Andrei Velea, Gimnast în Atlantida

Proză scurtă în Zon@literară

2012-02-09T13:26:00.000-08:00

Am apărut cu o proză scurtă în revista „Zon@literară”, nr.1-2, ian.-febr. 2012. O puteţi citi aici (p.105). Lectură plăcută!

Generatia 2010 la Galati - Afisul

2012-02-08T04:07:00.001-08:00

a.g.secara si Andrei Velea la Salonul Axis Libri

2012-02-08T03:33:00.000-08:00

Generaţia 2010 la Galaţi (antologie)

2012-02-01T07:23:00.000-08:00

Repere pe drumul devenirii unei generaţii

~Generaţia 2010 la Galaţi~

Mai degrabă decât a fi un manifest estetic, antologia „Cuvinte noi pe strada Domnească” (ed. Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2011) este martor istoric al unei tinere generaţii de scriitori gălăţeni, aflată de mai bine de zece ani într-un proces de formare şi care, iată, a ajuns la maturitate. Sau, dacă e prea mult spus maturitate, atunci a ajuns în punctul în care îşi asumă actul publicării, al „ieşirii din ghindă”; acel „Break on through”, după cum spun americanii (nu numai prin versurile formaţiei „The Doors”). Iar această „ghindă”, acest incubator de tinere condeie gălăţene, a constat în activitatea a două cenacluri cu profil diferit (după cum se va vedea în rândurile de mai jos): „Anton Holban” (actualmente „Cubul Critic Oblio”) şi „Noduri şi semne” (înşiruirea este în ordine alfabetică).

Aflat ca un fel de ostrov între Iaşi şi Bucureşti (este aproape la propriu un oraş înconjurat de ape!), trăind din amintirea unui aport consistent la generaţia nouăzeci (Mihail Gălăţanu, Cristian Pavel, Alina Durbacă, Florina Zaharia), neavând (încă!) niciun „douămiist” cunoscut, Galaţiul priveşte, după cum se vede, cu speranţe spre o aşa zisă „generaţie 2010” – repet, nu neapărat într-un sens estetic, cât mai degrabă într-unul cronologic. În momentul în care sunt scrise rândurile de faţă, nu se vorbeşte nicăieri cu tărie despre o eventuală generaţie estetică 2010, ci, maximum, e deplânsă intrarea într-o stare de colaps a ultimei generaţii cât de cât articulată din acest punct de vedere: „generaţia 2000” (de altfel „Colocviul tinerilor scriitori” din 2011 a avut drept temă: „Generaţia 2000. Predarea ştafetei?”). Istoria ultimului secol ne-a învăţat că, în linii mari, o dată la zece ani o nouă „generaţie” de creaţie apare pe scena culturii. Poate că, în mai multe cazuri, diferenţele dintre aceste „generaţii de creaţie” nu sunt într-atât de mari încât să justifice tratarea lor „în capitole separate”, însă vom respecta această „periodizare” impusă de istoria literaturii, fără a construi un „bastion generaţionist” şi fără a crede că ea suprimă libertatea de exprimare a tânărului creator.

Activitatea cenaclului „Cubul Critic Oblio” se desfăşoară în cadrul Centrului cultural „Dunărea de Jos” şi beneficiază de suportul revistei aceluiaşi centru, „Dunărea de Jos”. Acest cenaclu continuă, de fapt, activitatea altor două cenacluri (în sensul că, în mare, este vorba de aceiaşi oameni şi aceleaşi idei): „Anton Holban” (Casa Corpului Didactic, 1995-2002) şi „Gellu Naum” (Casa de Cultură a Studenţilor, 2001-2005), cenacluri care au fost coordonate de către criticul şi profesorul literar C-tin Dimofte. Talentul critic şi profesoral al domniei sale a făcut ca un nucleu de tineri elevi să devină, deja, tineri scriitori. Şi asta pe parcursul, după cum se vede, a cincisprezece ani de activitate. Între tinerii formaţi sub bagheta profesorului Constantin Dimofte, următorii merită menţionaţi: Marius Grama, Matei Leonard, Octavian Miclescu, precum şi subsemnatul, Andrei Velea. Mai târziu, acestui „nucleu” s-a alăturat şi Adi G.Secară, tânăr poet, critic literar şi prozator, care organizează şi coordonează întâlnirile din „Sala cu pian” sau de la mansarda „Centrului Cultural Dunărea de Jos”.

Cenaclul „Gellu Naum” şi revista „Drumeţul Incendiar” au funcţionat în tandem, sub egida Casei de Cultură a Studenţilor, susţinându-se reciproc pe întinderea a patru-cinci ani. Acelaşi model, însuşit în cadrul şedinţelor de la „Anton Holban”, de critică pozitivă şi constructivă, de dezbateri asupra textelor, de şcoală literară, de învăţare perpetuă, de adoptare flexibilă a noului, de deschidere către persoane şi experienţe literare noi, au constituit atât baza cât şi succesul cenaclului „Gellu Naum”, devenit bine cunoscut în cadrul întâlnirilor cenaclurilor studenţeşti din întreaga ţară.

Odată ce tinerii care formau nucleul mişcărilor de mai sus au depăşit acea perioadă de viaţă intitulată „studenţie”, au încercat crearea unui grup închis, numit „Lampisterii”. Însă orice grup închis, care se izolează de restul manifestărilor, duce, încet şi sigur, la sterilitate. Publicaţi în mai multe rânduri în antologiile literare, precum şi în revista Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, unirea dintre acestă grupare şi instituţia mai sus amintită a avut loc în toamna anului 2009, cu susţinerea lui Adi G.Secară (în cadrul şedinţelor de cenaclu) şi a Florinei Zaharia (în paginile revistei şi a editurii).

Cenaclul „Noduri şi Semne” a luat fiinţă la câteva zile după dispariţia poetului Nichita Stănescu, în 1983. Nume extrem de importante ale culturii gălăţene au trecut pe la şedinţele acestui cenaclu. Aici sunt câteva dintre numele care fac şi astăzi faima cenaclului: Simon Ajarescu, Ruxanda Anton, Ion Avram, Petre Barbu, Victor Cilincă, Gelu Ciorici, Costel Crângan, Adina Dabija, Alina Durbacă, Mirel Floricică, Mihail Gălăţanu, Stela Iorga, Dimitrie Lupu, Dan Manole, Tudor Neacşu, Eugen Neculiţă, Cristi Pavel, Ion Potolea, Viorel Ştefănescu, Maria Timuc, Ion Zimbru. Nu are rost să trecem în revistă întreaga activitate a acestui cenaclu, ci, mai degrabă, să ne axăm pe influenţa şi însemnătatea ei în ceea ce priveşte tânăra „generaţie 2010”.

Câteva personalităţi ale culturii gălăţene s-au ocupat în ultimii ani de acest cenaclu: prozatorul Dimitrie Lupu, un adevărat mentor al multora dintre scriitorii care s-au format în cadrul acestui cenaclu, prozatorul Ion Avram şi poeta Stela Iorga; nu la fel de regulat, însă cu dăruire, au trecut pragul cenaclului poetul Ion Zimbru şi prozatorul Victor Cilincă. De ei se leagă devenirea unor tineri precum Cristina Dobreanu, Adrian Haidu, Alexandru Maria (pseudonim pentru Ionel Creţu), Nicoleta Onofrei, Laurenţiu Pascal, Anca Şerban Gaiu, Simona Toma sau Radu Vartolomei.

În rândurile despre „Cubul Critic Oblio” subliniam o anumită orientare de „cenaclu-şcoală”, o atmosferă de discuţii subtil-didactică, împletită cu elemente de cursuri de creative writing. În ceea ce priveşte cenaclul „Noduri şi Semne”, această caracteristică, fără a fi absentă, trece, totuşi, parcă, într-un plan secund, lăsând loc unui ring de opinii mai pronunţat individualiste. Există o anumită „răutate” cultivată de-a lungul existenţei cenaclului „Noduri şi Semne”. Iată cum descrie scriitorul Dimitrie Lupu însuşi această caracteristică, vorbind despre istoria mişcării: „Am hotărât de comun acord că întrunirile noastre se vor desfăşura sub semnul sincerităţii crude. Multe seri se lăsau cu scântei, când <<demontam păpuşa>> – cum, cu bună răutate, numeam dezbaterile pe marginea textelor prezentate. Însă disputele în cadru organizat, la obiect, aveau altă ţinută şi finalitate. <<Cititorul>> se alegea cu ceva-ceva şi nici ceilalţi nu rămâneau fără un ce câştig. Ne păstram <<răi>> din dorinţa de a ne ajuta întru dibuirea căii personale spre literatura de valoare, <<adevărată>>. Şi unii şi-au şi găsit-o în substanţa acelor <<dispute>>, chiar dacă ea s-a dovedit a fi alta decât cea întrezărită şi indicată de <<grup>>.”

Un grup de elevi (unii deja studenţi) se formează „beneficiind” de avantajele ambelor cenacluri: de „răutatea” şi de atmosfera mai bine conturată din „Noduri şi Semne” (întâlniri săptămânale, cronică de cenaclu ţinută „cu sfinţenie” de către prozatorul Ion Avram, on-line şi în paginile cotidianului „Viaţa Liberă”, ieşiri după fiecare şedinţă „în oraş”), dar şi de atmosfera mai „didactică”, mai aplecată spre „spiritul şi litera” criticii literare, cultivată sub bagheta profesorului Constantin Dimofte (mai puţin activ în ultima perioadă din cauza problemelor de sănătate) sau a celui care semnează critica sa literară, ca şi textele literare, a.g.secară. Între aceşti tineri (chiar dacă nu fac parte, cronologic vorbind, din ceea ce încercăm să conturăm aici ca „generaţie 2010”) merită menţionaţi: Florin Buzdugan, Elena Donea, Andra Pelineagră, Sabina Penciu şi Claudia Samoilă.

Rezultantă, iată, a două cenacluri literare cu personalitate distinctă, având „precursori”, „urmaşi” şi „mentori”, chiar dacă mai puţin cunoscută (încă) la nivel naţional, o nouă generaţie de creaţie ia fiinţă în Galaţi. Antologia „Cuvinte noi pe strada Domnească” nu face altceva decât să fie un manifest de existenţă şi mai puţin unul estetic. Ori poate cheia estetică de interpretare nu este evidentă astăzi şi ne va fi mai uşor să citim textele acestei cărţi atunci când se va vorbi, cu anvergură, de o adevărată „generaţie 2010”, iar trăsăturile ei vor fi reliefate de către critici. Până atunci vă invităm pe drumul devenirii noastre, sperăm în continuare Stradă Domnească să fie, şi afirmăm, cu putere, că, iată, Galaţiul are tineri scriitori!

* Lansarea antologiei „Cuvinte noi pe strada Domnească” va avea loc pe data de 13 februarie 2012, orele 17, Centrul Cultural Dunărea de Jos, Galaţi

INTERVIU - Andrei Velea colecţionează premii literare

2012-01-21T05:40:00.000-08:00

Interviu publicat în cotidianul Viaţa Liberă (Galaţi, 21 ianuarie 2012). Poate fi citit şi aici. A consemnat Angela Ribinciuc.

Despre Andrei Velea am tot auzit vorbindu-se cu admiraţie în rândul scriitorilor gălăţeni. Astăzi vă prezentăm un dialog cu cel mai tânăr colecţionar de premii literare din breasla scriitorilor noştri.

- Când şi cum ai debutat editorial?
- În Galaţi, tinerii debutează târziu. Cauzele sunt multiple, de la decuplarea faţă de centrul cultural gălăgios şi vizibil (Bucureştiul), până la complexele şi timiditatea de tip provincial. Eu am făcut-o în toamna lui 2010, la vârsta de treizeci de ani, asumându-mi ieşirea „la rampă” cu un volum de poeme intitulat „Gimnastul fără plămâni” (Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, Galaţi). Volumul este o antologie ce reuneşte cele mai importante cicluri de poeme pe care le-am scris pe parcursul a paisprezece ani de când „mă învârt” prin cenaclurile gălăţene, ca membru simplu, fondator sau chiar coordonator.

- Anul 2011 ţi-a adus câteva premii naţionale. Te aşteptai?
- Mi-a adus, într-adevăr, un succes la care nu mă aşteptam. Am primit nu mai puţin de patru premii pentru debut, ceea ce e o performanţă notabilă, ţinând cont de faptul că editura nu este una naţională, ci una locală! Asta demonstrează clar că se poate, că a debuta la o editură mică nu e un soi de condamnare la lipsa de vizibilitate. Dintre aceste premii, cele mai importante sunt „Porni Luceafărul” (Botoşani), un premiu de talie naţională, de prim rang, precum şi Premiul Uniunii Scriitorilor Filiala Sud-Est (Galaţi). Am mai fost premiat şi în cadrul festivalului „Emil Botta” din Adjud, precum şi în cadrul „Serilor de poezie de la Negrileşti” (Liga Scriitorilor din Vrancea).

- 2011 a însemnat şi publicarea celui de-al doilea volum al tău…
- „Hotel în Atlantida” se numeşte şi a apărut la Editura Fundaţiei Culturale Antares. Lansarea a avut loc în cadrul Festivalului Internaţional „Serile de poezie ale revistei Antares”. Ca să revin la 2010, el a însemnat pentru mine nu numai debutul editorial, ci şi debutul (în cadrul cenaclurilor) cu proză scurtă. Am lecturat pentru prima dată o proză scurtă la o şedinţă a „Cubului Critic Oblio” (Centrul Cultural „Dunărea de Jos”), cu două săptămâni înaintea debutului editorial cu poezie! Anul trecut am început să trimit proză scurtă la diverse concursuri din ţară şi chiar de la prima participare am obţinut Marele Premiu „Eusebiu Camilar” în cadrul Festivalului Naţional de Literatură „Eusebiu Camilar – Magda Isanos”. Norocul începătorului? Nu doar noroc, deoarece am reuşit să confirm de-a lungul anului şi la alte concursuri, ceea ce nu se întâmplă foarte des la proză (rar vezi aceleaşi figuri de mai multe ori pe podium, ceea ce nu e cazul la poezie). Am mai obţinut, în toamnă, Premiul al III-lea la Concursul Naţional de Proză „Marin Preda”, Menţiune la Concursul Naţional de Proză „Mihail Sadoveanu”, iar anul l-am încheiat „pe cai mari”, cu Premiul I la secţiunea proză scurtă din cadrul Concursului Naţional „Text Construct”.

- Cum crezi că va fi pentru tine 2012?
- Îmi doresc să devin membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala Sud-Est, pentru acea formă de prestigiu pe care ţi-o dă calitatea de membru al celei mai vechi şi importante organizaţii de breaslă. Apoi, probabil tot în cadrul Festivalului „Antares”, voi lansa cea de-a treia carte de poeme, de data asta la Editura Brumar. A doua lansare va avea loc în toamnă la Târgul Internaţional de Carte „Gaudeamus”, Bucureşti. Profit de ocazie pentru a divulga titlul: „Lumea e o pisică jigărită”. În rest? Cronici de carte la revista „Dunărea de Jos” şi cât mai multă proză, pentru că se apropie şi momentul debutului cu un volum de proză scurtă!

Recitand pe scena Teatrului Muzical din Galati

2012-01-16T07:30:00.000-08:00

Antologia Artã sfâşiatã

2012-01-16T05:25:00.000-08:00

Am aparut cu un ciclu de poeme in antologia "Artã sfâşiatã" (editura Arhip Art, Sibiu, 2011), realizata de doamna Valentina Becart. Antologia este consistenta: 73 de poeti contemporani (454 pagini!). Intre cei pe care ii cuosc se numara doamnele Cezarina Adamescu si Eleonora Stamate. Felicitari tuturor celor antologati si in special coordonatoarei proiectului!

Grupaj de poeme în Algoritm Literar nr.5

2012-01-11T15:24:00.000-08:00

Am apărut cu un ciclu de poeme intitulat "Aplaudăm vidul" în revista Algoritm Literar nr.5, ianuarie 2012. La secţiunea "Cărţi primite la redacţie" figurează şi volumele mele!
Revista este disponibilă în format electronic aici.

Despre invizibilitate, împreună cu Nedelciu

2012-01-11T09:34:00.000-08:00

Mi-a fost publicată o proză scurtă în revista Oglinda Literară, numărul 121 (ianuarie 2012) - "Despre invizibilitate, împreună cu Nedelciu". Proza a obţinut Premiul I la secţiunea proză scurtă din cadrul Concursului Naţional de Poezie şi Proză Scurtă de Ficţiune "Text Construct", decembrie 2011. Cine este curios, o poate citi aici (pg.7633):

Pro şi contra Divinei Tragedii (de Medeea Iancu)

2012-01-10T08:38:00.000-08:00

Cronică zgârcită în citate, dar bogată în polemică. Apare şi Chuck Norris.

„Divina Tragedie” (ed.Brumar, 2011), volumul de debut al poetei Medeea Iancu, a fost lansat, într-o companie selectă, la Târgul de Carte Gaudeamus de la sfârşitul lui 2011. Au vorbit despre carte Luigi Bambulea, Daniel Cristea-Enache şi Robert Şerban. Dacă primul a ţinut un adevărat curs de estetică, al doilea a detensionat atmosfera cu un banc: „De ce în calendarul lui Chuck Norris nu există data de 1 aprilie? Deoarece nimeni nu îl păcăleşte pe Chuck Norris! Vă invit să citiţi această carte şi să aflaţi cum puteţi să-l păcăliţi pe Chuck Norris…”

Istoria cărţii începe în 2009, când manuscrisul volumului a fost premiat în cadrul Concursului de Poezie „ProVERS” de către un juriu format din: Daniel Cristea-Enache, Nichita Danilov, Ion Mureşan, Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Es.Pop şi Ştefan Manasia. El a apărut în condiţii grafice de excepţie cu sprijinul Clubului Cultural Euphorion, care i-a decernat poetei Premiul Naţional de Poezie „Radu Săplăcan” (juriu: Ion Mureşan, Nichita Danilov, Viorel Mureşan, Ioan Mărginean şi Luigi Bambulea).

După cum se poate vedea, Medeea Iancu debutează în forţă. Este clar că va fi unul dintre cele mai discutate şi premiate debuturi în 2012.

Pentru a trece efectiv la dezbaterea cărţii, voi începe prin a reda opinia lui Al. Cistelecan (unul dintre semnatarii de pe coperta a patra), care consideră cartea nu un simplu debut, ci de-a dreptul un „eveniment în ordine lirică; unul care mută autenticismul în autenticitatea acută şi face din convenţia biografică o tramă confesivă dureroasă”. Apoi continuă: „Nici nu cred că e un volum de poeme; e tot ce poate da mai mult poezia ca limbaj de împărtăşire, de exorcizare, de asistenţă”. Citind cartea Medeei Iancu, am avut acelaşi sentiment: că nu e ceea ce numim în mod obişnuit o carte de poeme. Este un poem lung, cât tot volumul, care dezvoltă ramificaţii, ca nişte vase subţiri de sânge. O arhitectură frumoasă, de anvergură, care arată că Medeea Iancu are forţă poetică, are suflu. Totuşi, poemele care intră în alcătuirea tabloului de ansamblu, „sub-poemele”, nu sunt toate egale ca intensitate lirică şi valoare. Ba chiar am avut impresia că tocmai această intenţie de „mega-poem”, de „carte-poem”, îi joacă feste, pagini întregi putând fi condensate. Uneori se simte prea mult ambiţia ansamblului în detrimentul detaliului.

În ceea ce priveşte noutatea liricii Medeei Iancu („eveniment în ordine lirică”), nu sunt de acord cu Al.Cistelecan. Mi se pare că lirica feminină (şi nu numai, dar în special cea feminină) din ultimii douăzeci de ani se învârte în aceeaşi paradigmă a autenticismului/hiper-autenticismului. O dovadă a locurilor comune la care apelează autoarea sunt desele referiri la „piele” sau „inimă” – elemente care aproape că nu lipsesc din nici un poem. E ca şi cum ar dori să ne inducă toată această atmosferă senzorială, ultra-senzorială, prin invocarea obsesivă a receptorilor tactili sau a organelor fiziologice implicate (repetiţia este un procedeu prezent în toată cartea, devenind astfel motorul principal al poeticităţii la Medeea Iancu).

E drept că reluând obsesiv combinaţia de cuvinte „aer-aripi”, se creează ideea de zbor. Însă pare o lipsă de imaginaţie să abuzezi de un astfel de procedeu. Dar aici e situăm în zodia limbajului de care vorbea Al.Cistelecan: acela de „exorcizare”. Cartea e plină până la refuz de repetiţii incantatorii, care te fac să simţi într-adevăr o anumită vrajă a realităţii acute: „inima mea este o balerină./ inima mea este o străinătate./ inima mea s-a fărâmiţat ca o casă de melc./ inima mea este un cer” (p.39). Peste trei pagini: „tata a căscat o gură mare/ tata înghiţise toate jucăriile mele/ gura tatei se târa precum un gândac burtos/ gura era o mireasă gravidă.” Un vers pauză, apoi: „tata are nasul meu/ tata are ochii mei/ tata are urechile mele/ tata are gura mea/ tata are sprâncenele mele/ tata este o petală de hârtie”. De mare efect este repetiţia din finalul cărţii, apogeu al acestui procedeu şi al acestui document de existenţă: „dumnezei căzuţi, dumnezei puturoşi, dumnezei provinciali/ dumnezei atletici în costume de mişcare înghițind flăcări/ dumnezei cu chip de clovn speriind copiii dumnezeilor/ dumnezei instalatori reparând conductele cerului/ dumnezei cu teama de întuneric/ dumnezei mulţi şi surzi cu decoraţii pe piept/ dumnezei cu coroane de staniol pe cap dumnezei reparând alţi dumnezei/ dumnezei graşi dumnezei slabi dumnezei rahitici dumnezei claustrofobi/ dumnezei birocraţi numărând dumnezeii cerurilor/ dumnezei cu iepuraşi sub mânecă dumnezeu fără nici un dumnezeu;/ viaţa aceasta: dumnezeii noştri plini de alţi dumnezei, mai mici.”

De-a lungul lecturii volumului m-am jucat pe o foaie de hârtie, simulând un fel de tabel cu două coloane: „pro” şi „contra”. Schematic vorbind, mi-am imaginat următoarele puncte în prima categorie („pro”): faptul că această carte este, indiscutabil, un document liric existenţial tulburător; am subliniat curajul pe care îl are poeta de a-şi aşterne pe hârtie şi de a aduce în lumina tiparului „monştrii interiori” (există referinţe la boli concrete, la tratamente sau perioade de spitalizări); tot aici intră, după cum am spus şi mai sus, faptul că arhitectura cărţii este una de anvergură – la o vârsta destul de fragedă, tânăra poetă scrie o carte-poem, nu o poezie, două sau trei; dincolo de toată starea de boală şi moarte care creează fundalul poemului, această carte propune un poet sănătos (estetic vorbind) – sensibilitatea demonstrată de-a lungul întregii cărţi este autentic poetică.

Cât despre cealaltă categorie, „contra”, iată ce remarci a strâns sub ea (le voi reda aşa cum figurează pe foaia de hârtie, de dragul sintezei, chiar dacă o parte dintre ele au fost deja exprimate): apelul excesiv la elemente senzoriale („pielea” şi „inima” apar aproape pe fiecare pagină); poezia este, adeseori, prea diluată, de unde rezultă o anumită sărăcie a mijloacelor şi a vocabularului poetic; discursul poetic suferă de un fel de inflaţie; paradigma acut autenticistă sub care este scrisă această carte-document îi răpeşte din originalitate (situând-o pe autoare într-un fel de pluton compact de poete „ale sângelui şi trupului”).

Lectura cărţii nu m-a lămurit cum l-aş putea păcăli pe Chuck Norris... Volumul de debut al Medeei Iancu este, după cum bine spune Al.Cistelecan pe coperta a patra, „o condensare a suferinţei pure”. Este un poem demn, prin sensibilitate, de titlu. Găsiţi fiecare în parte motivele pentru care doriţi să o citiţi. Pentru mine, un motiv suficient de bun este acela că este o carte bună, provocatoare (chiar dacă, pe alocuri, doar prin intenţionalitate).

Andrei Velea

*cronică publicată în revista Dunărea de Jos nr.119, ianuarie 2012

Revista Dunărea de Jos, nr.119, ianuarie 2012

2012-01-10T08:26:00.000-08:00

Open publication - Free publishing - More articole

Revista Dunărea de Jos, nr.118, decembrie 2011

2012-01-10T08:24:00.000-08:00

Open publication - Free publishing - More critica

Antologia tinerei generaţii din Galaţi

2011-12-24T02:25:00.000-08:00

"Cuvinte noi pe Domnească"

Antologia cuprinde un Argumentum de a.g.secară, poezie şi/sau proză de Adrian Haidu, Alexandru Maria, Anca Şerban Gaiu, Andra Pelineagră, Andrei Velea, Claudia Samoilă, Cristina Bălan, Cristina Dobreanu, Elena Donea, Florin Buzdugan, Gabriel Ghimpu, Laurenţiu Pascal, Leonard Matei, Marian Stroe, Marius Grama, Mihaela Galu, Mitruţ Popoiu, Nicoleta Onofrei, Octavian Miclescu, Sabina Daniela Penciu, Simona Toma, Sorin Atanasiu, Tatiana Nona Ciofu, Repere pe drumul devenirii unei generaţii de A. Velea şi Fişe de… dicţionar ( de istorie a literaturii, evident!).

Andrei Velea - Premiul I, Proză Scurtă, "Text COnstruct"

2011-12-23T06:51:00.000-08:00

Buna ziua stimati participanti,

Odata cu sarbatorile de iarna si in apropierea Craciunului, am placerea de a va anunta castigatorii Concursului National de Poezie si Proza Scurta de Fictiune "Text COnstruct", castigatori desemnati de catre juriul format din d-nul Cornel Udrea, d-nul Traian Ursente şi d-nul Radu Vida :

Sectiunea Poezie:
Premiul I - Belea Miruna - Din Istoria Recenta a Satului Meu
Premiul II - Chiriţă Alexandra - Scâncet - Şerpii Cerului
Premiul III - Lucaci Sorin - În Burta Grasă a Peştelui de Duminică

Secţiunea Proză Scurtă:
Premiul I - Velea Andrei - Respectul între Vecini- Despre Invizibilitate, împreună cu Nedelciu
Premiul II - Balan Violeta - Mesaj din Adâncuri
Premiul III - Taylor Nicoleta - Roata Sorţii - Ultimul Autobuz

Dorim sa felicitam pe aceasta cale pe toti participantii si sa va invitam sa pastrati legatura cu noi pentru urmatoarele editii ale concursului.
Ne cerem scuze pentru intarzierile neprevazute si ne bucuram ca am reusit sa ducem la capat aceasta prima editie.

Sarbatori Fericite si numai bine!

Premiul USR Sud-Est pentru debut

2011-12-16T06:49:00.000-08:00

Alaturi de Florina Zaharia, care a obtinut Premiul USR Sud-Est pentru Poezie. Eu am obtinut Premiul USR Sud-Est pentru Debut (in poezie). Vivat Centrul Cultural Dunarea de Jos, Galati!

PS: Premiul l-am obtinut pentru cartea "Gimnastul fara plamani", editura Centrului Cultural Dunarea de Jos, Galati, 2010

Grupaj de poeme in "Litere"

2011-12-15T07:37:00.000-08:00

Mi-a fost publicat un grupaj de poeme in revista Litere (din Targoviste), nr.10-12, oct.-dec.2011.

Un gimnast fără plămâni la Gaudeamus

2011-11-26T06:02:00.000-08:00

Joi şi vineri am avut parte de două zile pline la Târgul Internaţional Gaudeamus. Am participat la mai multe lansări, în special ale unor debutanţi foarte promiţători. Îi amintesc aici pe Laurenţiu Belizan ("Pareidolia", ed. Humanitas), care debutează la vârsta lui Arghezi şi pe Medeea Iancu ("Divina Tragedie", ed. Brumar). Luigi Bambulea a ţinut un adevărat curs de estetică cu ocazia lansării cărţii Medeei Iancu; atmosfera s-a destins doar atunci când Daniel Cristea-Enache ne-a spus un banc cu Chuck Norris. Voi scrie despre cei doi în Dunărea de Jos (Laurenţiu şi Medeea, desigur; despre Luigi Bambulea şi Daniel Cristea-Enache va scrie Chuck Norris!). Nedebutant, dar în plină efervescenţă creatoare, hunedoreanul Ioan Barb, căruia îi dădeam 40 de ani, dar se apropie de 50, a lansat două cărţi: "Babilon" (ed. Brumar) şi "Sabatul Interior" (ed. Limes). I-am cunoscut "face to face" şi i-am ascultat recitând (poezie şi proză scurtă) pe Adrian Suciu şi pe Leonard Ancuţa. În goana dintre două lansări am cunoscut-o şi pe doamna Cristina Ştefan (ne ştiam doar virtual de pe Lira21.ro). A promis că va veni la Galaţi! O revedere plăcută: Carmen Steiciu. I-am mărturisit că festivalul de la Udeşti a fost cel mai bine organizat (dintre cele la care am participat eu în acest an). Ea mi-a împărtăşit dragostea ei pentru scrierile lui Matei Vişniec (a cărui lansare am sacrificat-o pentru Laurenţiu Belizan). La sfârşit, dar nu în cele din urmă, multe mulţumiri lui Daniel D. Marin şi Ofeliei Prodan, care m-au ghidat paşii (fizici şi spirituali) prin labirintul Târgului, precum şi prin cel al Bucureştiului. Două zile pline, cu un sanviş dimineaţa şi multă bere seara.

Andrei Velea in Convorbiri Literare

2011-11-21T09:33:00.000-08:00

Am aparut in numarul din octombrie al revistei Convorbiri Literare cu un grupaj de poeme intitulat "Poeme intro ghinda". Aici sunt publicate pe site-ul Convorbiri Literare. Iata unul dintre ele:

o cină puţin romantică, puţin suprarealistă

*
un vierme trage după el un pian într-un măr

prin umerii unei handbaliste trece goală poetesa sapho

cineva a întinat luna aruncând peste ea
cortina tuturor cunoştinţelor noastre despre bine şi rău…
şi tocmai ce-mi invitasem iubita la o cină romantică
acolo, exact acolo!

însă e loc suficient să cinăm şi-ntr-un măr,
necunoscători despre morală,
inocenţi

un vierme cu frac şi papion ne-ar încânta
cu valsuri din chopin

cât despre lună, propun s-o uităm!
au scris prea mult romanticii despre ea;
acum doar sapho, goală,
ar lua-o drept minge de handbal

şi s-ar juca într-un vers cu ea

Paul Blaj – Poetul miazănoapte, cu mănuşi pe nisip

2011-11-17T08:30:00.000-08:00

Poetul miazănoapte ştie nisipul burgului tecucean de treizeci şi patru de ani. Crezul artistic (aşa cum îl citim pe site-ul Hermeneia la adresa hermeneia.com/users/yester): „mi-e dor de dumnezeu şi asta e bine/ numai de artizani sau visători mi-e aşa dor/ uneori mă ridic pe vârfuri să zgârii cerul cu un cui”. Tot acolo aflăm că Paul Octavian Blaj (sau „yester”), a debutat în România Literară în 1997 şi că este membru fondator în colectivul redacţional al revistei „Tecuciul Literar-Artistic”. Atle câteva lucruri despre poetul miazănoapte: „autor cu drepturi depline pe site-urile literare www.hermeneia.com, www.poezie.ro şi reţeaua literară; membru U.S.R din iunie 2006”.

„Mănuşi pe nisip” şi „poetul miazănoapte” sunt două volume de versuri apărute la editura „Napoca star”, Cluj, 2010. Ambele purtând, desigur, semnătura lui Paul Blaj. Cu titlu de amănunt: ambele volume au, pe copertă, fotografii semnate Michel Gauthier şi au, ca număr de pagini, fix cincizeci şi şase fiecare. Poemele lui Paul Blaj sunt organizate pe cicluri, fiecare corespunzând, cu aproximaţie, câte unei luni calendaristice. Astfel, „mănuşi pe nisip” cuprinde poemele scrise spre sfârşit de toamnă şi început de decembrie (posibil ale anului 2009), iar „poetul miazănoapte” cuprinde poemele scrise între noiembrie 2009 şi martie 2010. De ani nu suntem siguri, însă lunile sunt chiar indicate în titlurile secvenţelor lirice.

„Mănuşi pe nisip” începe cu un ciclu de poeme care se intitulează „undeva afară este o lume care se descurcă şi fără mine”. Din chiar prima poezie (p.11), Paul Blaj ne întâmpină cu o imagine reuşită: „sunt un excentric într-un oraş apus/ cumpăr frunze/ pe o alee întunecată/ până când se va găsi cineva/ să mă aresteze”. Al doilea poem, „weed room”(p.12), este reprezentativ pentru întregul ciclu. Atmosfera din poem e una a camerei poetului, statică, plictisită. În acest scenariu, poetul ascultă jazz şi muşcă dintr-o felie de pepene glaben. Oraşul este apus, camera este plictisită. Discursul poetic este voit diluat. Totuşi, „în cameră era linişte şi toate pluteau”, iar „prizele musteau de energie”. În toată această disoluţie (a oraşului în primul poem, a camerei poetului în cel de-al doilea), se întâmplă adevărate scântei metafizice. În lentoarea cotidiană, poetul surprinde obiectele plutind, energiile mustind în prize. E o caracteristică pe care o întâlnim frecvent în poemele lui Paul Blaj: din realitatea banală, cotidiană, se alunecă, uşor, în metafizic. Ca un fel de somn, ca o amorţeală a simţurilor.

Al doilea ciclu, „stau la ocazie”, nu debutează tocmai fericit. Poemul de dragoste „oceans house mirror”(p.21), e prea melancolic, prea „dulce”, şi, în ciuda titlului, nu convinge. Chiar dacă poetul traduce, rebel, un „track”, se adresează iubitei cu un vers cu aromă de clişeu „mi-e dor de tine ca de lampa cu petrol a bunicilor”. Şi continuă astfel: „era bine/ eram frumoşi/ mi-era dor de tine ca de o melodie ce se duce departe”. Însă, în poemele care urmează, Paul Blaj echilibrează balanţa, venind cu versuri profunde, cu adevărat la înălţimea timpurilor: „privim înafara noastră crispaţi/ cum vin doi gândaci gânditori pe covor/ cu scuturile sfărâmate/ în mers indian”(p.24), „astăzi am plecat ca un foşnet de bani/ mă dezic de toamnă/ senzual e să dezlipeşti o frunză de asfalt cu limba”(p.26) sau „m-am trezit dintr-un vis erotic/ cu mâna/ pe şpreiul paralizant”(p.30).

„Poemele scrise într-un taxi”, al treilea din cele patru cicluri de poeme ale volumului „mănuşi pe nisip”, nu par a fi scrise într-un taxi, simbol al spaţiilor prin excelenţă citadine, moderne. Un poem ca cel de la pagina 35, „toamna nu ştie când e toamnă”, sigur nu a fost scris într-un taxi (în accepţia simbolului): „iau ţărână în pumni/ îmi curg printre degete castane/ şi înţepenit în timp/ îmi arunc gândurile/ peste oraş unde/ mireasă tristă în rochia ei/ amiaza flutură/ părul tău somnoros”, iar „deasupra burgului/ cerul fandează ca un spadasin mort”. Pare a fi un poem dintr-o şaretă, nu un poem dintr-un taxi. Totuşi, ca şi în celelalte locuri, Paul Blaj ştie să vină cu metafore care să ne amintească de timpul în care trăieşte: „sunt un cărturar cercetând cerul/ prin telescop/ ca pe o propunere indecentă”(p.40) – iată cu adevărat un vers scris într-un taxi. Sau, un alt exemplu demn de remarcat, poemul „din perspectiva unui şofer de tir”, de la pagina 38 – un poem de dragoste actual, cu multă ironie şi cu un sfârşit remarcabil. „am întâlnit-o pe acea terasă în răcoarea lui septembrie/ nu vorbea cu cineva anume/ lăsa cuvintele să intre în aer suple şi erotice// [...] bea sprite purta o bluză uşoară/ grena/ pe care mi-am ogihnit/ capul// [...] rămânea simplă/ ca o apă ca respiraţia/ avea drumul ei/ aştepta o lipsă finală de personalitate/ într-un lotus imaginar/ se lega de fiecare gest/ cu toată fiinţa// caut şi acum liniştea demnă de un poem ca ea/ când o privesc cum intră zâmbind”.

Din ultimul ciclu de poeme, „un decembrie divorţat”, voi aduce în discuţie poemul de la pagina 48, „l’approche du nuage”. Aici Paul Blaj se slavează în mod remarcabil de un patetism pe care-l enunţă patriotic, cu putere, din primele versuri: „mă doare ţara asta”. Acum, în epoca postmodernă, a comunităţilor supra-naţionale, a Uniuniii Europene, pe Paul Blaj „îl doare ţara asta”. Pare desuet, nu? Totuşi consider că poetul se salvează în ultimele două versuri, când ironia, arma de taină a oricărui scriitor profund, îl scoate la liman: „mă doare ţara asta ca un picior amputat pe care încă îl simt/ şi râd mişcându-mi degetul mare apoi degetul mic/ tot aşa”. E ca bucuria stranie a unui bolnav...

A doua carte publicată în 2010 de către Paul Blaj, „poetul miazănoapte”, cuprinde trei cicluri de poeme: „decembrie”, „noiembrie” şi „martie”. Aceeaşi caracteristică, remarcată şi la începutul celuilalt volum, o vedem chiar în primul poem al cărţii de faţă: „în cameră e cald ca într-o piersică/ ridic ochii şi las cartea pe genunchi/ se deschide firesc/ o altă dimensiune”. În ordinea banalităţii, a cotidianului, „alte dimensiuni”, metafizice, se deschid „firesc”. Atât de frumos spus şi atât de caracteristic poeziei lui Paul Blaj!

În „poem pentru merele coapte”, autorul se vede ca „un bătrân într-un sanatoriu cu aer uscat”, cu „surâsul pierdut/ de mire îndrăgostit pe jumătate”. Această imagine (bacoviană) oferă oportunitatea de a mai aduce în discuţie un alt aspect al poeziei lui Blaj: există peste tot în cele două volume e faţă o pendulare între modernitate (postmodernitate, actualitate) şi o realitate „de burg”, provincială (asumat-provincială). Cred că structura lui Paul Blaj e una clasică (simbolistă), iar metafora ultra-modernă (numiţi-o cum vreţi), nu face altceva decât să-i asigure supravieţuirea în actualitate şi să dea un farmec nou unei structuri poetice „provinciale”. Paul Blaj aduce playere, ketchup, track-uri în burgul tecucean. Aş spune că e o pendulare care, la un moment dat, va înclina către unul dintre poli. Dar luându-mă după numărul volumelor de poeme scrise de Paul Blaj (în jur de zece), aş spune deja că este o manieră proprie de a concepe poezia. Ar trebui, totuşi, să ne rezervăm posibilitatea de a fi surprinşi de unul dintre volumele viitoare de poeme...

Ţinând cont de observaţia de mai sus, mi s-a părut justificat să „împart” versurile şi imaginile lui Paul Blaj în două categorii: „cele clasice, simboliste, provinciale” şi „cele moderne, actuale”. Spre exemplu, tot din primul ciclu, „toată săptămâna admir spitalele/ cu merii lor înflorind pansamente de aer” sau „sunt un dor fructifer/ care nu se miră/ de ce îi cad fructele prea coapte”(p.16), alături de imagini cu penetrante, originale, ca „nimic din interiorul meu nu pare să se desprindă/ cum cojeşti pielea la primul bronz”(p.19) sau „închidea uşile aproape lent/ cu gingăşia vidă a primului pas pe Lună”(p.21).

În „noiembrie”, a doua secvenţă lirică a volumului „poetul miazănoapte”, sunt cel puţin patru poeme remarcabile. „Fumuriu de noiembrie”(p.29) e un poem reuşit de cafenea – poemul unei domnişoare „încă studentă distrată” care vrea să facă „ceva important în viaţă” – să fie „o Ioana D’arc”, să fie „cineva”. Iar poetul îi dă „speranţe”: „uite i-am zis termini doctoratul şi după aia/ stârnim noi o revoluţie ceva sau mai bine mor/ m-a privit ca şi cum s-ar uita la o ceşcuţă doldora de zahăr/ afară intrase ceaţa în maşini”. „Din tot întunericul ăsta disponibil”(p.31) e un poem de dragoste mai abstract, în care distanţele sunt trişate, în care „autostrada se prelungeşte venă prin antebraţul meu”, „briza îmi flutură pletele şi sângele/ pe câmpia asta spuneai că ai vrea să dansezi goală/ cu mine”. O câmpie inventată, strabătută de o autostradă inventată. „Eu zic că e o toamnă sexy”(p.34) face parte tot din categoria poemelor de dragoste reuşite. De data asta nu mai e un decor abstract, ci unul extrem de concret: „primeşte-mă printre lucrurile din poşetă/ poartă-mă amestecat/ cu pixurile şi cardurile/ poate am să îţi memorez/ legănarea coapselor”.

Dintr-un cu totul alt registru face parte „poem cu babe”(p.36). Plin de umor şi critică socială, Paul Blaj constată: „babele/ ştiu totul despre ceva/ una ştie totul despre antibiotice/ alta ştie totul despre vecinii de vizavi/ ailaltă ştie totul despre juan si juanita/ se mai găseşte câte una care ştie totul despre poezie/ şi să te fereşti de aia/ că poezia nu e cimbrişor sau peltea”. În acelaşi timp, „întotdeauna când bărbaţii îmbătrânesc şi devin moşnegi/ dar întotdeauna/ au impresia că ştiu totul despre babe”, aşa că „se mai găseşte câte una care să îl prindă/ cu o puştoaică în pat şi să urle (habar nu am de ce):/ ia uit impotentu’ dracu”.

„Martie” este ultimul ciclu al volumului „poetul miazănoapte”. Remarcabil este chiar poem „subtitlu” sau „motto”(p.41): „priveam oraşul cu femei desculţe/ şi vene seci în serile când plouă/ pe-un putred trotuar zăcea o rablă/ chircită de coşmarul că e nouă”. În „evidenţe pentru husa albă”(p.45) avem un exemplu de „plus” versus „minus”: „era o vreme de huilă/ cu păsări care se izbeau în geam” versus „poetul bulionului îmbătrânin fără roşii” (imagine pe care nu şi-ar dori-o niciun poet aplicată ca etichetă!).

O imagine foarte reuşită, o aluzie la un poem cunoscut de-al lui Nichita, găsim la pagina 52: „dacă ţi-aş săruta într-o zi tocul pantofului/ nu-i aşa că te-ar duce capul/ să îl pui la vânzare pe ebay?” Între poeme remarcabile din acest ciclu de poeme voi aminti „estetica autoexilării”(p.50): „sunt echilibrul constant între sâmbure şi miez/ când ne povestim extremele fumul în ploaie”, precum şi „auportret pe o roşcovă (ars poetica)”(p.55): „îmi place să cred despre mine/ că sunt fiul risipitor/ în drum lejer spre casă,/ privind degajat în jurul meu/ povestind ce se vede/ după care îmi place să cred/ că adam plângea în hohote/ în timp ce muşca şi mânca din fruct/ mai îmi place să cred/ că fratele meu mă aşteaptă/ eu nu ştiu cum să cer iertare”.

Voi încheia prin a remarca, pe coperta a patra a volumului „mănuşi pe nisip”, un poem vizual, care subliniază simţul fin şi atracţia irezistibilă către actualitate a lui Paul Blaj (în ciuda „pendulării” semnalate mai sus). O fereastra de „yahoo messenger” şi un dialog între Paul Blaj şi Raluca Blezniuc. Deasupra, două „webcam-uri” deschise. În cea din stânga, Raluca zâmbeşte către un Paul adormit în fereastra din dreapta. Iar dialogul de pe „messenger” e doar un monolog al Ralucăi: „mă simt ff bine”, îi spune ea poetului. „Că tu dormi/ şi eu vorbesc de una singură”.

Debut in revista cu proza

2011-11-17T06:18:00.000-08:00

Am aparut pentru prima data cu o proza scurta in paginile unei reviste. Este vorba de revista "Caligraf", Alexandria, Teleorman, care mi-a acordat premiu de revista cu ocazia Festivalului "Marin Preda", 2011.

Proza poate fi citita aici.

Virtualia – un tablou al poeziei actuale (interviu cu Alina Manole)

2011-11-16T05:27:00.000-08:00

(interviu publicat în revista „Dunărea de Jos”, Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, Galaţi, nr.117, noiembrie 2011)

Pe 14 octombrie 2011, la Iaşi, într-o zi frumoasă de toamnă, concomitent cu Sărbătoarea Sfintei Parascheva, a avut loc un nou cenaclu Virtualia. Alina Manole, coordonatoarea proiectului, a avut amabilitatea de a răspunde la câteva întrebări (axate, în special, pe antologia cenaclului):

Iată-ne ajunşi la cea de-a treisprezecea ediţie a cenaclului Virtualia (eveniment unde a avut loc şi lansarea celei de-a noua antologii). Departe de a fi un număr cu ghinion! Cum a pornit proiectul şi de unde acest nume?

Cenaclul Virtualia s-a născut într-o seară din iarna lui 2003, când mi-a trecut prin cap ideea de a desfăşura în Iaşi, la Casa Pogor, un cenaclu de literatură, unde să se întâlnească prietenii de pe site-ul www.poezie.ro. Numele de Virtualia a fost dat de o prietenă de-a noastră, Violeta şi „aprobat” de poetul, publicistul şi omul de mare valoare literară şi umană, cel ce a fost Mihai Leoveanu (1953-2009).
Prima întâlnire cu câţiva membri ai acelui site a fost pe 8 februarie 2003, în hrubele de la Casa Pogor… când zăpada era cât casa… Cenaclul a fost înscris în programul cultural al Muzeului Literaturii Române, încă de la prima ediţie.
La ediţiile Cenaclului au participat poeţi din ţară şi chiar din străinătate, din Republica Moldova şi Germania. Acum, Cenaclul Virtualia aparţine în exclusivitate Muzeului Literaturii Române Iaşi şi are ca ţintă promovarea literaturii de calitate şi a artelor frumoase în general.

Ne puteţi împărtăşi câteva impresii de la ediţia din acest an? Unde s-a desfăşurat, programul, invitaţii…

Ediţia din acest an a avut loc la Galeriile Anticariat Dumitru Grumăzescu, din Iaşi, un loc feeric şi un popas mereu primitor pentru scriitorii ieşeni, precum şi o ţintă de vizitat pentru turiştii care trec prin Iaşi. Am avut ca invitaţi pe doamna Ionuţa Necula, coordonatoarea librăriei Humanitas din Iaşi, pe dl. Dumitru Grumăzescu. Alţi invitaţi... intră cine vrea, rămâne cine poate! ... vorba străbunilor junimişti, mai actuală ca oricând.

Cum sunt selectaţi participanţii la antologie? Are internetul un rol important (sau chiar exclusiv) în această privinţă?

Avem un blog: virtualia.wordpress.com, o adresă de email: cenaclul_virtualia@yahoo.com, un site partener: hermeneia.com. Textele sunt trimise exclusiv via internet. Lucrez volumul exclusiv electronic, însă ultima corectură o fac întotdeauna „pe hârtie”. Ochiul percepe mult mai bine o greşeală pe hârtie decât pe ecranul computerului.

Cine realizează selecţia? Există criterii de valoare, vârstă sau notorietate?

Selecţia pentru antologie este realizată de mine, consultându-mă, tot via internet, cu poetul Vlad Turburea (din Bucureşti), cel care a realizat şi coperta volumului. Criteriile sunt doar cele care ţin de valoare. Valoarea unui scriitor este dată de talent, însumat obligatoriu cu bagajul cultural pe care acesta îl poartă cu sine, în minte, inimă şi suflet.

Consideraţi că această antologie joacă un rol în conturarea unei noi generaţii de poezie (post-douămiiste)? Sau se vrea doar un tablou al poeziei actuale aşa cum este ea, dincolo de orice pretenţii generaţioniste?

Mai degrabă să ne aducem în memoria vizuală un tablou de Monet, acel răsărit de soare în care parcă aerul, lumina sunt pictate corpuscular. Ei, bine, să ne imaginăm, fără a avea vreo pretenţie vizionară, că tabloul Virtualiei este format din toate acele linii fine lăsate de fiecare scriitor participant la antologie – dacă priveşti de aproape, nu percepi decât câteva linii, însă ansamblul este impresionant! Aş îndrăzni să afirm că antologiile Virtualia, fiecare în parte, încearcă să impresioneze printr-o tehnică a eclerajului, având ca instrument cuvântul, frumos scris, cuprins în poezie. Fără nicio intenţie iniţială, prin Virtualia, am scris, la Iaşi, o frază din istoria Literaturii Române.

Va ajunge antologia pe masa celor mai importante reviste culturale din ţară? Ce canale de popularizare mai folosiţi?

Personal, nu mă interesează popularitatea. Voi trimite antologia la câteva reviste de cultură. Suntem cunoscuţi, suntem din 2003 „pe piaţa culturală”. Avem şi noi, ca toată lumea, ai noştri „cârcotaşi şi mâncători de pişcoturi”. Reclama negativă tot reclamă e, vorba maestrului Radu Herinean, de pe site-ul căruia am pornit cu toţii (mă refer la poezie.ro). Am avut, ca parteneri media, de-a lungul timpului, Radio Iaşi, Radio Lynx din Bucureşti, Radio StillOnline, TV Iaşi Life, postul de televiziune TeleM din Iaşi, revista de cultură TheChronicle, site-urile de literatură poezie.ro, Hermeneia.com, ba chiar am ajuns şi ca subiect de discuţii în Jurnalul Naţional!

Va fi antologia Virtualia disponibilă în librării? Cum poate intra cineva în posesia unui exemplar?

Poezia zace în librării, rareori vezi pe cineva cumpărând un volum de poezie. Revistele sunt pline ochi şi plictisite de cărţi. Mai degrabă, voi lua cele zece exemplare, câte mai am, cu mine, într-o zi însorită de toamnă, voi merge pe stradă şi voi alege zece oameni necunoscuţi, obişnuiţi, fără fiţe, cărora le voi face cadou câte un volum. Dacă tu, cititorule necunoscut, vrei să fii printre acei zece „primitori de virtualii”, poţi să îmi scrii un email pe adresa cenaclului. Am în intenţie, cândva, să donez toată colecţia către Biblioteca Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi.

Ne puteţi spune câteva cuvinte despre tiraj şi despre o posibilă versiune electronică a cărţii?

Tirajul antologiei a fost de 150 exemplare, realizat la editura PIM din Iaşi. Versiunea electronică, în format pdf, o veţi putea citi pe blogul cenaclului, la fel ca şi celelalte antologii din anii trecuţi.

Alte lucruri care doriţi să fie cunoscute despre antologia Virtualia, înafara celor deja menţionate mai sus?

Ce ar mai fi de spus despre antologia Virtualia... În spatele acestor volume stau zeci de ore muncă, nopţi nedormite şi câţiva oameni. Despre aceşti oameni aş vrea să vă vorbesc. Despre doamna Măriuca, „şefa” Editurii PIM, care, de ani de zile, ştie că ajungem cu tiparul în ultima clipă şi mereu ne-a susţinut cu o vorbă bună către angajaţi; „lăsaţi alte comenzi, Virtualia e urgenţă!”. Despre oamenii simpli, modeşti, de la tipografia PIM din Iaşi, cărora nici nu le ştiu numele, dar care, cu cea mai mare atenţie şi răbdare, lucrează pentru ca „să iasă nuanţa de culoare potrivită” sau „să taie şi acel 1 milimetru în plus pentru ca marginile să fie perfecte”. Despre cei care au contribuit financiar pentru tipărirea antologiei din acest an, Silvia Bitere din Constanţa, Maria Dobrescu din Câmpina şi Florin Caragiu din Bucureşti. Şi, nu în ultimul rând, despre poetul şi graficianul Vlad Turburea, cel care a realizat, într-un mod desăvârşit, coperta antologiei.

Participanţii la cea de-a IX-a antologie Virtualia sunt: Adrian A.Agheorghesei, Mihaela Aionesei, Leonard Ancuţa, Şerban Axinte, Ioan Barb, Laurenţiu Belizan, Silvia Bitere, Paul Blaj, Raluca Blezniuc, Eugen Bot, Daniel Bratu, Florin Caragiu, Magda Chiosac, Ştefan Ciobanu, Dorin Cozan, Maria Gabriela Dobrescu, Şerban Georgescu, Paul Gorban, Raluca Gorcea, Carmen Tania Grigore, Katya Kelaro, Maria Doina Leonte, Alina Manole, Rareş Petrişor, Maria Prochipiuc, Călin Sămărghiţan, Florian Silişteanu, Sebi Şufariu, Cristina Ştefan, Virgil Titarenco, Dan Tristian, Vlad Turburea, Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), Andrei Velea, Oana Zahiu

A consemnat Andrei Velea

Stela Iorga în două poeme

2011-11-14T01:11:00.001-08:00

Ultimul volum de poeme al Stelei Iorga, "Coffin Blues" (editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2011), va fi lansat diseară (14 noiembrie 2011, orele 17) în cadrul cenaclului Cubul Critic Oblio.

coffin blues

m-am uscat toată pe dinăuntru
mâinile arată ca nişte gheare
ale unei făpturi din subpământuri
ochii îmi clipesc speriaţi de noaptea care s-a lăsat nedrept peste mine
şi din pământ ţâşnesc rând pe rând mâinile mele căutând lumina
de dincolo de unde am fost azvârlită
doamne ce luptă hidoasă
care şi cine dă să moară veşnic în mine
încă nu ştiu pe cine îngrop
şi dau să mă salt afară
din mormânt
să urc la loc pe crucea de mi-a lăsat-o darnic
Domnul.

break-down blues

când te desparţi
e simplu
se cheamă îngerul aproape
mai aproape
şi el vine
ca un câine credincios
apoi se aşează cu capul pe genunchi
şi i se scot ochii din găvane
apoi se mângâie îngerul pe cap
i se dă o pălmuţă la fund
şi i se spune cu blândeţe
acum du-te să vezi lumea
şi pe dumnezeu.

Andrei Velea în baza de date a Bibliotecii Naţionale a României

2011-11-13T15:28:00.000-08:00

Gellu Dorian despre "Gimnastul fără plămâni" în "Convorbiri literare"

2011-11-13T14:48:00.000-08:00

Articol original aici

Debuturi

ANDREI P. VELEA – GIMNASTUL FĂRĂ PLĂMÎNI

Gellu DORIAN

Blindată cu prefată (semnată de Constantin S. Dimofte) si postfată (semnată de a.g secară), cartea de debut a lui Andrei P. Velea – Gimnastul fără plămîni –, apărută la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos în 2010, pe lîngă faptul că vine destul de tîrziu (la treizeci de ani) pentru un debut, este si un soi de antologie din creatia acestui poet prezent, pînă la această aparitie, în mai multe antologii si pe paginile de net ale unor site-uri ale nenumăratelor cluburi literare internautice, ceea ce pare insolit pentru un debut editorial. Într-un fel gălăteanul Andrei P. Velea repetă metoda de debut de dinainte de 1989, cînd cei mai multi poeti din promotia optzeci debutau editorial abia după ce ieseau în mai multe antologii, fie în urma unor concursuri ale editurilor (Eminescu, Albatros, Cartea Românească, Junimea etc.) fie în atitudini cenacliere, cum au fost antologiile Aer cu diamante si Cinci, care au făcut carieră si încă mai fac acum la reeditare. Atunci metoda era impusă, acum, dacă a fost făcută constient, este autoimpusă si demonstrează o capacitate de selectie demnă de luat în seamă a autorului, care, de altfel, ar fi putut debuta mult mai devreme, de prin anul 2000, însă, circumspect, a tatonat zona si propria-i poezie si si-a spus că e mai bine asa. Cele sase sectiuni ale cărtii sînt selectii din poeziile scrise în perioada 2001-2006, fiecare cu un posibil titlu de carte, sugerînd rigoarea selectiei.

Omul vag, cu care ar fi trebuit să-si înceapă cartea si care ar fi putut fi si titlul acesteia, este scris în 2001 si mi se pare sectiunea cea mai împlinită a cărtii, cum Versuri pentru Lolita, cea mai slabă sectiune. Însă voi reveni asupra acestui aspect. Abordarea severă a imaginii omului vag, o notiune ce pare a fi desprinsă din Robert Musil – omul fără însusiri – reprezintă o noutate, la nivel de idee poetică, în arealul liricii noi de la noi, si mai putin la nivelul realizării poetice, ca text. Portretele realizate de poet sînt elocvente; usorul narcisism al acestui tip de om, iscat cumva din trunchiul «omului nou», se poate usor depista în fragmentele incluse în această sectiune: „omul vag se priveste-n oglindă aranjîndu-si atele sprîncenelor;/ e acolo o fată ca de borcan pe care omul vag/ si-o prezintă siesi nesatisfăcut;/ se tot dă cu gel pe sprîncene, se priveste-n oglindă,/ / acceptă pentru cîteva minute, după care, nemultumit, reia –/ intens travaliu, cu transpiratii siroind sub piele,/ pe care omul vag simte că abia de-l mai poate-ndura./ încearcă, tot încearcă pînă cînd/ / firul răbdării se sparge: omul vag, într-un acces/ de panică interioară, îsi mută sprîncenele spre ureche; abia acum multumit, cu atele sub adăpostul pînzelor,/ închide borcanul cu gel, rînjind satisfăcut’’. Plecînd, poate, de la teoria lui Constantin Virgil Negoită, din domeniul ciberneticii, cea a «teoriei fuzzy», cea a «vagului», Andrei P. Velea reuseste, din cuvinte, să contureze, caricatural, un portret de tip Dali, lucru ce se repetă si în celelalte fragmente ale cărtii. O mistificare a demistificării, ca un fel de racursi, poate fi descoperită usor la o primă lecturii a acestor fragmente. Pare a fi totusi un delir. Si atunci îl întelegi pe Andreo P. Velea de ce si-a deschis cartea cu “cinci poeme” scrise cu un an mai tîrziu, în 2002: „citesti versurile astea ca pe-un delir/ si crezi că nu-i nimic în realitate care să le corespundă(…)’’. Si poate că are dreptate: este destul de greu să găsesti corespondentul în realitate în astfel de versuri, însă «omul vag» de care vorbeam mai sus se poate vedea la tot pasul. Al doilea fragment din cele cinci poeme selectate poartă un titlu care te provoacă – (poemul consistentei). Citindu-l te detasezi de această idee si intri în substraturile lui, descoperind, în fond, aceleasi tehnici pe care poetul nostru le exersează cu abilitate: „stăteai înfoiată pe-o linie a înserării,/ cu urechea dreaptă lipită de trecerile aerului pe lîngă tine./ nu te vedeam decît după desen:/ în seara aceea scăpasesi de-a dreptul de consistentă.’’. Fuga lui Andrei P. Velea prin «hătisurile» poemului este una a căutării dublului, a celuilalt, care nu este, în fond, un alter ego, ci o altă fiintă chiar, de alt gen – corespondentul reflectiei este o femeie, o «ea», pe care poetul o priveste numai prin sine, ca într-o introspectie. Acest lucru nu se vede în sectiunea dedicată Lolitei – personaj nabokovian cunoscut, arondat acelei realităti, exigent si liber filtrate de scriitorul american de origine rusă, preluat de altfel cu o insistentă aproape supărătoare si de un alt poet, Virgil Diaconu –, ci în alte texte din carte unde «oglinda» este mult mai conotativă, ca element stilistic, decît imaginea din realitate care, fie că se vaită, fie că este încîntată de ce vede, poate fi usor decriptată. Chiar dacă Andrei P. Velea se pune în pielea personajului Humbert-Humbert, preluînd pasămite fragmete dintr-un caiet al acestuia, realizările poetice sînt sub nivel, desuete pe alocuri, nici lascive, nici incitante, ci doar evidente, însă deloc rău scrise: „mă privesti azi de parcă pui ceva la cale,/ însă te-asigur:/ tesi intrigi în ceată, zeito!/ / toată această mreajă,/ atent pusă la cale, scriind-o pe hîrtie,/ se-arată mai clară, mai limpede ca sticla./ aici te ocolesc,/ pentru că scriu despre tine – în versurile astea/ n-ai să mai joci niciodată,/ Lolita!/ / o sigurantă firavă/ cu fiecare rînd…/ stiu: mint Lolita…mint…”. Acest mod de adresabilitate, vocativizat – pustoaico, zeito – sau repetarea obsesivă a numelui, proprietate a altuia, chiar dacă ea – Lolita – aici tine loc de substitut, de pseudonim, de poreclă dacă vreti, nu este în favoarea poeziei, ci dimpotrivă.

Că poezia lui Andrei P. Velea tinde să se transforme în bliz-uri, în preluare de imagini, în fragmente care pot trăi separat (dar mult mai bine într-un întreg!) se poate vedea în sectiunea printre obiecte (jurnal liric 2004). Jurnalieră în fond, cu tensiunile decantate din exercitii sustinute de scriere si de trăire poetică, poezia lui Andrei P. Velea, robustă, perfectibilă, se sustine si se autodistruge prin astfel de abordări ale realului, fie că vin din afară, fie că vin din interior: „toate acele certitudini de vată, animal bizar…/ ea îti spunea la telefon atît de natural că nu te mai iubeste,/ prea natural,/ că închipiai scenarii dezlînate:/ / tu nu vedeai prin vocea ei atunci,/ era locul îngust ca-ntr-un pai/ / si o sunai, cu telefonul-ureche o sunai; nu-ti răspundea, animal bizar:/ prin unghiurile de taină ale unui loc ieftin de ocolea,/ iar tu sunai plictisind eterul,/ / sunai pe cînd ea astepta/ în cochilie melcul să-i vorbească de-un lucru pătrat’’. Scrise la persoana a doua, unele poeme schimbă oarecum tonul si dau un usor aer de mister, de angoasă. Telefonul devine un loc comun aproape, este prezent, face liantul între real si imaginar, între aici si acolo, între el si ea. Unele fragmente sînt mici scenarii: „irositi în fata unor aparate de alcool,/ fiecare în camera lui,/ ne povestim sticla de pe phalange/ / cadru: cîtiva cîini între clădirile noastre,/ gunoaie,/ eu care desenez un dialog aberant/ pe un ecran din camera mea/ / si ea care, la capătul celălalt, o cunosc sau n-o cunosc:/ / cabluri, cîteva săptămîni, totuna…”. Alte poeme sînt puse în oglindă, se reflectă în imagni de peliculă, negative si pozitive. Arderile imaginilor sînt topite în texte ce întregesc un jurnal, iar toate o carte, fie ea si o antologie, cum este această carte de debut a lui Andrei P. Velea.

Psalmii recenti sau poemele cu dumnezeu, din perioada 2004-2005, sînt foarte convingătoare, cu imagini insolite, curajoase, dar nu eretice: „de cîteva zile cu dumnezeu într-o nucă, încercînd să-l conving de contrariu,/ eu în posesia cîtorva fantezii despre lume, el a existentei/ si sustinînd cî nu se poate si una si alta;/ însă insist, mai mult decît lîngă craniul unei femei frumoase, insist/ / un argument într-o rotulă, unul sub limbă, alt argument la subrat:/ pe toate le desfăsor cu certe abilităti de vînzător;/ prieteni, că v-anunt cînd am rezolvat ceva…/ pînă atunci am să mai scriu cîteva poeme/ printre diversele mele tertipuri si scamatorii’’. Din păcate Dumnezeu, scris cu literă mică, devine ceva comun, impersonal, topit în tertipurile si scamatoriile poetului, un liber cugetător care, totusi, ia în seamă existenta divinitătii.

Peisajele pariziene, cosmopolite în felul lor, în fond descrieri stufoase, cu cioburi desprinse din ochiul aparatului de fotografiat, scrise în perioada 2005-2006, închid paginile acestei cărti, usor remarcabilă printre atît de multele si destul de bunele cărti de poezie ale debutantilor ultimilor ani. De remarcat la Andrei P. Velea este faptul că s-a desprins de stilul internautic, atît de usor vizibil în cartile multor debutanti care, prin aparitiile lor pe suport de hîrtie, se completează unii pe altii, de parcă ar scrie, în comun, la o carte a unui autor cu numele Calculator Internetescu. Poemele sale din Gimnastul fără plămîni – un titlu nu prea inpirat, pentru că nu transpare din totalul cărtii – sînt foarte bine selectate, bine scrise, netehniciste, deloc artificiale, izvorîte dintr-un talent nativ mult prea supravegheat, constientizat. Pe viitor se impune fuga din această autosupraveghere, care, negresit, duce la sterilitate.

Andrei Velea în revista "Plumb"

2011-11-13T13:57:00.000-08:00

Mi-au fost publicate câteva poeme în numărul din iulie al revistei "Plumb". Am aflat abia acum, scotocind internetul.
Aici puteţi citi online revista.
Iată unul dintre poeme:

fabrica de absolut
*
loc rotund ca o monedă, în centrul oraşului,
unde-ntâlnesc un hrist răstignit,
claxonat din mai multe părţi deodată
pentru că ocupă un loc de parcare

zece maidanezi muşcă din scândura subţire,
cu iz de muguri proaspeţi,
cât pe ce să-l dărâme

dau să-i alung,
însă mi se strigă apăsat de la balcoane:
„lasă-i, mă, ce ai cu ei?!?
câinii nu latră niciodată fără motiv!”

câţiva locatari, intrigaţi, în pijamale,
bântuie ca nişte stafii prin faţa blocului:
„e vina primăriei, ei l-au abandonat aici!
nici bine n-a apărut şi ne-a băgat în sperieţi copiii!”

hristul bâiguie nişte cuvinte încâlcite,
de parc-ar deschide
prea multe perechi de buze deodată

pe la colţurile gurii i se preling
firişoare lungi de lumină

spre seară aud că s-au făcut disponibilizări
la o fabrică din oraş;
în disperare de cauză,
un muncitor s-a răstignit într-o parcare

Andrei Velea în revista "Salonul literar"

2011-11-13T13:32:00.000-08:00

Mi-au fost publicate câteva poeme în revista "Salonul Literar" (nr.74) - revista fundaţiei social-culturale "Mioriţa", Odobeşti-Vrancea.
Aici este revista în format electronic.
Iată unul dintre poeme:

dunăre, barcă de praf

“dunăre, drum fără pulbere” - vorbă din bătrâni

*
dunăre, barcă de praf,
te-am cumpărat ieri dintr-un târg ilegal
într-un vas de apă rară

acum ţi-s pescarii mânjiţi de vaselină,
intestinele pieptănate de barje

am auzit că vor să te sece,
că sunt schimbări climaterice majore,

după ce ţi-au sorbit bălţile,
de ai ţâţele uscate de peşte, iar sângele
ţi l-au amestecat cu gesturi otrăvite din oraşe

bunicul purta la pescuit cravată;
acum, tata adună apa de ploaie-ntr-o barcă

Calea mea

2011-11-09T01:29:00.000-08:00

Lepşa, noiembrie 2011

Menţiune la "Mihail Sadoveanu"

2011-11-05T11:31:00.000-07:00

Am obţinut una dintre Menţiuni la concursul Naţional de proză "Mihail Sadoveanu". La fel şi Nicoleta Onofrei. Suntem singurii gălăţeni care au obţinut ceva la acest concurs.
Aici este clasamentul complet.

Un atlant printre noi

2011-11-01T06:58:00.000-07:00

(cronică publicată în Weeekend Magazin - supliment gratuit al cotidianului Viaţa Liberă, Galaţi, săptămâna 28 octombrie - 3 noiembrie 2011)

Mitul Atlantidei este mereu în actualitate deoarece fiecare dintre noi are ascunsă în memorie (ca să nu spunem suflet!) câte o catastrofă (poate sentimentală, poate existenţialistă) ori, mai ales, câte un ideal (sfărmat sau nu)...

De aceea nu este deloc surprinzător că un tânăr poet gălăţean, Andrei Velea, şi-a intitulat cea de-a doua carte de poeme, apărută la Editura Fundaţiei culturale Antares, „Hotel în Atlantida”.

„Aşteptând apocalipsa care se-apropie” (p.10) – autorul nefiind însă ca fire un pesimist! - , Andrei Velea meditează po(l)emizând, caută luciditatea vers cu vers, portretizează iubita, nemurind-o cu meşterită ironie. Se mai uită şi la televizor („repede, dă drumul la televizor:/ s-a-ntors mesia/ şi vor să-l pună preşedinte!”, p.13), se compromite cu muza (care-l corupe), se întoarce la probleme vechi, presocratice („mai bine vorbesc despre materie şi suflet”), nu uită să-şi vadă şi bârna gimnastului din privirea-i pătrunzătoare, critică (A.Velea se mai îndeletniceşte şi cu critica literară iar primul său volum de poeme se intitulează „Gimnastul fără plămâni”). După cum am mai scris undeva, scrierile lui Andrei Velea pot fi, dihotomic, reducţionist, împărţite în două: în „poeme lucide” şi în „poeme fără intenţie”, ambele putând fi însă savurate cu sau fără intenţie, împreună cu Platon sau fără... În cele lucide pune multe sub semnul întrebării: de la calitatea vieţii ( în primul poem se referă la „momentele când se trăieşte în gol”) până la calitatea poemelor („dacă m-aş contopi într-o zi cu o idee,/ vânzându-mi sufletul precum faust,/ cum m-ai privi a doua zi, când aş reveni la tine/ răvăşit, rătăcit/ îndoindu-mă de toate poemele pe care le-am scris,/ inclusiv de cele dedicate ţie?”)... În cele fără intenţie, am aprecia firescul liric, nealterat de cartezianismul la care se face aluzie la un moment dat.

Între revelaţii şi pseudo-revelaţii (un poem foarte reuşit se numeşte „Pseudo-revelaţie” – p.18), poetul surprinde starea poetică generată de diverse imbolduri în fotografii de grupuri de cuvinte potrivite după inspiraţie: „pitit în umbră, îţi muşc sfârcurile pe-ndelete,/ sufletul ţi-l împart zgârcit între un pol şi celălalt;/ demult n-am mai scris un poem care să te exalte/ şi-i numai vina ta!” Aşadar, dacă scriitorul se înfurie, nu-i a bine! El spune lucrurilor pe nume, chiar dacă le pune mănuşi metaforice! De pildă, „primăria oraşului nu mai funcţionează de o săptămână,/ pe la ghişee se recită din shakespeare şi eminescu,/ catastifele prăfuite se transformă-n romane erotice,/ iar planurile de urbanism în tablouri suprarealiste// câinii poartă covrigi în coadă, iar pe dunăre,/ la galaţi, curge numai lapte şi miere/ (oricine se plimbă pe faleză are câte o cană/ în fiecare mână)// în toată risipa asta generalizată/ mi-e tot mai greu să mă adun:/ exersez o echilibristică suicidală/ între acceptare şi refuz” ( p.75).

Intrând în război cu „maşina de poetizat” (dacă nu chiar cu tot Imperiul Poeziei, unde provincie prosperă este Atlantida Felix; scriu aceasta şi deoarece autorul deja îşi încearcă tastatura cu proză, obţinând câteva prestigioase premii la diverse concursuri de gen; şi gurile potrivit de rele chiar ar spune că ar fi mai bun prozator decât poet; deşi premiile naţionale obţinute la poezie spun că ar putea fi chiar un scriitor total, un predactor de orice fel de literatură), Andrei Velea promite, napoleonian, o campanie literar-militară lungă, plină de surprize...

„Maşina de poetizat” este, în plan concret, unul dintre cele trei grupaje propriu-zise ale cărţii, alături de „o atlantidă care nu s-a pierdut” şi „poemele din ultima cameră de hotal”, o secţiune a cărţii apărute la sfârşitul primăverii lui 2011 cuprinzând 10 poeme în limba engleză, în traducerea maestrului Petru Iamandi.

Aşadar, ca să mă mai repet un pic, cine vrea să răspundă la o somaţie la sinceritate va găsi în scrierile lui Velea un bun impuls... Şi o bună poezie (şi auto-critică): „scenariu cu muzica lui vivaldi pe fundal:/ după ce-am făcut dragoste,/ tu-mi corectezi, în surdină, câteva poeme// hârtia pe care-o ţii în mână e-o folie de glaspapir// (...) nu mă mir cum de observi în versurile mele/ suficiente locuri pentru a construi/ un port mineralier sau un aeroport// într-un fel mă bucur -/ aşa iese la iveală până şi cea mai ascunsă rupere de ritm,// într-alt fel mă-nspăimânt,/ când văd cum tăvălugul aerului aduce înspre noi/ nu fire de praf, ci bolovani,/ nu adieri de vânt, ci tornade” (p.27).

Deoarece, nu-i aşa, fără sinceritate nimic nu este. Frumos şi durabil.

Cât mitul Atlantidei...

a.g.secară

USR Filiala Sud-Est are un sediu nou

2011-10-31T06:38:00.000-07:00

Sambata 29 oct 2011 a avut loc lansarea noului sediu al Uniuniii Scriitorilor filiala Sud-Est: Galati, strada Labirint nr.1. La multi ani si la cat mai multe opere de valoare!

Revista Dunarea de Jos, nr 116 (octombrie 2011)

2011-10-26T06:20:00.001-07:00

Open publication - Free publishing - More cultura

Dan-Liviu Boeriu despre "Gimnastul fără plămâni"

2011-10-23T14:27:00.000-07:00

Senzualităţi şi excese

Dan-Liviu Boeriu
cronică preluată de pe blogul autorului

Am avut mereu oroare de poezia manifestă, sonoră şi convingătoare în mod categoric. De aceea nu mi-a plăcut niciodată Adrian Păunescu, un poet care şi-a cam bătut joc de talentul cu care, de bine, de rău, l-a înzestrat natura. Nu spun, prin asta, că m-aş da în vânt după poemul ermetic, experimentalist şi ininteligibil emoţional ori raţional. Cale de mijloc, fraţilor!

Andrei P. Velea scrie o poezie a contrastelor. Şi nu vorbesc doar din punct de vedere al emoţiilor care transpar din versul clar şi bine tăiat, ci şi ca urmare a construcţiei volumului „Gimnastul fără plămâni”. Acesta cuprinde 7 grupaje oarecum independente stilistic, însă inegale valoric. Punctul de vârf al cărţii este „Omul vag”, o colecţie de 21 de poeme care vorbesc, cu acuitate şi duioşie, despre inconsistenţa cotidiană, în mici tablouri postmoderne de o prospeţime aparte. Andrei Velea are „ochi” pentru realitate şi talentul de a o tranfisgura, redesenând-o în cheie expresionistă: „omul vag se răsteşte la propria umbră! / dorind singurătatea absolută, omul vag nu concepe / ca pata de răcoare să se ţină cu dinţii de el” (p.20).

În restul volumului, poetul pare să joace cartea sensibilităţii şi a senzualităţii exacerbate, într-o încercare (ce pare, pe alocuri, disperată) de a-l face pe cititor părtaş la miracolul palpabil. Andrei Velea crede că menirea lui este aceea de a împărtăşi, cu evidentă bucurie, beneficiile experimentului şi surprizele viului. Poetul cheamă la „simţire”, încă de la debutul volumului, în ceea ce pare a fi o poezie-program a intenţiilor sale: „nu poţi înţelege faptul că poezia nu se scrie, / ci după ea se-nşiră palmele ori se-aruncă braţele, / la fel cum nu poţi înţelege faptul că poezia nu se explică [...] / poezie eşti tu, / iar tu nu te-nţelegi, nu te cunoşti / nu te explici sieţi, / însă exişti, iar asta e de-ajuns” (p.11).

Fiind un excepţional receptor liric, poetul urmăreşte fascinat dospirea versului în realitatea înconjurătoare. Avid ca un copil în faţa miracolului cunoaşterii, Andrei Velea înregistrează lacom fiecare mişcare detectabilă ochiului şi o sinocronizează perfect tabloului propriei subiectivităţi erotice. Poezia nu mai e aici abstracţiune aridă, ci acoperământ şi însoţitor al celor dipsuşi s-o înţeleagă şi s-o adopte: „la marginea unei străzi arbitrare / foiai dintr-o mână într-alta versurile unui poem, / amplificând şi mai mult cu propria-ţi zăpăceală /zumzetul de acolo” (p.14); „tu stai cu strofele răvăşite după urechi; / şi nu eşti singură: ceva ciudat / te recită de zor de la un capăt la celălalt” (p.15).

Reproşez volumului, aşa cum am mai spus, neomogenitatea stilistică şi valorică, dar şi abuzul de explicit. Autorul poemelor nu mizează atât pe seducţia vagă, subliminală, ci prezintă deseori, într-o manieră clară şi desluşită, elemente care ar fi trebuit să ţină de misterul ansamblului (de exemplu: „e acolo o faţă ca de borcan”, „luna ce doarme, lascivă, pe turnul eiffel”, „energia suspectă a unui gest involuntar” etc). Îl salvează intenţia generoasă a demersului şi naivitatea cochetă a degustătorului de frumos.

„Gimnastul fără plămâni” e, aşadar, un volum încărcat de senzualitate şi emoţie participativă, cu câteva piese de rafinament liric evident, iar autorul e, fără dubii, un poet talentat, încă vag nesigur, totuşi, pe capacităţile sale creative. Om trăi şi-om mai vedea! :)

(Andrei P. Velea, Gimnastul fără plămâni, 120 p., ed. Centrului cultural Dunărea de Jos Galaţi, 2010).

Aldea aşteptând poezia (despre „iona îl aşteaptă pe godot” de Marius Ştefan Aldea)

2011-10-21T09:26:00.000-07:00

„Poezia a plecat demult. Poate s-a sinucis. Nu, nu cred; eu totuşi nu cred. Eu sunt Aldea, am fost cu ea la cârciumă, ne-am îmbătat, atâta tot. Nu ştiu dacă ar trebui să ştiu dacă s-a sinucis sau nu” – cam aşa se termină volumul de poeme „Iona îl aşteaptă de Godot”, subintitulat „poeme teatrale”, de Marius Ştefan Aldea (editura „Marineasa”, Timişoara, 2010). Cu o singură modificare – nu e vorba de „poezie”, ci de „Iona”. „Aldea” rămâne, deoarece e parte din piesa absurdă a propriilor poeme.
Dar cine e personajul „Aldea” (sau „poetul străzii”, aşa cum îşi spune el pe internet, după titlul celui de-al doilea volum de poeme lansat în 2010: „Poetul.străzii@yahoo.com”). Putem afla mai multe despre autor de pe blogul personal (mariusaldea.wordpress.com): „Mă numesc Marius-Ştefan Aldea, născut(nu făcut!) din dragostea lui tata pentru mama, pe 23 iunie 1987, în zodia racului, împrumutând de la ciudata creatură talentul de a progresa în regres prin celebrii paşi de dans <<2 în faţă, 3 înapoi>>”. Mai mult: „În prezent locuiesc în Timişoara, îmi asigur traiul vânzându-mi poeziile din uşă-n uşă; am întâlnit o toantă care să-mi spele cămăşile, nu am copii, locuiesc la etajul 1 în chirie la o familie de medici dentişti, cu toate astea o dată la câteva săptămâni mă doare foarte tare o măsea, direct în suflet; sunt ipohondru, doctorii îmi dau mult şi bine de trăit. Cum sunt de modă veche, îmi scriu textele pe caiete cu pixul, de aceea categoriile umilului blog sunt, de fapt, caietele mele de poezie. În prezent sunt redactor-colaborator la revista literară <<Contemporary Horizon>> şi redactor-şef la <<subCultura>>, revistă de literatură vie distribuită prin licee, universităţi şi cămine studenţeşti.”
„Iona îl aşteaptă pe godot” este un volum dens. Are peste o sută de pagini şi conţine poeme foarte pestriţe atât ca mesaj, cât şi ca estetică şi valoare. După cum remarcă şi prefaţatorul, Daniel Vighi, poemele nu sunt egale ca valoare şi aparţin, cel puţin aparent, mai multor perioade de creaţie, dând impresia că este scris „pe două voci”. Acelaşi reproş îl formulez şi eu: poemele puteau fi structurate pe cicluri tematice şi autorul putea să renunţe la anumite piese, care nu îşi au locul în volum (din punct de vedere valoric).
Să revin la aspectele pozitive – totuşi avem de faţă un tânăr poet, cu doar două cărţi publicate până în momentul de faţă. Iată ce poem excelent este capabil să creioneze Marius Ştefan Aldea („poem claustrofob”, p.24): „deschideţi geamurile/ camera mea vrea să vomite fluturi/ atât, viermii rămân la mine în gât,/ da, dulapul este plin cu dinamită/ şi moarte de rezervă./ sub patul meu poezia latră/ ca un înger de pază,// de când te-ai mutat la mine,/ nu mai fac pipi în pat,/ tu ai părul lung şi ne învelim noaptea în el./ odată am visat că era toamnă şi ţie/ îţi cădea părul ca frunza de plop.// de când tot vreau să renunţ la pereţi./ de fiecare dată când îi dărâm,/ ei se regenerează precum coada de reptilă;/ deschideţi geamurile, am oase de copil în gând/ şi ceva peşti care-mi înoată sub ochi./ ţie îţi sărut genunchiul până când luna/ devine o rotulă abstractă/ şi apoi te înşel cu o dinamită.// bum!” Din punctul meu de vedere acest poem este cel mai bun exemplu din volum: are imagini inedite, curgere firească, duritate, dar şi rafinament.
Altminteri… Marius Ştefan Aldea este când prea dur, „viu” în termenii autorului, urmând estetica douămiistă după cum sugerează prefaţatorul („căcat şi tristeţe,/ decembrie se uşurează la colţ/ şi cerul acesta flegmează brumă/ ca un pensionar tuberculos,/ proasto, am visat azi noapte morţi” – un exemplu mediu ca intensitate, p.10), când rămas undeva în spate, pradă unor poeme adolescentine („eu eram tramvai, tu erai o străină, te-ai urcat în mine/ cu o greutate de frunză ţi-am ghicit din prima/ cifrul verdelui din ochiul tău”, p.16). Revolta lui pare uneori o simplă furtună într-un pahar cu apă: „fraţilor, nebunia mea este un samurai/ care vă taie capetele din prima/ când încercaţi să mimaţi poezia” (p.29). E frumos dezideratul douămiist al autenticităţii, însă mi l-aş dori exprimat mai subtil. Alteori Aldea poetizează calin (aici nebunia lui e un fel de pisoi blând): „tu eşti un fel de mare/ eu intru şi ies din tine/ la apus – la răsărit/ ca un fel de soare./ tu eşti un fel de femeie/ eu sunt un fel de bărbat […] tu eşti un fel de poezie/ iar eu un fel de poet.” Doar „un fel de poet”? Să nu uită, totuşi – poezia s-a sinucis! Nu, doar Iona s-a sinucis. În alte locuri, Aldea abundă de imagini, care coerente, care incoerente, mimând dicteul automat: „neclar de lună, femeia cu două pântece/ are o gură cusută în locul sexului,/ inima mea şi-a sucit glezna de sânge şi râde ca o ţigancă cu dinţi roşii pictaţi,/ încă puţin şi învăţ să mă nasc, ca şi cum până acum a fi-ul mi-ar fi fost constipat,/ tot timpul există o mamă care te screme din dragoste.” (p.69)
Un lucru se mai spune despre autorul de faţă: cum să ar fi „neo-bacovian”. Într-o cronică intitulată sugestiv „Bacovia în secolul XXI”, Horia Gârbea spune tranşant: „Marius Ştefan Aldea este un autentic neo-bacovian”. Sunt suficiente locuri în volumul de faţă care să ne arate că, între poeţii preferaţi ai lui Aldea, între maeştri, Bacovia ocupă un loc extrem de important. Imagini bacoviene, motive şi atmosferă bacoviană, ba chiar şi poeme bacoviene „rescrise”: „sunt câteva urme de copite de reni în oraş, iubito,/ chiar pentru asta moş crăciun a fost prins/ în flagrant coborând pe coşul pieptului tău” (p.40). Sau: „sunt rece, iar parcul acesta cu aerul lui de morgă/ mă primeşte cu o poftă de autopsie” (p.12). Însă Aldea are un limbaj bogat, luxuriant, iar Bacovia era sărac în cuvinte şi imagini – nu ar fi spus niciodată: „soldatul îşi descarcă arma/ în pântecul femeii lui/ iar aceasta va naşte la foc automat” (p.76). Nu mi-e foarte clar ce înţeleg unii prin „neo-bacovian”, aşa că, în cazul lui Aldea, aş spune doar că Bacovia este o mare dragoste şi nimic mai mult.
Poemele „teatrale”, cele cu Iona şi Godot, se remarcă în primul prin limbajul viu, autentic, dur, douămiist şi prin imaginile bogate, inedite. Mai puţin prin filozofie sau ecou. În primul dintre ele, intitulat chiar „iona îl aşteaptă pe godot” (p.32), aflăm cum că Iona a mâncat peştele („l-am mâncat eu pe el, am întins felii de mămăligă rece în el”), că Godot trebuie să aducă „ţigări, votcă, salam şi brânză de oaie” sau că Godot e frate cu Iona: „şi ce credeţi că a făcut iona, ce credeţi că am făcut? m-am dus la mama, ţineţi minte, neexistând şi am rugat-o aşa: mamă, după ce mă naşte pe mine, naşte-l şi pe godot, te rog eu, că mă-sa nu vrea să-l nască şi mama nu a pus nicio întrebare, l-a născut şi pe godot, imediat după ce m-a născut pe mine”. Remarcaţi limbajul: „e ca şi cum am fi fraţi, de aceea strig: godot, godot, hai mă odată, ce-ţi ia atât, mă cac pe mine de atâta singurătate, auzi tu, godot, go-dot, go-dot…”
Aldea aşteptă poezia. Ba nu: poezia este deja cu Aldea! Iată ce declară „inculpatul” (p.48): „sunt un om anormal pentru că vorbesc poezie./ sunt un geniu şi mă gândesc la mine/ […] m-a născut o notă pocită care şi când tace vorbeşte poezie./şi iar vin şi spun:/ punct”. Punct!

Andrei Velea, septembrie 2011

Andrei Velea în Virtualia IX

2011-10-20T12:28:00.000-07:00

Am apărut în Antologia Virtualia IX alături de nume foarte bune ale poeziei actuale. Iată unul dintre poemele care mi-au fost publicate:

după judecata de-apoi
*
după judecata de-apoi
rămân ultimul

pentru a verifica vulcanii să nu scape gaz,
lacurile să nu dea pe dinafară,
stelele toate sa fie stinse

închid uşa lumii cu două zăvoare,
craniul mi-l aşez drept sigiliu, iar noaptea
o trag pătură peste lume

în imensul hău cu arme de catifea

Andrei Velea la cenaclul Marin Mincu

2011-10-20T06:23:00.000-07:00

Pe data de 19 octombrie 2011 am prezentat cateva poeme in cadrul cenaclului Marin Mincu, alaturi de poeta Domnica Drumea. O seara frumoasa cu doua lecturi foarte diferite. In sala au fost aproximativ douazeci de persoane: o prezenta frumoasa si o audienta interesata de poezie.

Falsul război al unui „anonim gălăţean” cu Poezia

2011-10-17T05:46:00.000-07:00

În timp ce răsfoiam viaţa şi opera „Anonimului Gălăţean” (a.g.secară, editura Napoca Star, Cluj, 2011), mi-a venit în minte următoarea idee: „Poezia actuală nu mai poate fi muzică, pentru că şi-a propus să nu mai vrăjească. Este fie adevărată, crudă, chiar brutală, cinică, demistificatoare, fie meta-poezie, adică discurs (poetic) despre poezie. Poezia ca vrajă a cuvintelor, ca frumoasă minciună, a murit. Poetul e, mai degrabă, un ceas enervant, care te trezeşte dimineaţa la o oră nepotrivită”. Am postat această „zisă” de Facebook (va figura, probabil, pe coperta următoarei cărţi a lui a.g.secară). E o constatare pragmatică despre starea actuală a poeziei. Undeva în prefaţa cărţii mele de poeme „Gimnastul fără plămâni”, criticul (sau cronicarul, cum îşi spune din modestie) a.g.secară vorbea despre „despărţirea de o anumită poezie”. Eu aş spune chiar mai mult: „despărţirea de Poezie”. Şi nu mi se aplică doar mie, ci se aplică şi poetului a.g.secară – care ştie foarte bine că „Poezia” sau „o anumită poezie” a murit. Iar volumul de faţă o demonstrează cu prisosinţă. Dacă poemele datate in 2004 sau 1998 mai pot fi „categorisite” drept „Poezie” (încercare de…), ultimele poeme ale „anonimului gălăţean” sunt, mai degrabă, ceea ce numesc „meta-poezie” sau „discurs poetic despre poezie”.

Sintagma „poezia nu este” pare a fi „teza” sau punctul central al cărţii de faţă. Cu ea debutează primul capitol, intitulat „Despărţirea de nume”. Poezia nu este, ci devine. Autorul nu mai are încredere în poezia statică, eternă, pre-existentă. Preferă valsul hegelian. O îndoială tipic postmodernistă se strecoară printre rânduri. Este, dacă vreţi, caracterul „slab” al gândirii, aşa cum spunea Vattimo. Poetul nu mai are pretenţiile romanticilor, nu mai scrie „Poezie”, nu mai este trăsnit de „Inspiraţie” şi nu mai are acces la „Poem”. „Poezia nu este/ vreodată// poezia devine mereu/ altceva/ decât am bănui noi” (p.7). Mă gândesc că cei mai slabi de înger s-ar putea speria – ar putea fi de-a dreptul îngroziţi că o anumită formă a poezie a dispărut. Dar este ceva extraordinar, totuşi, la mijloc: poezia se reinventează pe sine. Poezia nu a murit, ci doar o anumită formă a ei a devenit desuetă. Aici este „meta-poetul”: „metafizic vorbind”, ne spune, „poezia nu este”, iar noi „nu vom fi niciodată/ poezie”. „Dar cum să-i spui poeziei că nu o mai iubeşti,/ cum să o părăseşti fără să ştie?// când tu eşti de atâta vreme în stomacul balenei roz” (p.22)

Totul este diluat, difuz, scurs (ca în Dali): „cei care iubeau/ i-au întâlnit pe cei care credeau/ că iubeau […] orice concert care începe/ nu se mai termină […] cei ce iubesc/ îşi uită instantaneu iubirea/ şi numele”. Peste toate, „tristeţea îşi taie o felie/ mare de tort […] o aruncă bucuriei/ în ochii ei mari/ care plâng totdeauna cu oameni”. Pentru ca, la final, „oamenii, ca mai întotdeauna/ neştiind prea bine de ce,/ aplaudă” (p.8-10)

Poezia nu este deoarece nu mai există principii: „dumnezeu”este alcătuit „din nasturi/ un idol de frişcă”, iar poemele nu sunt altceva decât „strigăte/ de căutare// a numelui/ a numelor/ care suntem”. Totuşi, „este un tort sacru deoarece se ascunde în el însuşi dumnezeu” (p.11-12). Apoi uitarea se aşterne, izbăvitoare: „este un semn să mă opresc/ să mă uit/ să-mi uit numele/ de care se şterg pe mâini/ prietenii vechi/ care nu mai ştiu ce înseamnă prietenia” (p.16).

Registrul de imagini este unul al copilăriei – cu imagini infantile, puternice, alături de meditaţii profunde: „balena roz îl înghite pe iona” (p.16), „dumnezeu din nasturi/ un idol din frişcă” (p.12), „domnişoara pingui” care „nu crede/ în domnişoara de fistic” (p.11), „inimile ca nişte prăjituri neînsiropate” (p.9) sau „stelele au început vânătoarea/ pisicilor poznaşe” (p.21). Pisici, care, dacă tot veni vorba de ele, apar şi în moto-ul cărţii, într-un citat din T.S.Eliot.

Totuşi, chiar dacă atmosfera este una de „basm filosofic”, există „înţepături”, „trimiteri”, la lumea cotidiană: „desigur, un melc ţopăind/ precum un iepure/ nu este ceva obişnuit/ într-o ţară care nu este nici normală/ dar nici a minunilor” (p.19) Tot aici ar putea fi incluse şi următoarele versuri: „falsă baladă a inocenţei/ care a turbat muşcată de un câine simpatic” (p.21). Câinele este simpatic, iar noi „trebuie să ne adunăm, să ne concentrăm/ să renunţăm/ să privim poezia/ mai detaşaţi/ să nu uităm că noi nu vom fi niciodată/ poezie/ în adevăratul şi adâncul sens al înţelesului/ deşertăciunii din noi” (p.22)

De unde, deci, „despărţirea de nume”? Iată de unde: poezia este un „strigăt de căutare a numelor”, „numele suntem noi”, dar, „metafizic vorbind”, „poezia nu este”.

Al doilea capitol poartă titlul „Dincolo de îngrămădeala din dicţionarele nedeschise”. Aceeaşi îndoială de poeme, de cuvinte: „eu/ care n-am dresat mai mult de un poem/ cuvintele/ le-am iubit prea mult/ nu le-am jignit respectându-le/ în sălbăticia lor” (p.23). Totuşi, acelea cuvinte „m-au închis în viaţa mea”, aşa că devine „prea târziu să mai cred/ că între mine şi cuvinte/ va mai fi o istorie/ cât o iubire” (p.24). Închis de către cuvinte în propria viaţă, autorul se simte condamnat la o iubire imposibilă. Până la urmă putea să-şi inhibe puţin respectul: chiar şi jignite, probabil, cuvintele ar fi reacţionat la fel… Sau poate că autorul ar fi „obţinut” mai multe…

Unul dintre poemele care mi-au plăcut cel mai mult din această carte este cel de la pagina 26: „amintire unu: fără nicio iluzie din partea groparului care a uitat să-ţi scoată din ţărnă piciorul stâng”. Îl găsesc drept un exemplu excelent despre cum poetizează şi meta-poetizează a.g.secară. Iată poezia: „când aproape totul se terminase/ (o) ea mi-a povestit despre un viol/ pe un mormânt din cimitirul/ eternitatea// şi-atunci am înţeles că/ punea primul pumn de ţărână/ pe mormântul poveştii noastre”. Se putea pune punct aici si era o poezie „frumoasă”! Dar nu – intervine meta-poetul cu următoarea „precizare” ironică (cel puţin la fel de reuşită în plan metaforic, opusă ca încărcătură primei părţi): „povestea/ iar nu iubire noastră// (iubirile adevărate sunt, ca să fiu iarăşi banal,// nemuritoare)”.

Un alt exemplu foarte reuşit găsim la pagina 28: „amintire şi mai recentă”. Aici a.g.secară se apropie de acea formă a poeziei despre care spuneam că este „adevărată, crudă”: „în microbuzul ce alerga/ spre galaţi pe unul din locurile din spate/ o tânără nici frumoasă, nici urâtă/ tunsă scurt/ ţinând în braţe un bebeluş căruia nu-i vedeam faţa […] privea şi zâmbea oarecum/ trist […] copilul ei era urât foarte urât/ cu faţa mutilată”. Aşa că, ne spune poetul, „am înţeles mai multe/ (nu de ce trebuie să călătoreşti uneori în picioare) […] dumnezeu este bun într-adevăr”. Ultimul vers „[dumnezeu] poate fi atât de dur” trebuie să lipsească (sunt sigur că a.g.secară o va face la următoarea ediţie a „anonimului gălăţean”).

Prea multe laude… Chiar dacă este o carte bună, mai întâlnim şi „scăpări”. Spre exemplu, nu sunt de acord cu poemul de la pagina 30: „poeme cu soţ 1. (fără a fi cel dintâi)”. Mi se pare un poem „jucat”, „nesincer” – ca o „mască”: „acum ştiu de ce nu mă simt bine/ (de cele mai multe ori) când sunt cu scriitorii/ şi publicul lor// doar în faţa foii albe/ (şi/sau a monitorului)/ pot să mă găsesc/ ca pe un vechi prieten/ şi să stau de vorbă ca la o cafea/ cu o iubită pe care am ucis-o/ într-o pădure de poem/ într-un râu de cuvânt/ într-o imagine indescriptibilă/ într-o aripă de înger/ bătând prieteneşte pe umăr amintirea unui zeu”. Este un poem fals şi care intră în contradicţie cu filozofiile de mai sus. Are, totuşi, o circumstanţă atenuantă: e datat „7 mai 2005”. Poate că atunci a.g.secară se regăsea în poeme… Astăzi are un adevărat război: se desparte chiar şi de numele lui în acest conflict! Câteva pagini mai încolo, poetul se contrazice drastic: „poezia nu este despre mine” (p.45)

În cel de-al treilea capitol, „Din anul 2000… când mai eram copii”, autorul îşi permite să se joace cu imaginile şu cuvintele. Îşi ia o scurtă pauză de la războiul declarat „Poeziei”. Iată un exemplu: „fără fără (mituri)” (p.41) – „hai găseşte-mă sub fructe de aur/ zburând în sâmburii lor iubităune/ zăpăcit/ în oase-nfipt de lupta cu orgoliul smintit/ răpindu-te tandru pe sub carpeni de staniol// caută-te suflet în ciocolata nopţii/ mânjindu-ne până la cuvinte”. Până la urmă şi spartanii din „300” aveau momentele lor de tandreţe…

În cel de-al patrulea capitol, „Cetăţi, femei şi (false) nostalgii”, facem, în cele din urmă, cunoştinţă cu „Anonimul gălăţean”. Ta-da! Sub un moto promiţător, revine în forţă „războiul cu Poezia”: „ca un cavaler templier înviat/ din toate cuvintele/ torturat/ de toate cuvintele/ de parcă ar fi uitat/ un singur cuvânt// ierusalim” (p.44). Afirmaţiile sunt scurte, tranşante, ca declaraţiile de război: „poezia nu este despre mine” sau „sunt poeme care nu te vor” (p.45). Metaforele sunt dure, puternice: „mă-ntorc […] la acele cuvinte (ca nişte) muşte/ zburând mai repede decât/ metaforele de aur ale cântecelor/ din ceruri” sau „ceruri// unde nu se face parada poeziei/ unde carnavalul cuvintelor e absurd/ şi dincolo de legi” (p.46) „Anonimul gălăţean aşternea tăcerea/ în faţa cuvintelor/ care se sfiau/ să mai înainteze ori să se întoarcă// se scriau acolo pe ele” – iată câtă putere deţine un „Anonim” de Galaţi. Atenţie! – a nu se încurca cu oraşul de provincie din sud-estul României, cu o populaţie de aproximativ 300.000 de persoane, port la Dunăre. Ah, nu! E vorba, pesemne, de o proiecţie celestă a acestui oraş monoindustrial, plin ochi de câini maidanezi şi găuri (metafizice) în asfalt! Probabil că e vorba de acelaşi oraş (a se citi: aceeaşi sublimă proiecţie) pe străzile căruia (căreia) „Maşina de poetizat” (din volumul „Hotel în Atlantida”) îşi disputa supremaţia în dauna autorului (cel care semnează rândurile de faţă). Înţelegem că a.g.secară s-a despărţit de numele lui şi înţelegem faptul că un „anonim gălăţean” îşi face loc în sfântul război cu „Poezia”. Mai multe lămuriri într-un viitor volum! (ştiu asta „pe surse”!)

Şi iată-ne ajunşi la ultimul capitol al cărţii de faţă: „Schitul din Cişmigiu zburător. Alte geografii sentimentale”. Aici a.g.secară a strâns câteva poeme mai vechi, scrise prin 2004-2005. Primul dintre ele, „fresca1: dansam prin cişmigiu”, e scris după „luna de miere” care a durat „5 zile”: „porumbeii nu credeau în lacrimile mele de fericire/ gângureau a misterul lor de nepătruns/ şi noi dansam în aerul tare ca marmura/ al dimineţii târzii în care zâmbetul tău sculpta/ entorsa binestării mele”. Pe atunci a.g.secară nu era în război cu „Poezia”…

Voi încheia cu un vers „de prin 2005”: „pentru poeţi primul canon e să se lepede de metaforă” (p.68). Sau de nume… Cronicarul de la revista „Dunărea de Jos” ne lămureşte în ultima pagină ce a urmărit prin această carte: „substanţa volumului are însă rădăcini multiple: de la revoltă, da, dar nu ideologico-literară, de la poveşti de iubire ş.a. şi se ajunge la dorinţa de armonie, căutarea acesteia şi, implicit, la iluzia purităţii şi efemeritatea florii de cireş a candorii…” Sau a balenei roz cu dantele…

„Hotel în Atlantida” - versiunea online

2011-10-06T05:17:00.001-07:00

Open publication - Free publishing - More carte

Andrei Velea în POESIS

2011-10-03T05:19:00.000-07:00

Mi-a fost publicat acest poem în Revista „POESIS” (nr.246-248, septembrie 2011):

poeţii nu bat apa-n piuă

*
poeţii nu bat apa-n piuă,
ei sorb din ea ca dintr-un pahar plin în deşert
nectarul fanteziilor despre cum ar putea
fi lumea mai bună

poeţii nu bat apa-n piuă,
îşi imaginează că fiecare piuă e o fântână
în care adevărurile incomode s-au ascuns
şi repetă mecanic, pentru a nu fi demascate,
orice vorbă li se aruncă de sus

poeţii nu bat apa-n piuă,
ci cred că fiecare piuă e un sex de adolescentă;
ei invită în poeme
cele mai neobişnuite lucruri,
îmbătaţi cu vinul din piua fiecărei zile,
cum ar fi o agrafă să facă dragoste cu madona
sau un elefant să cânte de inimă albastră
unei mandoline

poeţii nu bat apa-n piuă,
o iau şi o transformă în principiu universal,
aşa, să se oftice filozofii;
poeţii iau piua şi o decretează particulă ultimă, indivizibilă,
să semene zâzanie printre oamenii de ştiinţă

nu bat apa-n piuă,
pentru ca sunt piua în care sarea
din lacrimile noastre
e amestecată cu sarea din transpiraţiile noastre;
ei doar ridică piua şi spun, precum copii,
piua!,

adică pauză puţin,
c-am înnebunit căutând prea multe sensuri
într-o frunză care, pur şi simplu, cade
pe malul unei ape
cândva, într-o toamnă târzie

Revista Dunarea de Jos, nr 113-114-115

2011-10-03T05:13:00.000-07:00

Open publication - Free publishing - More cultura

Cubul Critic - Deschiderea noii stagiuni

2011-09-28T06:15:00.000-07:00

„apasă” – măştile lui sorin despoT

2011-09-26T07:58:00.000-07:00

„sorin despoT” este pseudonimul literar al lui Sorin Staicu, născut în Buzău pe data de 18 iunie 1985. Volumul despre care voi discuta în rândurile de faţă, „apasă” (editura Cartea Românescă, 2010), a obţinut „Premiul pentru poezie” la „Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România”, 2009. Masterand în „Management educaţional şi comunicare instituţională”, sorin despoT se ocupă cu „freelance copywritting, promovare culturală şi traduceri de tot felul”.
Trebuie să recunosc că după lectura volumului, cu notiţele şi însemnările de rigoare, nu prea ştiam cum să abordez cronica, de unde să încep şi cum s-o structurez. Atunci, căutând pe internet mai multe materiale despre sorin despoT, am dat de un interviu realizat de către Andrei Ruse pentru „BoomLIT”. În acel interviu, de unsprezece minute, sorin despoT vorbeşte atât despre volum, cât şi despre concepţia lui poetică în general. Mi s-a părut a fi un tânăr poet plin de umor şi inteligenţă, cu o cultură destul de serioasă. Apoi mi-am amintit că, mai demult, cineva mi-a mai vorbit despre sorin despoT, subliniind „replicile deştepte” ale lui în cadrul unor întâlniri ale tinerei generaţii din Bucureşti.
Aşa că aş începe, mai degrabă, de la câteva afirmaţii din acel interviu. Undeva pe la minutul şase, sorin despoT constată că una dintre problemele poeziei douămiiste este aceea că „varsă frustrare multă”. Apoi continuă: „Eu mă bucur că am reuşit să-mi găsesc la primul volum clipele cele mai mari, în aşa fel încât un al doilea volum să-l pot scrie cu zâmbetul de buze. Poetul român de astăzi scre foarte trist, e încruntat şi înverşunat”. Interviul continuă cu problematica scriiturii ca o „luptă cu foaia albă de hârtie”. Părerea poetului: „Eu n-am văzut-o niciodată aşa. Eu m-am dus ca la o mare scăpare la foaia de hârtie, ca la o binecuvântare. [...] Aşa trebuie privită poezia, cu detaşare, lejer.”
Din punctul meu de vedere, o astfel de viziune este una pozitivă. Chiar dacă, aşa cum recunoaşte şi sorin despoT, a mai „călcat şi el în partea cealaltă” (p.36 „căminul ăsta e o gaură de vierme/ [...] femeile nu mătură prin cămin, nu strâng/ rahaţii din duşuri nu spală pereţii/ de flegme/ [...] în noaptea asta/ chiar acum petre se masturbează/ sub o pătură a spitalului 9”), poezia lui este una „optimistă”, „lejeră”, „de-responsabilizată”; iar volumul, după cum spune însuşi autorul, este „o istorie pesonală mascată, un joc al măştilor”. Ceea ce mă nedumerise pe mine la încheierea lecturii – cumulul de ipostaze, de limbaje şi abordări diferite, de posturi diferite – este un fapt asumat de poet. Undeva în interviu spune, referindu-se la volum: „e o doză de incoerenţă acolo”, după care nuanţează: „eu văd incoerenţa ca pe un soi de provocare în poezie”. Aici mă văd silit să nu mai fiu de acord cu sorin despoT, deoarece eu consider că structura poeziei, a volumului, coerenţa ansamblului, este ceva deosebit de imporant, iar „incoerenţa” nu poate fi tratată ca o „provocare”.
Unele poeme ale lui sorin despoT au un aer adolescentin, totuşi profund: „mie nu-mi plac mamă/ hârtii pot desena şi eu/ pot pune un zâmbet în/ buzunarul fiecărui trecător/ hârtiile mele nu trebuie/ returnate cu dobândă/ nu aruncă oameni în stradă/ nu roagă pe nimeni să ucidă/ nu încuie zeci de românce/ într-un bordel napoletan mamă” (p.13) E una dintre măşti – poate cea a puştiului sau a copilului „cretin”, după cum zice autorul la pagina 15. În acelaşi registru, volumul abundă de comparaţii cu dulciurile. Sucurile şi ciocolata revin de mai multe ori: „Moscova cu aerul ei blond-albăstrui/ mă poartă în pliurile ei elegante/ în urmă răsar isuşi de ciocolată/ de ei depinde răstignirea/ marmotelor imperialiste” (p.23), „ochii ei/ ca o mână întinsă varsă între noi/ bomboane de ciocolată amară” (p.55) sau „într-o vară nebună din cişmelele de/ pe strada verona a început/ să curgă/ limonadă” (p.55) În altă parte, O.Z.N-ul este un „obiect zâmbitor neidentificat”. Tot într-un cadru al fragilităţii se înscriu şi poemul de la pagina 42: „suntem/ două năluci/ pe sub castani/ [...] suntem/ două mâini îngheţate/ în faţa blocului/ pentru fetiţa brunetă din balcon” sau cel de la pagina 46: „uneori o femeie trebuie atinsă aşa/ cum la 13 ani desfaci un cadou frumos/ [...] inima parcă îţi împinge ciocolată/ în vene”
O altă mască este cea ironic-critică la adresa societăţii de consum. Aici se încadrează şi unul dintre citatele de mai sus, cel cu isuşii de ciocolată de care depinde „răstignirea marmotei imperialiste”. Tot referitoare la economie şi politică sunt şi „hârtiile” care nu trebuie returnate cu dobândă, poemele adică. La pagina 21, poemul „bilet de sua” spune: „zâmbetul imbecil îngropat în figură/ lecţia capitalismului în căşti pe repeat/ nebunia de carton a biletului către sua/ din buzunarul de la spatele blugilor/ toate grămadă într-un diagnostic impronunţabil”. La pagina 72, într-un poem excelent, un anume „eugen” „coase o pereche de pantaloni înfloraţi/ aberează patetic pe tema societăţii de consum” şi „desenează cuvinte pe bani de ţigări bune”. „Pe un colţişor de bulevard românesc poţi să/ admiri măiestria lui eugen contribuţia sa/ la capitalism/ acel mic twist necesar/ sucitura cu care eugen are să întoarcă situaţia/ în favoarea frumosului/ a naivului delicat”. Bizar purtător al acestui destin, „eugen agită nervos/ acul de cusut// realitatea caun covor de noxe/ ca un pled îmbâcsit/ îşi întinde fumul/ şi nu îl ajunge”
O altă mască „despoTiană” este cea a şocului în stil douămiist, care mizează pe brutalitatea nefiltrată a realităţii; chiar dacă nu multe, există totuşi câteva poeme în acest volum care conturează un sorin despoT „căzut în partea cealaltă”. Spre exemplu la pagina 19: „mă scurg printre scări pănă jos unde/ din afişele cu întreţinerea ţâşnesc/ uneori degete împing tremură perforează/ [...] masa amorfă de carne în/ autobuzul 601 unde infernul oferă gratuit/ avanpriemere şi deseori miroase a ciorbă/ omul acela cu primul lui pas a murit pe scări/ în faţa primăriei când copleşit de greaţă/ a cedat locul unul bărbat disperat”. În altă parte, la pagina 62, sorin despoT scrie cu patos, gândind la locul natal, buzău: „m-aşteaptă plafoniera mea căcănie deasupra/ patului meu căcăniu din camera mea de căcat/ apartamentul vechi semi-decomandat/ blocul în beznă/ ce i-aş da foc!/ aşteaptă să-nfulece/ ratarea din mine”. Aceste poeme au, parcă, următorul program: „m-am săturat de complexe şi de ruşine/ de clişee romanţioase şi de butoane/ pe care trebuie să ştii să le-apeşi” (p.57) Reamintesc în acest context titlul volumului de faţă: „apasă”...
Tot o mască foloseşte sorin despoT atunci când spune, la pagina 51, într-un poem dedicat „ancuţei”: „scriu pentru/ o femeie frumoasă/ are glasul dulce femeia/ îmi pune versuri pe muzică/ plecăm în ţară şi facem mulţi bani/ eu şi zâmbetul moale al brunetei mele/ cu ochii ei verzi luminăm toate primăriile”. În poemul dedicat „simonei”, despoT este nostalgic: „vreau să îţi amintesc// de bună dimineaţa şi la mulţi ani/ într-o cameră de lemn cu lumânări/ frişcă şi perdele rupte// de un revelion cu lemne în sobă/ o chitară şi pene o poveste pe cinste/ cu lacrimi pe hanorac la gara de nord/ între noi degete// [...] despre iubitele pe care/ le-am regretat la fel de mult/ despre scrisori sau gunoiul/ în care ajungeau toate”(p.44). O strofă care merită aplauze este următoarea (tot în acelaşi registru): „creierul meu dansează/ pe marginea nebuniei/ pentru că tu/ te apleci lent/ după chei” (p.58).
Ultima mască la care mă voi referi este aceea a poeziei „abstracte”. Sunt câteva poeme meditative, al căror ecou desenează alte spaţii, a căror meditaţie depăşeşte realitatea concretă. Iată un exemplu: „toate mişcările descompuse până la intenţie/ mai departe până la primul impuls din/ terminaţii nervoase pe umeri în sus mii/ de reacţii la suprafaţa pielii mai departe/ palmele transpirate pe balustradă culoarul/ ca un neon fluorescent între ea şi retină” (p.39) Sau (mai bine chiar!): „ne vor chinui// posibilitatea revenirii/ mâinile întinse peste/ gheaţa cearşafului// vidul dintre obiectele/ ce au legătură cu noi” (p.52).
„apasă” este unul dintre cele mai bune volume de debut în poezie apărute în 2010. Dincolo de „incoerenţa asumată” pe care, totuşi, eu o reproşez autorului, cartea este bogată în „piste”, în „direcţii” de dezvoltare ulterioară. Este situaţia ideală, spun eu, la debut. Urmează să vedem cum sorin despoT va „detalia”, va „concretiza” aceste direcţii. Îmi place atunci când văd că există o concepţie estetică în spatele unei cărţi şi am încrederea că sorin despoT va veni cu un al doilea volum cel puţin la fel de reuşit (şi „cu zâmbetul pe buze”).

Dialog într-o cameră de hotel din Atlantida (interviu cu Andrei Velea)

2011-09-26T07:17:00.000-07:00

(interviu acordat Nicoletei Onofrei şi publicat în Revista Dunărea de Jos, septembrie 2011)

…the winner takes nothing
Dialog într-o cameră de hotel din Atlantida

Andrei Velea

1. Ce înseamnă a scrie şi de ce scrii?

Cred ca a scrie înseamnă a fi liber. Scriu deoarece vreau să mă exprim; există adevăruri pe care le poţi spune doar ca scriitor, adevăruri pe care viaţa de zi cu zi, guvernată de mediocritate şi prejudecăţi, nici măcar nu-ţi oferă oportunitatea să le spui.

2. Există ceva ce nu poate fi poezie sau ceva ce să nu merite a fi pus într-o poezie?

Eu cred că nu. Orice este demn de-a fi pus într-o poezie, iar poeţii au rolul de a „poetiza” realitatea – iau părţi din ea şi le integrează în poeme, le dau un nou sens. De la telefoanele mobile la suflet, de la pâine la cocsul furnalelor, orice este demn de-a sta într-o poezie. Exact la asta m-am gândit atunci când am scris „Maşina de poetizat”. Poate că poezia înseamnă „poetizare” a realităţii.

3. Contează sa fii „pe val”?

Nu cred că e foarte relevant. Până la urmă (aproape) toţi marii poeţi de care vorbim astăzi au fost cândva „pe val”. Important e ca atunci când eşti acolo să nu-ţi pierzi simţul realităţii, să continui să creezi din maximă sinceritate faţă de tine însuţi. Şi să conştientizezi că mâine poţi să nu mai fii „pe val”.

4. Cât de mult contează să te lansezi devreme?

Devreme e relativ. Important e să debutezi la timp. Nici prea devreme, nici prea târziu. Din păcate, între tinerii scriitori gălăţeni, debutul este foarte mult timp amânat. Ceea ce nu face bine: a te confrunta cu publicul, prin actul de a debuta, este cel mai bun contact cu realitatea. Eu am întârziat cu prima carte cel puţin patru ani şi îmi reproşez asta! Acum realizez cât de important e să faci pasul înafara ghindei şi să-ţi asumi responsabilitatea de a fi „la dispoziţia” oricărui ochi critic (şi de a beneficia de cel mai dur „feedback”).

5. Care crezi că sunt efectele primei lansări de carte? Se trezeşte un sentiment al siguranţei, poate chiar al importanţei?

Reacţiile sunt diferite. Din ceea ce văd împrejur, majoritatea sunt dezamăgiţi. Unii chiar se lasă de scris. Cred că, mai degrabă, se manifestă un sentiment de insignifianţă. Realizezi că nu prea contezi (exceptând, desigur, puţinele cazuri unde succesul este evident). Totuşi, pe mine m-a impulsionat debutul, m-a eliberat de nişte tipare de gândire şi de poeme care nu-mi dădeau pace. Imediat după debut am scris mult şi am schimbat multe elemente estetice în viziunea meu. Se vor vedea cel mai bine nu în următoare carte, care conţine poeme scrise înaninte de publicarea primei cărţi, ci într-a treia!

6. Ceva despre cea de-a doua carte a ta şi de ce ai hotărât să o scoţi atât de repede?

Repede e relativ. Unii publică două cărţi din prima, alţii trei romane într-un singur an (cazuri întâmplate anul trecut în Galaţi). Explicaţia este foarte simplă: debut amânat prea mult. Poemele din „Gimanstul fără plămâni”, prima carte, sunt scrise între 2001 şi 2006. Poemele din al doilea volum, „Hotel în Atlantida”, sunt scrise între 2007 şi 2010. Am luat decizia de a le publica deoarece vreau să mă eliberez definitiv de poemele trecutului şi să mă pot concentra integral pe proiecte actuale. Iar destinaţia poemelor nu e întunericul sertarului, ci lumina tiparului.

7. Scrisul vine natural sau necesită exerciţiu, ştersături, rescrieri şi muncă interioară? (Mai mult muncă interioară sau mai mult exerciţiu pe hârtie?) La ce perioadă reuşeşti să scrii un text nou şi cât îţi ia să-l finalizezi?

Mozart nu făcea nicio corectură şi a scris cele mai celebre trei simfonii în şase săptămâni. Beethoven scria o simfonie într-un an, iar partiturile lui erau pline de corecturi, reveniri etc. Sunt diferenţe mari de la caz la caz. Eu revizuiesc textele, revin periodic asupra lor; nu le consider definitive decât după o lectură în cenaclu şi nu ezit să le modific în urma discuţiilor. Nu scriu mult, contrar aparenţelor: douăzeci, treizeci de poeme anual. Şi doar un poem pe zi – nu îmi forţez inspiraţia.

8. Crezi că omul se reflectă pe hârtie (întotdeauna)?

Există o sete de autentic în poezia actuală. Aici e un punct revendicat atât de generaţia nouăzecistă, cât şi de cea douămiistă. Ca un reflex împotriva postmodernismului.Ceea ce trebuie să avem mereu în vedere este că, totuşi, avem de-a face cu o convenţie. Faptul că scriitorul se reflectă în aceea ce scrie este o convenţie. Purtăm măşti. Şi oricât nu mi-ar plăcea Borges ca scriitură, trebuie să recunosc că are dreptate ca viziune artistică. Eul e un joc complicat de măşti, iar literatura poate deveni, după cum sugerează A.G.Secară în prefaţa volumului „Hotel în Atlantida”, „un mit între altele”.

9. Conteză Galaţiul în contextul tinerei generaţii de scriitori? S-ar putea face mai multe în direcţia asta?

În ciuda faptului că avem multe reviste culturale în Galaţi, nu contăm aproape deloc în „ecuaţia” tinerei generaţii (momentan aşa-zisa generaţie douămiistă). Nu există niciun tânăr scriitor gălăţean recunoscut pe plan naţional. Prin „tânăr” înţeleg pe cei care au cel mult vârsta mea (treizeci şi unu de ani). Suntem ca pe o insuliţă, izolaţi. Da, s-ar putea face multe. Iar cel mai important lucru ar fi ca una dintre instituţiile culturale să organizeze nişte întâlniri care să aducă aici tineri scriitori recunoscuţi la nivelul întregii ţări. Aşa i-am cunoaşte şi am fi invitaţi, la rândul nostru, în alte locuri. Am pune Galaţiul pe harta tinerei generaţii (douămiiste sau post-douămiiste).

10. Se conturează în Galaţi o tânără generaţie de scriitori?

Da, eu aşa cred. În Galaţi se conturează o tânără generaţie. Nu ne leagă morţiş o viziune estetică unitară, ci, mai degrabă, o dorinţă de-a arăta că se poate şi altfel. Ne leagă şi şcoala celor două cenacluri: „Cubul Critic Oblio” şi „Noduri şi Semne”. Va conta mult, poate chiar ne va impune ca generaţie, antologia din toamnă. Îmi doresc să ieşim din Galaţi şi să se audă de noi peste tot în ţară. Şi să publicăm. Mai bine şi mai mult. Ezităm prea mult atunci când vine vorba de tipar! Există o timiditate, un complex de tip provicial, atunci când abordăm subiecte precum „marketing-ul cultural”, atât de importante în contextul cultural actual.

Premiul al III-lea la "Marin Preda"

2011-09-23T00:42:00.000-07:00

Am castigat Premiul al III-lea si Premiul Revistei "Caligraf" la cea de-a XII-a editie a Concursului National de Proza "Marin Preda".
Presedintele juriului a fost scriitorul Gelu Negrea.
In fotografie sunt langa casa memoriala "Marin Preda" din Silistea Gumesti.
Unul dintre texte, "Gelu n-am", il puteti citi aici.

Paul Blaj despre „Hotel în Atlantida”

2011-07-17T09:38:00.000-07:00

Articol publicat pe site-ul Hermeneia aici
Primul gând care mi-a venit a fost: ce s-o fi întâmplat cu Andrei. E o afacere falimentară să îți deschizi hotel în atlantida. Desigur eram mâncat, odihnit și extrem de lucid (sic!). Îmi aminteam de gimnastul fără plămâni, fără nume, fără das Haus pe care o are orice sportiv de performanță, bancher ori analfabet mioritic (pac pac). Dar noua ordine mondială se făcea și fără mine (sic!) sau (sick!), iar râurile continuau să sperie pe timp de cod colorat (în general am observat că nu contează culoarea) bieții oameni. Soluția cea mai la îndemână? Să investesc în atlantida. Dar de la mine, drace!, nu se vedea.

Andrei Velea, pe care acum îl cunosc personal și îl consider definiția jovialității întrupată, este plin de surprize frumoase. Cartea lui, despre care facem vorbire (parcă așa se spune), Hotel în Atlantida apărută la ed. Fundația Culturală Antares, Galați, 2011, în ediție bilingvă, parțial, cu un redactor de seamă, a. g. secară, implicat și în concepția grafică plus layout, este o confirmare (iote clișeul), este o demonstrație de forță a talentului, dar și de sensibilitate a poetului, care nu ne mai surprinde pe noi, cei care intuiam vocea originală încă de la primele versuri.

Ca să nu ne plictisim, uitându-ne ca broaștele la inundații, exemplificăm cu titluri și versuri care rămân în noi precum amintirile frumoase sau momentele penibile, la alegere, ca să zic așa. sentiment acut de fotografie, când în cer miroase a paie, când ești mai corect decât un pai de chibrit, bursa firii, un nod de trandafir, versuri cu efect coagulant ș. a. m. d. Desigur că nu vom reuși a convinge fețele simandicoase doar cu atât, nici nu ne propunem. Probabil ele nici nu există. Să-i dăm înainte și cu versuri.

calculatoare, navete spaţiale, fizici năucitoare…/şi încă-i atâta nevoie de-un filosof grec,/care să ne spună că trupul poetului/ e format din atomi de poezie,//fiecare cu zeii lui, cu viaţa lui socială,/trăind într-o democraţie aproape de explozie,/ greu de adus împreună//„îngenunchiaţi în faţa poetului, împodobiţi-l cu ghirlande,/ dar alungaţi-l!” - asta în caz că sufletul vostru/ nu locuieşte, cu voi, în cetate p. 20

Sau poemele astea sunt scrise în ultima cameră de hotel/ din atlantida,//mai strâmtă ca lumea/ înainte de-a fi fost creat spaţiul,/ mai tensionată/ ca pielea unei femei înainte de-a naşte//pereţii sunt subţiri/ ca foaia de ţigară:// se-aud înghiţiturile-n sec din camera de alături/ de parcă, prin baierele lumii,/ un zeu ar asculta uneltirile celorlalţi zei,// iar un făt şi-ar auzi viitorii fraţi/ muşcând cu poftă/ dintr-o rază de soare p. 32

Bref, trebuie, dar trebuie să citiți cartea. Nu atât pentru aceste cuvinte ale subsemnatului, ci tocmai pentru lipsa unora. Este plină de entuziasm amar, de sinceritate aspră, de visare reținută. Și logic ar fi să întrebăm autorul dacă are spa sau piscină hotelul, dar nu o facem. Pentru că e un hotel de 5 stele și am deveni, în mod automat, coborâți direct din copac. Chiar, oare în atlantida creșteau banane? Iar retorica întrebare apunea odată cu textul. Sunt plin de instincte primare (sic!), asta e!

Hotel în Atlantida, o confirmare marca Andrei Velea

2011-07-13T02:37:00.000-07:00

de Romeo Aurelian Ilie

Articolul original a fost postat aici

Poetul Andrei Velea, debutant anul trecut cu „Gimnastul fără plămâni”, revine acum cu un al doilea efort editorial: placheta de versuri „Hotel în Atlantida”(Fundaţia Culturală Antares, Galaţi). De fapt, această revenire poate fi privită şi ca o continuare, din punct de vedere al faptului că şi această nouă ispravă literară este împărţită pe cicluri, trei la număr. Dar totodată se înregistrează o creştere de nivel, o uşoară rupere de estetica volumului anterior.
Primul ciclu, „o atlantidă care nu s-a pierdut”, ni-l prezintă pe poet într-o continuă dispută cu sinele său lumesc. O partidă deloc originală dacă ne gândim că aceasta face parte din destinul oricărui poet. Dar modalitatea de construcţie a antitezei este cea care ridică aici calitatea textelor; şi aici mă refer la capacitatea poetului de a descrie doar una dintre stări, dar atât de bine încât cealaltă defilează paralele, în spatele perdelei intuiţiei: astfel, în „despre poem, pe ţărmul atlantidei”, care deschide şi volumul de faţă, poetul descrie momentul de transă creatoare: „mintea colcăie ca un melc în călduri,/ sudoarea-i alcool, făina oaselor, cocaină.../se-apropie/ simt cum aerul se retrage speriat ca o fecioară din faţa unei bacanale/ ah!cum de-mi vine ideea să scot o foaie de hârtie/ şi s-o interpun între mine şi urgie?/ mă face mai puţin poet un asemenea gest de luciditate?”; iar în finalul poemului, îşi deplânge oarecum aceste momente de „luciditate”: „da, o factură/ a tuturor momentelor când am trăit în gol,/uitând că încă-s în viaţă”. În „pseudo-revelaţie”, dimpotrivă, acelaşi poet se lamentează în faţa lipsei acute de inspiraţie: deşi se vrea intrând în pielea profetului, care spre deosebire de „discipolii care adorm, unii visând balauri, alţii de-ale gurii”, face eforturi să „vorbească cu o piatră/ închipuind o cheie către oameni”, totuşi, se vede privat de lumina revelatoare: „deodată amurgul se aprinde brusc,/ un fulger luminează profetului faţa.../ dar nu-i o revelaţie! Ah, nu!/ e doar bliţul unui turist obraznic/ care se depărtează/ către ieşirea din rezervaţie/ grăbit...”. Mai la vale, poemul „caimac fin de otravă”, descrie aceiaşi dramă. Dar spre binele unanim, poetul găseşte şi momentul în care să se împace cu sinele: în „anatomia unei întâmplări”, el descrie în termenii calmi ai unei întâmplări, simbioza celor două euri, încheind, cum altfel decât sugestiv, cu versurile: „probabil m-am împiedicatde-o pasăre/ pe ţărmul unei atlantide care nu s-a scufundat niciodată/ şi am căzut în mine”.
E momentul aici să-mi exprim părerea, cu grad de convingere, că „atlantida” lui Andrei Velea nu-i alta decât însăşi poezia: declarată de muritori ca o insulă-legendă-ndepărtată şi scufundată, ea supravieţuieşte, ba mai mult, este rampa omului către sine însuşi, atât cât acesta îşi permite riscul unei împiedicări din întâmplare.
Al doilea ciclu, „poemele din ultima cameră de hotel”, amintesc cumva de „omul vag” din „Gimnastul fără plămâni”; numai că acum accentul se mută o treaptă mai sus, şi critica nu mai vizează doar elemente umane aleatoriu selectate, ci mase întregi , publice şi politice, virusate de diverse maladii; chiar dacă, în virtutea metonomiei, exprimarea se face tot la singular. Astfel, sunt criticate pe rând: excesul de originalitate, transformat în părere prea bună despre sine: „a fi tu însuţi este singurul fel de unicitate în acest decor:/ ca şi cum doar tu ţi-ai desena zilnic/ despicătura feselor,/ curbura punctată a spaţiului// şi nici un zeu nu ţi-ar cere socoteală/ pentru lipsa crasă de talent”(original e să comiţi dar păcatul originar); laxismul ca motor al trădării: „cine l-a vândut pe iisus/ s-a spânzurat/ c-un nod de trandafiri/ la-ncrengătura funiei”(nod de trandafir); refuzul de a gândi: „ai doar o singură pătură de gânduri/ şi e mai uzată ca preşul de la intrarea într-o universitate:/ câinii lui diogen/ o profanează din adins în fiecare dimineaţă”(închis în burta unei păsări uriaşe); autosuficienţa: „de propria formă decis,/ închis, prin voia ei, într-o ordine socială,/mulţumeşte că pe asfaltul locului tău/ era schiţat un contur care-nchidea un suflet”(un contur care-nchidea un suflet); şi multe alte metehne, care mai de care mai grave, peste care poetul aduce în finalul ciclului, „judecata de apoi”; poem asupra căruia voi reveni mai târziu, se va vedea atunci de ce.
Între timp semnalăm în fugă un ciclu intermediar de poeme traduse în limba engleză de către Petru Iamandi, şi apoi ne apucăm de deşurubat „maşina de poetizat”. Acesta este titlul celui de-al treilea şi ultimul ciclu din cartea de faţă. „Maşina de poetizat” nu o pot vedea altfel decât ca pe puterea creatoare a poetului, de care alter-egoul-om se simte uneori hăituit, pentru momentele în care setea de normalitate îl învinge, şi rămâne doar om: „eu şi maşina de poetizat ne ocolim reciproc,/ după o primă întâlnire ceva mai dulce/ ca un cocteil de pelin şi fiere// mi-e tot mai greu să mi se reproşeze întruna/ că merg pe asfalt când toţi merg pe nori, pe smog sau pe ceaţă/ că mestec pâine când toţi se hrănesc cu idealuri”(cocteil de pelin şi fiere). Fireşte că la un moment dat, omul cedează poetului: „mestec armura maşinii de poetizat/ de parcă aş plimba petale de trandafiri pe buze”(trupul maşinii de poetizat).
Ceea ce se poate reproşa acestui ciclu, ar fi, pe lângă dimensiunea lui redusă, care e strict alegerea poetului, inflaţia de versuri în care „galaţiul” apare, ca decor. Minusul vine din faptul că el nu capătă o valoare simbolică, ci este pur şi simplu descris prin metafore, fără însă a scăpa de blamul unui oraş mediocru, după mărturia poetului însuşi. Acesta este şi motivul pentru care aş fi preferat ca volumul să se încheie cu poemul „după judecata de apoi”: „după judecata de-apoi/ rămân ultimul// pentru a verifica vulcanii să nu scape gaz,/ lacurile să nu dea pe dinafară,/ stelele toate să fie stinse// închid uşa lumii cu două zăvoare,/ craniul mi-l aşez drept sigiliu, iar noaptea/ o trag pătură peste lume// în imensul hău cu arme de catifea”.
Deşi, dacă privim volumul de sus, observăm că ciclurile sunt aşezate înţelept: toată acea adunătură de păcate, criticate când ironic, când amar, sunt prinse ca într-o carapace protectoare între celelate două cicluri, care tratează condiţia poetuluiîn lume. Iar una dintre menirile acestei condiţii, rămâne fără doar şi poate, vindecarea acestor boli.
Înspre încheiere, se cuvine să aruncăm o privire şi asupra texturii poemelor lui Andrei Velea. Iar în acest sens, se poate observa o întrepătrundere între expresii optzeciste, de genul: „dinţii călcâielor”, „creionul ascuns în ghindă”, „tăvălugul aerului, care aduce înspre noi/ nu fire de praf, ci bolovani/ nu adieri de vânt, ci tornade”; şi construcţii post-moderniste, cum ar fi: „mototolind timpul şi spaţiul precum şerveţelele nazale”, „mai strâmtă ca lumea înainte de-a fi fost creat spaţiul,/ mai tensionat ca pielea unei femei înainte de-a naşte”, precum şi frumoasa metaforă a „maşinii de poetizat”. Iar prin această ingenioasă ţesătură, el îşi creionează un stil nou, al său, un stil care prin fineţea detaliului, confirmă poetului originalitatea mult râvnită de întreaga suflare poeticească, precum şi o poziţie de vârf în noua generaţie de poeţi, care se aşează la start în acest debut de deceniu secund al secolului XXI.

Mihail Gălăţanu despre "HOTEL ÎN ATLANTIDA"

2011-06-30T01:19:00.000-07:00

ANDREI VELEA, HOTEL ÎN ATLANTIDA
În prestigioasa serie „POEZII DE COLECŢIE”.
Andrei Velea are o ciudată (postmodernă) concepţie despre poezie. El crede, aşa precum, la lansare, ne-au destăinuit criticii din preajma lui, că nu trebuie să îţi aştepţi inspiraţia ca să scrii. Poţi să scrii cu şi fără inspiraţie. Deşi lucrul acesta poate fi pe cale să-ţi joace şi feste. Velea are umor, sarcasm, oximoron, fineţe. Lirismul său este unul de speţă cerebrală.

Mihail Gălăţanu
http://www.efinance.ro/carti26.php

Poeme de Andrei Velea în ALGORITM LITERAR nr.4

2011-06-26T14:50:00.001-07:00

Revista poate fi descărcată în format pdf de aici. Mulţumiri scriitorului Ioan Barb pentru publicare! Mai jos este unul dintre poeme.

poemul într-o ghindă

*
pietrele pavajului s-au depărtat brusc...

nici versurile poeţilor nu mai stau împreună,
ci se-nşiră, fără prejudecăţi, din instinct spaţial,
între altar şi bodegă

eu te aştept într-o ghindă:
aici mi-am bătut credinţele în cuie
să nu îmbrăţişeze idoli de tablă,
aici arunc metaforele la pământ
să-mi dovedesc că mai funcţionează gravitaţia,
aici scriu un singur poem,
de fiecare dată altfel,
să mă asigur că încă exist

nu pierde vremea cu false politeţuri,
nu ciocăni, ci intră hotărât!,
cât nu te-a risipit furtuna:
putem savura un pahar vin roşu împreună,
cu aromă proaspătă, iscoditoare, de fecioară,
putem împleti filozofii despre cosmos sau fiinţă,
mai talentaţi ca două dantelărese,
până dimineaţa,
când toate se vor fi aşezat afară,
ca zaţul pe fundul ceştii de cafea,
ca praful pe asfalt, după o răpăiala scurtă de vară

ne vom trezi într-o staţie de autobuz
fără nicio şosea împrejur

voi apuca spre unde-arată zarurile,
iar tu-ncotro bate vântul

Prima cronică la "Hotel în Atlantida" - A.G.Secară în "Tecuciul Literar-Artistic"

2011-06-23T14:08:00.000-07:00

Cronică publicată în "Tecuciul Literar-Artistic", nr.23, martie-aprilie (anul 6) 2011, cu titlul "O nouă carte de poezie semnată Andrei Velea - O somaţie la sinceritate"

     Livius Ciocârlie, de la primele rânduri ale cărţii sale dedicate „Caietelor” lui Cioran, este aproape necruţător cu literatura raportată la adevăr (sau, dacă vreţi, la sinceritate; poemul care încheie primul grupaj al cărţii ce urmează a fi citită se intitulează: „somaţie la sinceritate”, părând a fi o obsesie blândă a acestei etape de creaţie): „Problema sincerităţii nu se pune în literatură. Literatura este mincinoasă prin chiar formula ei. Important e ceea ce rezultă din comedia pe care o joci.” Dar două paragrafe mai jos revine cu o precizare importantă: „Rostul literaturii este ca, minţind, să scoată la iveală un adevăr”.
     De care adevăr mai are nevoie omul contemporan? Să fie doar cel estetic? Doar cel revelator religios? Filosofic? Social-politic, istoric? Probabil că de toate adevărurile are nevoie omul, deşi este posibil ca şi lipsa adevărului, cu gradele sale, să-i fie la fel de necesară...
     Din ce în ce mai des tind să descriu poetul ca pe un artist plastic care are din când în când câte un vernisaj; iar pe prozator, pe romancier mai exact, să-l consider un adevărat arhitect care recompune, dacă nu chiar inventează, o întreagă lume... Într-o lume a scriitorilor matură, în care liricul şi prozaicul se împletesc armonios, autorul, înaintând în vârsta literară, dacă va avea ambiţie sănătoasă şi putinţă decentă, va încerca să fie un scriitor total, pentru care literatura chiar va deveni o chestiune de viaţă şi de moarte.
     Andrei Velea este un privilegiat. Este încă la acea vârstă care îi permite să viseze frumos, să se joace cu instrumentele şi armele literaturii...
     Este gata de despărţirea despre care vorbeam la prima sa carte (de o anumită poezie; desigur nimic nu ne garantează, în afara măreţiei sufletului, că nu ne vom întoarce la vechi (poeme) iubiri), dar încă mai doreşte să-şi lichideze anumite conturi, să-şi mai organizeze vernisaje lirice în care se pot admira apocalipsele anunţate.
     Mai poate inventa o maşină de poetizat (care, ca şi unele motoare, ar putea să nu folosească la nimic), se mai poate lua la trântă cu ea, aşa cum îşi mai poate rezerva şi o ultimă cameră de hotel într-o atlantidă în care atlanţii învaţă, pentru a supravieţui, paşii sarabandei în d minor a lui Händel (nu că ar fi întotdeauna muzica potrivită pe fundal, cum se insinuează într-un „anti-portret” în care se ironizează false arte poetice!), o atlantidă aproape de al cincilea anotimp, ideal...
     În calitate de filocritic de serviciu, nu pot să nu constat că scrierile lui Andrei Velea pot fi, dihotomic, reducţionist, împărţite în două: în „poeme lucide” şi în „poeme fără intenţie”, ambele putând fi însă savurate cu sau fără intenţie, împreună cu Platon sau fără... În cele lucide pune multe sub semnul întrebării: de la calitatea vieţii ( în primul poem se referă la „momentele când se trăieşte în gol”) până la calitatea poemelor („dacă m-aş contopi într-o zi cu o idee,/ vânzându-mi sufletul precum faust,/ cum m-ai privi a doua zi, când aş reveni la tine/ răvăşit, rătăcit/ îndoindu-mă de toate poemele pe care le-am scris,/ inclusiv de cele dedicate ţie?”)... În cele fără intenţie, am aprecia firescul liric, nealterat de cartezianismul la care se face aluzie la un moment dat. Rămâne să le descoperiţi cu bucuria arheologului ori a futuristului...
     Bun... Şi după ce veţi termina de citit, poate mă veţi întreba (îl veţi întreba pe autor): de ce Atlantida? Şi nu Fukushima... sau de ce nu camera 2012? Poate pentru că avem cu toţii o nostalgie anume, poate puţin patetică, după perfecţiune? Pentru că ne atrag, mai mult sau mai puţin, subiectele... apocaliptice? Pentru că vocile atlanţilor (fiinţe şi ele, cu slăbiciuni... umane) se aud mereu, vrând a fi reinventaţi/înviaţi?
     Autorul scrie, la o „bursă a firii”: „cititorule, nu te ascunde!/ mai bine fă un exerciţiu de maximă sinceritate: preschimbă-ţi mimica şi trupul în picături de rouă!” Căpoşi, am putea spune că nu mai contează câteva picături în oceanul ce altădată a înghiţit ditamai mitul! Într-un fel, tot umblând să revitalizăm mituri şi tot căutând eroi, probabil vom înţelege că şi literatura nu este decât un mit ca oricare altul. Poate cea mai importantă, dincolo de fuga de adevăr pentru a ajunge la un anumit adevăr, este setea după Autentic, nu neapărat confundat cu originalul în uitarea de sine şi de exactitate a dicteului automat ori ba (un poem se numeşte „original e să comiţi doar păcatul originar”!)...
     Un Autentic care ne-ar desena în nisipul tuturor deşerturilor ori oceanelor acestei planete, cu litere, ideograme, cuneiforme ori hieroglife. Ne-ar desena să înţelegem că mai departe nu sunt leii ci zeii, zeii şi iar zeii (A.Velea se referă undeva la „zeii tuturor religiilor” iar în altă parte la zei inventaţi ori pur şi simplu daţi) sau, pentru a nu uita de monoteismul oarecum mai comod, fiinţe misterioase care se adună pentru a discuta din când în când despre apocalipse ori, de ce nu, despre sfârşitul omului pentru începutul supraomului care va jindui mai apoi să fie doar, din nou, om...
     Într-o continuare ideatică, după volumul de debut care s-a intitulat „Gimnastul fără plămâni”, această a doua carte a lui Andrei Velea s-ar fi putut intitula „Atletul coastei pierdute”... dar autorul a ales să provoace altfel. Poate îi vom duce dorul poemelor sale de dragoste (deşi nu lipsesc nici aici, dar nu-s „ca-n brumaru”), poate melancolia sa nu are certitudinea (deşi o bijuterie precum „după judecata de-apoi” ne-ar contrazice!) şi solemnitatea Melancholiei lui Lars von Trier; poate chiar are nevoie de lecţia unui sinucigaş...
     De unde şi exersarea unei echilibristici suicidale „între acceptare şi refuz”, atât din partea autorului cât şi a cititorului... dar poate nu este decât o ispitire din partea demonilor literaturii, care te pot face să crezi că poţi stăpâni ceva sau pe cineva, că într-adevăr un om poate scrie ceva sau pe cineva, că un om poate citi într-adevăr denecititul...
     Probabil Micul prinţ, invocat de vreo două ori, nu ar fi ajuns să-l citească pe Andrei Velea, dar tânărul nostru scriitor, în căutarea unei certitudini, l-ar fi urmat până pe asteroidul său, unde ar fi descoperit că şi acolo a existat o atlantidă. Aşa cum, cunoscătorii ştiu de ce, o atlantidă poate exista/există şi într-o ghindă!

a.g.secară

despre poem, pe ţărmul atlantidei

2011-06-21T05:45:00.000-07:00

*
cădere ascuţită brici, perfect verticală, de cuvinte,
în stare să reteze orice limbă până dincolo de cuvântul „mamă”,
ce l-ar îneca chiar şi pe sinbad marinarul,
cu toată dragostea lui de ducă

dau să mă feresc, dar cuprins de-o voluptate hristică,
mă trezesc ancorându-mă cu dinţii călcâielor de podea,
aşteptând apocalipsa care se-apropie
mototolind timpul şi spaţiul
precum şerveţelele nazale

mintea colcăie ca un melc în călduri,
sudoarea-i alcool, făina oaselor e cocaină...
se-apropie! simt cum aerul din preajma mea
se retrage speriat ca o fecioară din faţa unei bacanale

ah!, cum de-mi vine ideea să scot o foaie de hârtie
şi s-o interpun între mine şi urgie?!?
mă face mai puţin poet un asemenea gest
de luciditate?

…

şi uite-aşa scap, mereu scap,
cu foaia de hârtie purtând dovada supremă,
precum ruinele pompeiului

şi uite-aşa scap, cu viaţa ca un ecou al emoţiilor de atunci,

până când simţurile îmi vor juca într-o zi feste
şi-n loc de-o foaie albă de hârtie
voi agăţa altceva: o scrisoare de dragoste, o bancnotă
sau o factură,

da, o factură
a tuturor momentelor când am trăit în gol,
uitând că încă-s în viaţă

(din „Hotel în Atlantida”, poeme, editura Fundaţiei culturale Antares, Galaţi, 2011)

"Porni Luceafărul..." pentru Gimnast

2011-06-15T16:09:00.001-07:00

Am primit premiul pentru debut "Horaţiu Ioan Laşcu" al Filialei USR Iaşi pentru cartea "Gimnastul fără plămâni" la cea de-a XXX-a ediţie "Porni Luceafărul...", în cadrul ZILELOR EMINESCU 2011.

În fotografie sunt alături de poeţii Gellu Dorian (organizatorul festivalului) si Cassian Maria Spiridon (preşedintele juriului).

Revista Dunarea de Jos, nr 112 (iunie 2011)

2011-06-06T05:31:00.001-07:00

Open publication - Free publishing - More articole

Lansare "Hotel în Atlantida" - fotografii

2011-05-30T07:12:00.001-07:00

Lansarea a avut loc la Centrul Cultural Dunarea de Jos, Galati, in cadrul Festivalului international "Serile de poezie ale revistei Antares". Data - 28 mai 2011, orele 12.30. Printre cei prezenti in sala: Liviu Ioan Stoiciu si Mihail Galatanu. Alaturi, desigur, de scriitorii locali si de invitatii din strainatate. Au vorbit despre carte criticul Viorel Stefanescu si poetul Iulian Grigoriu.

Un nou premiu pentru Gimnast

2011-05-30T00:16:00.000-07:00

Am obţinut Premiul I la secţiunea poezie, Festivalul Naţional „Serile de poezie de la Negrileşti”, 28-29 mai 2011, premiul acordat pentru volumul de debut „Gimnastul fără plămâni”. Presedintele juriului a fost scriitorul Ioan Culiţă Uşurelu. Evenimentul a fost organizat de catre Liga Scriitorilor din Vrancea, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor, Direcţia pentru Cultură şi Primăria Negrileşti.

Premiul pentru poezie a plecat la Galati, iar Teodora Fîntînaru a primit un premiu din partea Asociatiei “Simion Mehedinti”

Festivalul National de Poezie de la Negrilesti a tras cortina si a desemnat cîstigatorii primei editii: Premiul I pentru proza - "Intoarcerea ultimului erou", de Gheorghe Chirtoc, din Focsani; premiul I pentru poezie - “Gimnastul fara plamîni” de Andrei Velea din Galati; premiul I pentru eseu - “Mitropolitul Vaarlam”, de Petre Abeaboeru. Un premiu II pentru proza a primit Ioana Andrei, membra a Ligii Scriitorilor din Vrancea, iar pentru poezie un tînar poet din Craiova. Premiul oferit de Asociatia Culturala "Simion Mehedinti" a rasplatit o carte de exceptie, "Vitralii patinate", semnata de Teodora Fintinaru. Desfasurat în perioada 28-29 mai, în inimia Vrancei arhaice, cu un periplu odobestean unde profesorul Culita Usurelu a lansat lucrarea “Convorbiri esentiale” (Ed. Terra, Focsani, 2010), Festivalul National de Poezie de la Negrilesti a avut invitati de seama din judetele vecine, dintre care-i amintim pe Calistrat Costin, Florentin Popescu, Ionel Necula si Viorel Dinescu.

“Premiile s-au dat pe merit, nu pe cumetrii”

Despre cele doua zile petrecute in inima Vrancei Arhaice oaspetii au avut numai cuvinte de lauda. “Mi-a placut foarte mult aici. Am fost fericit. Sper sa revin, daca ma invitati", ne-a spus Florentin Popescu, din Bucuresti. “A fost foarte bine, am asistat la colocvii deosebit de interesante, cît despre frumusetea acestor locuri, ce pot sa spun? Am ramas fara replica", ne-a precizat Ionel Necula. "Nu mi-am inchipuit ca ma voi simti atît de bine. Juriul a ales corect, sper ca totul sa ramîna si la editiile viitoare. Premiile s-au dat pe merit, nu pe cumetrii, cum se întimpla la multe alte concursuri din tara. Felicitari! As vrea sa vad si la Galati asa ceva", ne-a spus Viorel Dinescu, din Galati. "Am avut emotii, ne lipsea o anume experienta, dar bunele noastre intentii, colaborarea excelenta cu partenerii ne-au ajutat sa ajungem aici, adica la un final reusit”, ne-a spus sufletul manifestarii, scriitoarea Janine Vadislav, membru in comitetul de conducere al Ligii Scriitorilor din Vrancea, institutia care a transformat ideea poetului Virgil Panait în primul Festival National de Poezie din Vrancea Arhaica. (Iulia CRETU)

"Hotel în Atlantida" - coperta

2011-05-23T05:12:00.000-07:00

Lansare "Hotel în Atlantida". Afişul!

2011-05-23T00:24:00.000-07:00

La bujori

2011-05-22T12:12:00.001-07:00

Primul premiu pentru Gimnast

2011-05-21T07:34:00.000-07:00

„Gimnastul fără plămâni” a obţinut primul premiu in cadrul festivalului „Emil Botta”, Adjud, 2011. Premiul II. Preşedintele juriului a fost Liviu Ioan Stoiciu.

cearşaful de stele

2011-05-17T00:28:00.001-07:00

*
pe frânghia dintre-o ureche şi cealaltă
gospodina nopţii a-ntins
cearşaful de stele la uscat;
pune doar gândul şi lapte-ţi va şopti

vară, anotimp stătut,
bizanţ în aur şi-n praf înlemnit;
de somn trişat, furat pe sub pleoape,
nu mai are-acum consistenţă

decât visul despre nimic

Am obţinut Marele Premiu la Festivalul naţional de literatură „Eusebiu Camilar – Magda Isanos”, ediţia a XVI-a, 2011

2011-05-16T15:15:00.000-07:00

Victor Cilinca a publicat un articol in Viata Libera aici

La secţiunea proză, Marele Premiu „Eusebiu Camilar” a fost obţinut de Andrei P. Velea (Galaţi); premiul I – Livia Ciupav, Arad; premiul II – Marina Popescu, Bucureşti; Anastasia Gavrilovici, Ipoteşti, Suceava. Premii din partea revistelor au câştigat Andrei P. Velea („Ateneu” Bacău), Livia Ciupav („Timpul” Iaşi) şi Marina Popescu („Citadela” Satu Mare).

La secţiunea poezie, Marele Premiu „Magda Isanos” a fost câştigat de Ana-Maria Lupaşcu, Vama, Suceava, iar al doilea premiu ca valoare, Premiul „Constantin Ştefuriuc”, acordat de cotidianul „Crai nou”, a fost obţinut de Andreea Teliban, din Broşteni, Suceava; premiul I – Deniz Otay, Suceava; premiul II – Mihaela Matei, Suceava; premiul III – Vlad Ionuţ Sibechi, Boroaia, Suceava. Premii de revistă au obţinut: Ana-Maria Lupaşcu („Bucovina literară” Suceava), Deniz Otay („Convorbiri literare” Iaşi), Mihaela Matei („Conta”, Piatra Neamţ), Vlad Ionuţ Sibechi („Poezia”, Iaşi), Alexandra Cîrstean, Suceava („Timpul” Iaşi), Andreea Teliban („Hyperion” Botoşani), Marina Popescu, Bucureşti („Contact Internaţional” Iaşi), Andra Iordache, Vatra Dornei, („Poesis” Satu Mare), Mara Diana Alexoaea, Suceava („Dacia literară” Iaşi), Adelina-Georgeta Dozescu, Belinţ, Timiş („Porto franco” Galaţi), Anastasia Gavrilovici, Ipoteşti, Suceava („Plumb” Bacău), Alexandru Stan, Suceava („Revista română” Iaşi), Mihai Gheorghe, Motru, Gorj („Citadela” Satu Mare).

La secţiunea reportaj literar, Clara Căşuneanu, Suceava, a câştigat Marele Premiu „Mircea Motrici”, urmată de Jenica Romanică, Vatra Dornei – premiul I; Elisabeta Maruseac, Suceava – premiul III şi Elena Olariu, Răducăneni, Iaşi – premiul III. Premii de revistă şi-au adjudecat Clara Căşuneanu („Ateneu”) şi Jenica Romanică („Citadela”).

Juriul a fost condus de criticul literar sucevean Mircea A. Diaconu şi i-a avut membri pe Adrian Dinu Rachieru, Vasile Spiridon şi Petru Cimpoeşu (proză şi reportaj literar), Bogdan Hanu, Gellu Dorian şi L.D.Clement.

Festivalul „Eusebiu Camilar-Magda Isanos”, ediţia a XVI-a

2011-05-11T07:55:00.000-07:00

Tripla lansare de carte luni 23 mai

2011-05-11T06:43:00.001-07:00

Adrian Suciu – viaţa plină de urmări

2011-05-10T01:01:00.000-07:00

Cred că cea mai potrivită metodă de a vi-l prezenta pe Adrian Suciu este să citez chiar autocaracterizarea de pe blogul poetului (adriansuciu.ro), scrisă la persoana a treia: „Absolvent de Litere la Cluj şi de tot felul de cursuri si stagii postuniversitare şi de perfecţionare prin ţară şi peste graniţe. Din studenţie, doreşte să-şi amintească prieteniile, distracţia, camaraderia din redacţia Echinox şi gramatica limbii române (mulţumiri G. Neamţu şi D. Draşoveanu). De-a lungul vremii, într-o poeticească succesiune, a schimbat mai multe meserii şi funcţiuni încercînd să performeze în fiecare dintre ele, cu convingerea că din poezie nu se poate trăi: miner, electrician, bişniţar, profesor, ziarist, funcţionar public”. Nu pot să nu remarc un simţ acut al umorului, un umor negru, realist, crud, provocator. Mai jos, pe acelaşi blog, la secţiunea „Principii de viaţă”, e şi mai vizibil: „Optimismul e acea formă de rahitism intelectual care se tratează cu şuturi în gură cînd eşti căzut la pămînt”.
Volumul despre care voi vorbi în rândurile ce urmează, „Viaţa fără urmări”, a apărut la editura Brumar, anul 2010, costurile de apariţie fiind suportate prin subscripţie publică (prima carte publicată integral prin subscripţie publică în România de după cel de-al doilea Război Mondial, după cum susţine undeva autorul). Cartea numără aproximativ o sută de pagini şi este deschisă de o prefaţă semnată Daniel Cristea-Enache. Între cei care au subscris pentru apariţia volumului, se numără scriitori cunoscuţi precum Dan-Silviu Boerescu, Ioan Es. Pop sau Robert Şerban, dar şi tineri ca Ştefan Ciobanu sau Marius Ştefan Aldea.
Organizat pe cicluri de poeme, volumul „Viaţa fără urmări” este deschis de „Inspiraţii minore”. Pe un ton aluziv şi provocator, Adrian Suciu afirmă tranşant din primul poem (intitulat chiar „Inspiraţii minore”): „Deşi nicio lege nu interzice asta/ cel mai des ne cuplăm cu inspiraţii minore” (p.11). E un adevăr crud despre viaţa poetului acela că inspiraţiile sunt, deobicei, „minore”; şi nici nu mai există vreo lege care să interzică asta, cum exista în timpurile în care poezia trebuia să se ocupe doar de „idealuri înalte”, de teme „profunde”, „fundamentale”. Totuşi, spune poetul în continuare, „e de înţeles că le părăsim:/ majoratul lor e mai greu de suportat/ decât plânsul tăcut, înstrăinarea copilăriei şi/ tăria fără ştiinţa tăriei la un loc”. Inspiraţiile cresc în laboratorul intim al poetului, aspiră să devină majore, iar poetul, avid de teme pe care să le înalţe, se întreabă: „va sta vreuna până la capăt/ atât de subţiată încât să-ţi fie milă// să o mai treci o dată prin tine?”
Sunt minore „inspiraţiile” din primul ciclu al volumului de faţă? Nu. Poetul vorbeşte de teme majore, puternice. Le abordează tranşant, conştient de puterea metaforei. Spre exemplu, „Fals tratat despre suflet” (p.14): „Trupul poartă boli înăuntru.// Dacă eram femeie, măcar îl scăpam/ de singurătate şi-i dăruiam un fiu”, „Uneori, trupurile se ating între ele/ şi produc acea premoniţie a morţii/ pe care ignoranţii o numesc sex” sau „Rareori, haina prea largă şi nemernică/ e locuită de cineva”. Alte metafore, ziceri, definiţii şi în poemul următor, intitulat „Sărut ratat” (p.15): „Vagoane de literatură doar să acopere provizoriu/ puţinătatea, pateticul şi ridicolul coitului”, „Poemul e forma de ingenuitate a unei actriţe porno care crede în Moş Crăciun”, „Poemul e un sărut ratat cu o femeie trecută”, „Dintre minciuni, iubirea e singura inutilă”. Sunt inspiraţii puternice, în tuşe groase, stridente chiar; totuşi există o problemă atunci când autorul brodează aceste imagini pe trupul unui poem, uneori contruit cu prea puţină atenţie faţă de schelet şi cu prea multă atenţie faţă de mesaj sau imagine. Sunt multe cazuri în care poezia din volumul „Viaţa fără urmări” este copleşită de metafore extrem de puternice, care rămân doar simple enunţuri poetice, prea puţin închegate în broderia întregului poem. Aici văd eu principalul pericol care îl paşte pe Adrian Suciu.
Un exemplu remarcabil de poem care se susţine atât ca schelet, cât şi ca imagine, este „Natură moartă cu pisoi orbi şi întuneric roşu” (p.25). „În mine”, spune poetul „e-un îngeraş mic, locuind într-un întuneric roşu/ împreună cu un număr de pisoi orbi”. „El [îngeraşul] îşi trage un scăunel în faţa inimii şi/ joacă zaruri cu Dumnezeu care e/ atât de rătăcit înăuntru încât pierde mereu”. Plictisit de faptul că e învins programatic la zaruri, Dumnezeu închide ochii, iar „îngeraşul” îl duce pe autor „la curve şi beţii”. „Îngeraşule, îi spun,/ să te ia dracu pentru fiecare noapte în care au adormi/ pisoii flămânzi în întunericul roşu/ şi Dumnezeu s-a culcat învins”. Replica îngeraşului întoarce cu măiestrie poemul: „He-he! Iar ai scris un text despre tine!”
Următorul ciclu de poeme este „Mitologii amânate”. „Aş redacta o nouă mitologie”, spune poetul în chiar poemul ce dă numele ciclului (p.42), „despre dragoste:/ ador să-ţi număr hainele dimineaţa// despre război:/ să nu ne încurce în pat// despre beţie:/ unii scuipă prin cârciumi/ cum ar scuipa în burţile mamelor”. Există o nostalgie a mitologiei, a profeţiei, a spaţiilor existenţiale amânate, ce răzbate în tot acest ciclu; timpul este devalorizat la maxim. Tot în poezia de mai sus: „trecutul umblă toată ziua pe străzi [...] de parcă timpul ar fi un şir de nimicuri ieftine/ dăruite din obligaţie”. Mitologiile amânate descriu un spaţiu unde „toţi supravieţuim unui număr/ de întâmplări neprevăzute” (p.43), unde „ce nu scriem noi nu există”, unde „morţii numără vii” (p.32) sau unde „e secetă rău/ plouă atât de scurt/ de parcă s-ar masturba un înger” (p.34). Există un ton profetic ce străbate versurile din acest ciclu: „trăim/ îţi spun/ vremuri pe care alţii/ abia au cutezat să le profeţească/ am îngropat lumea devorată de peşti/ luminată de îngeri dezabuzaţi/ de incendii” (p.38). Pentru a încheia prezentarea acestui ciclu, redau o imagine şocantă, atemporală, în contrast cu titlul poemului („biberoane roz”, p.39): „în fiecare zi o mie de mame/ nasc ţânci neiubiţi îi vezi atârnând de ţâţele vinete cu/ disperarea vulgară a celor ce simt respiraţia morţii”.
Următorul ciclu de poeme, „XXX”, are la bază următoarea convenţie: „voi scrie despre dragoste fără a folosi cuvântul dragoste” (p.51). Sunt versurile unui „bărbat alb, caucazian/ la mijlocul vieţii, cu o genealogie incertă,/ îndrăgostit de el însuşi” (p.52). Acest bărbat, tată ratat, ipohondru, narcisist, conchide: „orice femeie care nu face sex cu mine e frigidă” (p.52). Desigur, declaraţiile de dragoste din acest ciclu nu sunt doar către propria persoană (p.52), ci şi către „oamenii care suferă” („Mă dau în vânt după oamenii care suferă. După iubitorii/ de câini cărora le mor câinii”, p.53), către sexul femeii („Orice sex de femeie, privită în patul meu sau aiurea,/ e prilej de tandreţe. Îl văd cu ochii curaţi/ ai călugăriţei care face prezervative crezând că sunt/ saci de dormit pentru şoricei”, p.54), căte moarte („Când vine moartea, am s-o pun capră,/ să i-o trag pe la spate până transpirăm amândoi”, p.56) sau către iubită („Eşti atât de frumoasă încât e sigur/ că mădularele tuturor bărbaţilor/ care au trecut prin tine/ miroseau a pajişti înflorite”, p.58). Toate sunt declaraţii inedite, deoarece, nu-i aşa „Viaţa e scurtă// Şi noi ne-o petrecem întrebându-ne/ unde vom ajunge după” (p.59). Plictisit de „apelurile obsesive la inimă”, poetul declară ferm: „inima mea îndeplineşte/ o singură funcţiune – pompează sânge. E ca o/ femeie care şi-o trage cu un bărbat doar ca să aibă/ de ce să se spele după” (p.59).
„Lucruri simple” (titlul următorului grupaj) sunt, în viziunea lui Adrian Suciu, următoarele cinci, fiecare dintre ele redat de către un text liric neorganizat pe versuri: „Sex” (p.63, „Sunt un erectil mergând către tine. [...] Târât prin viscol către tine unde fiecare venă a mea încolăceşte o venă a ta şi fiecare os al tău creşte prin cartilagiile mele [...] Sunt un erectil rătăcind către tine. Orice gând e o ruină. Orice aducere aminte, o tortură. Orice măsură, tâmpenie. [...] Nu voi putea să povestesc nimănui, niciodată, nimic. Aş fi ridicol ca Sfântul Gheorghe luptând cu un gândac”), „Ploaie” (p.65, „De la etajele superioare, cad şi se zdrobesc de asfalt prunci bucălaţi. Vine femeia înţeleaptă şi ghiceşte viitorul în viscerele risipite ca nucile prin iarbă. [...] Apoi vine ploaia şi curăţă totul impecabil”), „Turism” (p.66, „[...] Nu te duc nicăieri. Te scot, dimineaţă, în spatele casei, să plantăm un cireş mititel, mai important decât Marele Canion, Marea Piramidă şi Marele Zid la un loc”), „Prieteni” (p.68, „[...] Mi-e ruşine de prieteni: ei merg la petreceri şi toate petrecerile la care merg ei sunt un fel de repetiţii cu public indiferent”) şi „Căldură” (p.70, „Stăm printre oameni şi e cald. E o căldură ascuţită, ca un bolovan între umeri”).
Ciclul „Fotografii” e alcătuit din poeme melancolice, scurte ca întindere, concise. Imaginile nu sunt la fel de dure ca în ciclul precedent. Fiecare poem poartă un nume de culoare sau nuanţă: „Albastru”, „Alb”, „Negru”, „Stacojiu”, „Indigo” etc. Poemele au parcă un ton uşor filozofic, meditativ. „Cine-ar fi crezut că, dintre toate lucrurile,/ cel mai trist ar putea fi un capăt de pânză întins peste ochi?/ Peste unul din ochi./ Celălalt, ar fi avut vreme să se desfete în voie” (p.79, poemul „Cenuşiu”).
Ultimul grupaj al volumului de faţă, „Din anii cu secetă”, este alcătuit din zece „scrisori”, fiecare purtând ca titlu un index („Scrisoarea I”, „Scrisoarea II” etc.), subtitlul fiind adevăratul titlu. Îl văd aici pe Adrian Suciu mai liric decât în oricare altă parte a volumului de faţă. „Scrisoarea VII” (p.93), subintitulată „Femeile, ca şi câinii”, sună aşa: „Femeile, ca şi câinii, au despre dragoste rânduri nebuneşti./ Numai dragostea ta/ ne trece unii printr-alţii fără să ştim.// E nord aici? Din care clopot curge fum?”. Sau „Scrisoarea VI” (p.92, „Îţi scriu toată noaptea”): „Îţi scriu toată noaptea scrisori/ când mi-e lene să adorm./ Îngerul tău, asudând umbră, aşterne în praf/ hărţi pe care-s trecute vizuinile vulpii/ şi felurite fântâni”.
De ce am intitulat această cronică „Viaţa plină de urmări”? Deoarece poezia lui Adrian Suciu e îmbibată de viaţă. E o poezie, dacă vreţi, trăiristă. Aici e punctul forte al rebelului Adrian Suciu, greu de integrat din punct de vedere estetic în vreun curent literar. La Adrian Suciu viaţa lasă urme adânci şi-l forţează la sincerităţi de-a dreptul brutale (spre exemplu: „copiii mei spun că nu sunt un tată bun/ şi mă îndrăgostesc de imaginea mea/ îmbătrânind zilnic la azilul taţilor rataţi”, p.52). Cred că titlurile şi le alege prin antiteză: inspiraţiile minore sunt majore, biberoanele roz sunt sfârcuri muşcate până la învineţire, iar viaţa este plină de urmări, una dintre ele fiind chiar poezia - poezia bună, aşa cum o dovedeşte volumul de faţă.

Revista Dunarea de Jos, nr 111 (mai 2011)

2011-05-10T00:56:00.001-07:00

Open publication - Free publishing - More cultura

în patul puştii am invitat garoafă

2011-05-07T15:42:00.000-07:00

*
mint când spun că n-am inspiraţie…
distilată în sticle delicate, de nas,
muza mi-a cumpărat tăcerea: are versuri compromiţătoare
pe care, altminteri, aş fi nevoit să le scriu

mai bine vorbesc despre materie şi suflet,
eventual strecor şi numele unei autorităţi în domeniu;
forţat la subtilităţi cu tentacule de catifea,
piunezele minţii s-au ofilit

şi-n patul puştii
am invitat aseară o garoafă

Gimnast fără plămâni, poeme fără piele, dar cu mâini (Andrei P. Velea – „Gimnastul fără plămâni”)

2011-04-29T15:48:00.000-07:00

de Romeo Aurelian Ilie. Cronică publicată pe blog-ul personal aici

După ce şi-a antrenat condeiul ani buni prin cenacluri literare, poetul Andrei P. Velea s-a hotărât să spargă cochilia şi să explodeze cu un volum de versuri. Volum de debut. Întâmplat, aşa cum era firesc, la vremea cuvenită, sau cum îmi place mie să spun, la plinirea vremii.
Volumul „Gimnastul fără plămâni” apărut la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos Galaţi, este o colecţie de 6 cicluri de poeme, întâmplate în intervalul 2001-2006: „cinci poeme” (2002); „omul vag”(2001); „versuri pentru Lolita”(2003); „printre obiecte” (jurnal liric 2004); „psalmi recenţi sau poemele cu dumnezeu”(2004-2005); şi „peisajele pariziene”(2005-2006).
În cel dintâi ciclu, „cinci poeme”, poetul se află într-un dialog-monolog cu însăşi poezia: „nu poţi, nu poţi să ştii nimic,/deoarece, paradoxal lucru, poezia eşti tu,// iar tu nu te-nţelegi, nu te cunoşti, nu te explici sieţi,/însă exişti, iar asta e de-ajuns”(poem), explicându-i cum îşi ia fiinţa aproape din nimic: „în seara aceea scăpaseşi de-a dreptul de consistenţă/(...)/şi cum te mişcai, calmă, redusă în culori, în suprafeţe,/am observat cum versurile,/adunându-se sângelui tău rar,/încep să-ţi adauge întunecimi, contururi mai bine definite,/(...)/te-alcătuiau cuvintele din nou”(poemul consistenţei); şi mai ales, cum devine una cu el, şi într-un vârtej aproape văzut, se lasă toarsă de ceilalţi din pântecul desfăcut la un cap, ca un marsupiu: „parcă te recită cineva din mine”(poemul interior).
În „omul vag”, poetul îşi exploatează simţul critic de observaţie obiectivă a realităţii înconjurătoare, şi cu precădere a societăţii, a omului, mai mult sau mai puţin vag. Cu acest ciclu, el îşi expune pledoaria cvasistilistică despre omul condamnat la anonimat, dar care nu îl acceptă ca atare, ci se zbate deseori inutil să scape de el: „omul vag se priveşte-n oglindă aranjându-şi aţele sprincenelor;/e acolo o faţă ca de borcan pe care omul vag/şi-o prezintă sieşi nesatisfăcut;/se tot dă cu gel pe sprincene, se priveşte-n oglindă,/acceptă pentru câteva minute, după care, nemulţumit, reia”(omul vag se priveşte în oglindă); „omul vag se răsteşte la propria umbră!/dorind singurătatea absolută, omul vag nu concepe/ca pata de răcoare să se ţină cu dinţii de el;/sau, chiar dac-ar accepta pe cineva, omul vag/ar vrea pe cineva la înălţimea spiritului său,/nu un desen atât de prost schiţat”(omul vag se răsteşte la propria umbră). Dar, se pare că pentru poetul nostru, omul vag este o victimă a destinului: „omul vag îşi notează frenetic destinul pe hârtie,/după care, cu salivă, lipeşte la loc mănuşa”(linie a vieţii).
Următorul ciclu, intitulat „versuri pentru Lolita”, cu subtitlul „dintr-un carnet de-al lui Humbert-Humbert nedescoperit încă”, ni se prezintă ca o radiografie a sentimentelor. Iniţial, eram tentat să cred că ar fi vorba despre milenara relaţie a poetului cu muza. Dar mi-am dat seama apoi, că Lolita, nu este o muză, nici măcar o femeie reală, nici măcar o imagine a femeii ideale, ci este o hologramă. Este sentimentul perfect nedescoperit încă: „veniţi să te vadă, să te admire, piştoaică, zeiţo!,/veniţi să te privească zbănţuindu-te într-o odaie rotundă,/veniţi să-ţi sărute genunchii, să-ţi pipăie fustiţele, ciorapii, veniţi fără ca tu să bănui.../noi doi: Humbert şi Humbert”(veniţi să te vadă, să te sărute). Iar toată tirada de sentimente pe care poetul le lasă să se expună la soarele arzător al ochilor cititorilor, nu este altceva decât zbaterea sufletului până la găsirea nedescoperitului. O adaptare la planul de existenţă al poetului, al acelui augustinian: „neliniştit este sufletul meu până când îşi va afla odihna în Tine”.
În cel de-al patrulea ciclu, „printre obiecte”, poetul se manifestă exact aşa cum lasă să se înţeleagă şi din subtitlul „jurnal liric”; se închide în sine. Rămânând totuşi între obiecte, de unde preferă să îşi tragă seva creatoare. Dar faţă de ele, nici o atingere, nici o atracţie: se spală pe mâini de natura lor de obiecte, chiar dacă printre obiecte se mai strecoară şi „o fată”, pe care „nu-i loc s-o iubesc, nu-i loc s-o detest,/obiect celebru între obiecte...”(o fată de care m-aş bucura). Cel mai concludent pasaj din acest ciclu, este după părerea mea, acesta: „de câteva zile cu mine însumi într-o sticlă de plastic/ reformulam lumea.../alături, cartea unui poet celebru perora despre nimic”(nu-mi aplaudau opera).
Legat de precedentul şi cronologic, ciclul „psalmi recenţi sau poemele cu dumnezeu”, se înfăţişează ca un rezultat firesc al închiderii în sine de mai devreme: poetul ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu (eu nu voi scrie cu literă mică, şi sunt conştient că şi poetul a făcut asta din considerente strict stilistice). O cunoaştere mai mult apofatică, aşa cum stă bine poeţilor: „ca niciodată mai poet, azi doar îmi joc conceptele/între mine şi dumnezeu/încă mi-e peste mână să-i citesc ultimele poeme:/mai bine delirez nişte fantezii,/mai bine mă rezum la câteva gesturi,/mai bine citesc doar coperta.../ mai bine eu criticulo şi dumnezeu poetul!”(ca niciodată mai poet). Iar la această percepere de tip blagian, poetul Andrei P. Velea, se pare că s-a lăsat condus mai întâi de spiritul arghezian: „printre obiecte rămân acelaşi gimnast fără plămâni,/încă alergând totul, de la pietre la dumnezeu”(gimnastul fără plămâni). Este un demers, aş zice firesc, deseori mai rodnic decât cunoaşterea directă sau impusă. Şi este, cum spuneam şi mai sus, cu riscul de a mă repeta, specific poeţilor.
Deşi mi-ar fi plăcut ca acest volum să se încheie cu „psalmii recenţi”, ceea ce i-ar fi dat un aspect de scară a virtuţiilor poetice, şi totodată ar fi coincis cu un final apoteotic, iată că poetul ne pune dinainte şi un al şaselea ciclu: „peisajele pariziene”. Cu acest ciclu, Andrei P. Velea se întoarce în sfera ideatică din „omul vag” şi „printre obiecte”, schiţând de această dată „parisul”; care nu este altceva decât o metaforă ironică a societăţii ce se vrea a se numi cosmopolită. Diferenţa este atât de stil, poetul punând acum accentul pe detaliul pozei ce-i serveşte drept motiv creaţional, cât şi de exprimare estetică, ironia lăfăindu-se graţios în acest ciclu: „un ţap priveşte molcom acest poem, de pe un tron babilonian din luvru;/statuia lui ahile îşi rulează pe pulpe/o pereche de dresuri, cu gesturi mai nonşalante/decât autobuzul pe care-l aştepţi.//fete tunse băieţeşte se sărută cu buzele prinse-n cercei,/un moş muşcă din acelaşi măr cu o babă, ciorchine, apă de canal, vitamine.../o carte despre cum să fii fericit fără să fii fericit,/un ochi la ceafă de teamă să nu te fure nimeni sieţi”(un ţap priveşte molcom acest poem).
Cât priveşte tehnica de compoziţie a poetului Andrei P. Velea, se poate remarca o lungă perioadă anterioară debutului, în care acesta a făcut ucenicie pe lângă poeţi mai vechi, mai experimentaţi, de la care a furat meserie. A furat eleganţa sub care trebuie să se înfăţişeşe un poem pentru a fi uşor lecturat şi uşor digerat, a furat principiul că poezia nu înseamnă să scrii alandala tot ce vezi prin preajmă, şi că ea trebuie să transmită un mesaj clar, şi cât mai bine conturat; a furat până şi mult-blamata-azi metaforă, pe care o foloseşte uneori explicit, alteori implicit, dar care ajută de fiecare dată la savurarea poemelor. Iar aceste „roade furate” le-a aşezat apoi în tiparele sale, moderne, el însuşi declarându-se într-un poem: „mai avangardist ca tristan cu tzara”(în fiecare seară îmi scriu un manifest literar). Într-adevăr, poetul Andrei P. Velea se încadrează cu eleganţă în poezia actuală (pentru că termenul de „contemporan” e mult mai vast şi i-ar include şi pe cei vechi care încă mai scriu, şi bine fac, rămânând fideli esteticilor lor de atunci), aducând cu sine şi cu acest debut, un aer filozofico-ludico-erotic, care vine să împrospăteze şi să aerisească peisajul poetic actual, puţin cam îmbâcsit de „poetica banalităţii”, de „stradisme fără fond”şi de „erotism-obscen”.
Închei prin a-mi explica titlul acestei recenzii, şi tot odată prin a expune două versuri care redă foarte plastic, esenţa poeziei: „nu poţi înţelege faptul că poezia nu se scrie,/ci după ea se-nşiră palmele ori se-aruncă braţele”(poem).

poemele mă fac de ruşine prin oraş

2011-04-29T07:35:00.000-07:00

*

poemele mă fac de ruşine prin oraş -
se scobesc în nas,
aruncă buchete de flatulenţe împrejur,
scuipă
şi urinează la fiecare colţ de stradă

când intru în bar, m-aşez în celălt capăt;
însă ele mă reclamă drept autor
şi recită versuri deşănţate
pe care nu-mi amintesc
să le fi scris vreodată
(în niciun caz nu le-aş fi prezentat în public)

poemele îmi reamintesc toate fanteziile murdare
când fac dragoste cu soţia
şi îmi pătează cravata
atunci când vorbesc în public;
îmi leagă şireturile când traversez strada
şi pufnesc în râs
ori de câte ori susţin, pătimaş,
o idee sau un punct de vedere

când, la dreapta judecată,
voi fi lăudat de dumnezeu şi trâmbiţat de îngeri,
poemele vor aminti ce compromisuri mârşave
am facut să le scriu,
ce greţuri m-au trecut atunci
şi câte idei împotriva simţului comun

poemele mă ştiu pe de rost -
nu pot fi profet printre ele;
poemele ştiu ce prejudecăţi are
cel care-i împotriva prejudecăţilor

fără poemele mele
v-aş putea vinde orice produs
şi o imagine despre mine
care să mă aranjeze în orice situaţie

eu şi poemele mele bem o bere acum
râgâind prelung la lună

Dunărea - contemplaţie

2011-04-25T08:56:00.000-07:00

“Hotel în Atlantida” - propuneri de coperte

2011-04-21T01:25:00.000-07:00

Anunţ: “Hotel în Atlantida” - un nou volum de poeme Andrei Velea

2011-04-18T00:43:00.000-07:00

material apărut pe AgenţiaDeCarte.ro

În curând, la editura Fundaţiei culturale Antares (editura filialei Uniunii Scriitorilor Sud-Est), va apărea cel de-al doilea volum de poeme semnat de Andrei Velea, “Hotel în Atlantida”. Lansarea va avea loc la sfârşitul lunii mai 2011, cu ocazia festivalului internaţional „Serile de literatură ale revistei Antares”, la Galaţi. Volumul va conţine şi zece poeme traduse de profesorul Petru Iamandi, precum şi o prefaţă semnată de criticul A.G. Secară.

“Poemele din „Hotel în Atlantida”, a doua carte a mea, sunt scrise, în marea lor parte, înainte de debutul din toamna lui 2010 cu „Gimnastul fără plămâni”. Poemele cuprinse în prima carte se terminau, cronologic vorbind, în 2006. „Hotel în Atlantida” conţine poeme scrise între 2007 şi 2010.

Structura volumului este tot pe cicluri de poeme – trei la număr: „o atlantidă care nu s-a pierdut”, „poemele din ultima cameră de hotel” şi „maşina de poetizat”.

Cred că tonalitatea din primele două cicluri, în special din „poemele din ultima cameră de hotel”, este una meditativă. O nostalgie după un „continent” misterios, re-creat în poezie, în imaginaţie, ca o realitate interioară, cu firescul, cu străzile şi oamenii ei. De asta „o atlantidă” şi nu „atlantida”. Probabil „atlantida” nici nu a existat vreodată, dar asta nu înseamnă că mitul ei nu are însemnătate (poetică). Şi nu e morţiş atlantida, cât misterul unei lumi care poate exista printre noi, natural, cu toate că nu este palpabilă – lumea meditaţiei poetice, a poeziei.

În ultimul ciclu de poeme, „maşina de poetizat” (care creează o adevărată „debandadă poetică” pe străzile oraşului) şi autorul versurilor îşi dispută „supremaţia” asupra Galaţiului. Nici nu bănuiesc locuitorii acesturi oraş ce întâmplări fantastice au avut loc în timp ce se îndreptau, gri şi monotoni, către locurile de muncă. Vor avea o surpriză plăcută, atât ei, cât şi cei care nu cunosc Galaţiul. Dacă în urma lecturii acestor poeme se va înregistra un aflux de turişti în zonă, merit, cu sinceritate (şi modestie), un premiu din partea primăriei!”, a spus Andrei Velea.

Revista Dunarea de Jos, nr 110 (aprilie 2011)

2011-04-08T04:57:00.000-07:00

Open publication - Free publishing - More cultura

poem de dragoste pe scara richter

2011-03-27T23:45:00.000-07:00

*
pentru tine iau plăcile tectonice
şi tapetez cu ele
pereţii odăii noastre de taină
din barele excitate de uraniu
fac lumânări erotice

lasă-i s-arunce apă de mare
peste trupurile noastre încinse la mii de grade
până se evaporă oceanul

când facem dragoste
aburul respiraţiei tale
ameninţă statele unite şi europa

pentru tine sunt un samurai nuclear
redesenez atomii şi geografia
ascund o declaraţie de dragoste
într-o picătură de ploaie pierdută-ntr-un tsunami
şi-o regăsesc într-un iaht
tolănit pe un pat dintr-o sufragerie

păsări contaminate de dragostea noastră
desenează scenarii manga
pe cerul gurii oraşului tokio

Lache Găzaru - Al dracu' e omu-n lume

2011-03-20T11:03:00.000-07:00

Lache Găzaru, pe numele real Mihai Constantin, lautar din perioada interbelica.
Vrăjitor al cântecului vechi românesc, Lache nu avea o baghetă magică, avea doar o vioară.
Puţini oameni au şansa în viaţă de a practica meseria care le place, cea de care sunt îndrăgostiţi. Mihai Constantin, zis Lache Găzaru, este unul dintre aceşti norocoşi. A iubit balada şi vioara, şi cu ele a trăit toată viaţa. Fie că i-a fost bine, fie că i-a fost rău în viaţă, cele două comori nu l-au părăsit niciodată, iar el a ştiut să le preţuiască.

Am ridicat această piesă pe youtube pentru a vă putea bucura şi voi de puţină muzică lăutărească autentică.

Ioan Toderiţă despre Andrei P.Velea în „Revelaţia şi relevanţa textului literar”

2011-03-20T09:25:00.000-07:00

din „Revelaţia şi relevanţa textului literar” de Ioan Toderiţă, editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2011, pag. 279-283

Andrei P.Velea este desprins de colectivismul cenaclurilor frecventate (Gellu Naum, Anton holban) prin alte intenţii şi idei stilistice. Incursionându-şi experienţa cuvântului poetic şi în eseu (critic, estetic, filozofic), el dobândeşte noi teme, idei, principii, concepte, teze – motivaţii poematice.
Aceste aşezări se văd în cartea de început: „Gimnastul fără plâmâni” – însumare a naraţiunii filologice şi filozofice în respiraţii anaerobe, amfibiene şi profunde. Filologic, prin trei curente abordate: postmodernismul detaliului fizic, postmodernismul meta-modernist (a detaliului uşor uşor metamorfozat) şi... neomodernismul pastelului romantic.
[...]
Andrei P.Velea se defineşte ca un alt reprezentant al stilului postmodernist sau, cum am spus mai sus, metapostmodernist, cu cele trei nivele de concepţie şi angajare a metasemnelor şi metalogismelor: intuitiv, reprezentativ şi metafizic.
[...]
Andrei P.Velea este un înfăptuitor de „curente literare” într-o singură carte. Şi cel mai de seamă tânăr poet al Galaţiului.

Un romantic altoit

2011-03-18T09:06:00.000-07:00

Ştefan Ciobanu despre "Gimnastul fără plămâni". Publicat pe Bocancul Literar.ro

Cu volumul Gimnastul fără plămâni al autorului Andrei P. Velea alături, scriu următoarele rânduri care nu vreau să fie luate drept critică literară sau cronică de carte. Sunt mai de grabă nişte notiţe de cititor, care doreşte neapărat să nu lipsească pe ceilalţi de actul lecturării. Aşa că nu o să dau foarte multe versuri, şi nici nu o să vă ofer cheia în care am citit cartea, cheie care până la urmă este una personală. Sar cu bună ştiinţă peste Prefaţă pentru a nu îmi forma păreri preconcepute şi încep ‘’să citesc’’coperta care îţi atrage atenţia cu o prezenţă feminină ce intră,zic eu, în contrast cu titlul, lipsa ei fiind mult mai în acord. Dar când am terminat de citit cartea mi-am dat seama că prezenţa nu este întâmplătoare, autorul fiind, înainte de suprarealist cum am văzut după aceea în prefaţă şi postfaţă, un romantic incurabil. Un romantic altoit cu suprarealist deşi aşa ceva sună a struţo-cămilă. În ciclurile de poezii Printre obiecte, Psalmii recenţi şi Peisajele Pariziene, mi s-a părut că autorul se află în locul unde îşi arată vocea, locul unde, din cauza lipsei iubitei(sic!) (deşi aparent, ea tot se află prin ‘’zonă’’), reuşeşte să fie liber, să prindă cititorul într-un joc al fanteziei şi al imaginaţiei. O reţetă pe care eu mizez în poezie. Citiţi toate acele certitudini şi tot ce urmează din ciclu respectiv, şi sunt sigur că o să îmi daţi dreptate.

Din bagajul autorului vedem că totul este o poezie, chiar şi pozele, chiar şi forma cărţii. Chiar şi aranjarea în pagină. Totuşi, îndrăznesc să spun: câteva dintre poze ar putea lipsi. Ele strică atmosfera dând senzaţia unei nevoi de surplus explicativ al poemelor; dau dovadă de ezitare. Mă refer la poza cu monitorul în stradă care, deşi este o fotografie reuşită, nu dă bine în context. Iar ‘’alegerea’’ de a da titluri după primul vers, oboseşte, privează cititorul de la surprize care ar trebui să apară într-un volum de poezii atunci când dă pagina.

Ciclul ‘’omul vag’’ este aparte, parcă prevesteşte un al doilea volum, total diferit de acesta, desigur mai focusat (aşa cum toţi autori îşi doresc de la al doilea volum). Poeziile precum undeva într-un bar, într-un bar oarecare, pielea omului vag pe o sârmă, uşa pe care omul vag o construieşte etc sunt locuri unde Andrei Velea excelează, şi se vede că îi place jocul poetic, de imagini. Poemele lolitei le văd pline de compromisuri, de ‘’hăţuri’’ puse de iubire, în care, chiar dacă încearcă din răsputeri, ajunge în locuri bătătorite.

Şi că veni vorba de locuri să ştiţi că sunt locuri predilecte în aceste pagini, departe de cilcul lolitei, cum ar fi barul, (să nu luăm înţelesul propriu, zic eu) unde realitatea se dilată, şi astfel autorul doar prin poezie se poate face înţeles, pentru că în acest centru magic unde împacă ‘’tăvălugul’’ timpului, al realităţii, al trăirii cu sinele, cu romanticul care, desigur se simte stingher totul este posibil. toate contradicţiile sun sinonime (de exemplu: personaje interiorizate doar în urma lecturilor apar în carte ca foarte intime şi cu aer familiar se plimbă prin cameră, mustăţile lui Dali îşi pierd secretul, transformându-se în repetate rânduri în diverse alte lucruri, urechile se dilată, gura îşi schimbă poziţia Dumnezeu devine poezie şi poet în acelaşi timp cu calitatea de vecin etc.) .

Astfel autorul, lucid, gustă din plin hrana suprarealismului, hrana haosului şi hrana inconştientului. Duce toată cina ‘’afară’’ din acest bar aflat, în aceste pagini, având ghid o fată care te tot invită la o taină (citat inexact din la marginea unei ţigări proaste, poezia care, personal, mi-a plăcut cel mai mult). Împăcarea lăuntrică nu este, şi sunt şanse, să nu fie găsită. De ce? Aici folclorul nostru are o zicală: ‘’călătorului îi şade bine cu drumul’’ (înlocuiţi călătorul cu poetul).

Mai rar găseşti azi, în epoca vitezei, ‘’ambiţia’’ unui autor de a pune poeme care au aceeaşi linie (excluzând aici poate doar ciclul lolitei), care merg pe aceeaşi direcţie, într-un volum. Tentaţia, mai ales în faţa unui volum de debut este de a-ţi pune toate poeziile la un loc, şi cu asta basta. Mă bucur că nu este cazul.

Recomand deci acest volum de poezii apărut la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos Galaţi, în anul 2010.

De primăvară

2011-03-13T14:02:00.000-07:00

poem pentru o prostituată

2011-03-08T02:01:00.000-08:00

faci dragoste cu o prostituată

de parcă ai fi primul şi ultimul ei bărbat,

de parcă, peste câteva luni, ar urma s-o ceri de soţie

îi săruţi buzele

ca şi cum n-ar fi fost niciodată pleznite

de palmele unui peşte

îi săruţi sânii

ca şi cum n-ar fi fost niciodată striviţi

pe bancheta din spate a unui taxi

îi săruţi sexul

ca şi cum n-ar fi fost niciodată pătruns

de mădularul unui combinist

o ai încet, cu grijă, ca un poet,

de parc-ai deflora-o,

de parc-ai deflora armura de prejudecăţi a lumii

te va îmbrăţişa la sfârşit

şi îţi va povesti, printre lacrimi,

ce viaţă de căţea are

Ambiguităţile invincibilităţii la Ofelia Prodan

2011-03-03T23:41:00.000-08:00

Cu poemele Ofeliei Prodan am făcut cunoştinţă parcugând antologia lui Daniel D. Marin, „Poezia antiutopică”. Premiile şi notorietatea de care se bucură o recomandă ca pe una dintre cele mai importante voci ale aşa-zisei generaţii douămiiste. Volumul despre care voi vorbi în rândurile de mai jos, “invincibili”, a fost publicat la editura Vinea în 2008. Este compus din patru cicluri de poeme şi are aproximativ nouăzeci de pagini.
Secţiunea intitulată „dincolo de soare” deschide volumul Ofeliei Prodan. Primul poem este chiar „invincibili”. Ceva nu mi-a fost clar în acest poem şi, continuând lectura, am observat că această ambiguitate este prezentă de-a lungul întregii secţiuni, care pare a fi ori o poveste de dragoste, ori o poveste despre sine. Poeta spune aşa: „trupurile noastre s-au acoperit strat/ după strat cu beton şi fier/ suntem două cladiri uriaşe”; această precizare („două clădiri uriaşe”) lasă impresia unei separaţii - fiecare este el însuşi. Poezia se termină în felul următor: „aici în invelişul nostru putem/ crede că suntem în deplină siguranţă”; nu mai sunt două persoane, fiecare cu armura ei, ci două suflete sub o singură armură, simbol al rezistenţei prin iubire. Această ambivalenţă a discursului continuă de-a lungul întregului ciclu. Astfel, sunt poeme care vorbesc despre dragoste, despre iubirea în doi, la fel cum sunt şi poeme care tratează individualitatea, uitând, de-a lungul lor, de prezenţa celuilalt. Mai există o ambiguitate în primul poem, derivată din cea de mai sus. Iniţial, „invincibilitatea” dată de armurile individuale (fiecare cu învelişul lui) generează imposibilitatea comunicării: „cum ne vom mai privi noi atunci/ în ochi cum ne vom mai putea vorbi”; totuşi, atunci când armura este una singură, ce cuprinde sufletele pereche, poeta constată: „aici în invelişul nostru putem/ crede că suntem în deplină siguranţă”. Prima ipostază face imposibilă iubirea, a doua o favorizează, o protejează.
Care sunt caracteristicile iubirii la Ofelia Prodan? Am putea începe cu două: iubirea este „atipică” şi „autodistructivă”. Poemul „oameni normali” (p.16) precizează fără echivoc: „eu nu am deloc încredere în oamenii/ normali”, după care continuă: „cât de mult putem fi aproape/ cât de mult ne putem face rău/ unul altuia”. Iubirea este „predestinată”; poemul „o lumina caldă” vorbeşte cu un ton calm, sincer, despre asta: „o imagine formată pe retină/ răspândeşte o lumină caldă în tot trupul meu// aşa se întâmplă de câte ori întâlnesc o persoană/ care seamănă puţin cu tine deşi nu am ştiut/ niciodată cum arăţi”. Altundeva (p.10), poeta descrie chiar felul în care s-a cunoscut cu persoana iubită: „ne-am văzut prima dată într-o gară/ era noapte/ ai trecut prin spatele meu/ ştiam că eşti tu/ te-am strigat te-ai intors/ m-ai recunoscut”. Cel care iubeşte este un „inadaptat”; el refuză existenţa cotidiană, în care lucrurile cu adevărat semnificative se întâmplă doar într-un „loc virtual”; „îmi sunt aşa de familiare vocile oamenilor/ şi totuşi mă simt un inadaptat”, spune poeta, substituindu-se unui personaj masculin (lucru pe care-l face frecvent de-a lungul primelor două cicluri de poeme şi care este deranjant din punctul meu de vedere).
Cine sunt „invincibilii”? Sunt cei care se iubesc, cei care îmbracă învelişul „de beton şi fier” al iubirii, cei cărora nu le este „dor de zgomotul creierului”, nici de „fluxul rapid al sângelui”. „Invincibilii” sunt cei care-şi construiesc un spaţiu aparte, cei ce refuză realitatea brută (în care „fiecare zi seamănă tot mai mult/ cu joaca unei fetiţe/ care rupe membrele micuţe ale/ păpuşilor de plastic apoi le aliniază/ în faţa ei şi le priveşte cu ochi mari”, p.19) în favoarea unei intimităţi în care „să se audă doar paşii noştri/ în timp ce ne privim de la o fereastră/ întunecată cum trecem strada grăbiţi” (p.19). Ca şi ciclul precedent, „stand-by”, cea de-a doua secvenţă a volumului Ofeliei Prodan, debutează în forţă, părând a contura un „program”. Primele două poeme, „un om obosit” şi „firavul domn Smith”, vorbesc despre scufundarea în banalitatea existenţei. Poemul „un om obosit” (p.37) ne descrie un om oarecare, cu „cearcăne, riduri şi gura căzută”, prizonier al rutinei de zi cu zi („zilele mele seamănă perfect/ una cu cealaltă”), dar care, totuşi, reuşeşte să mai zâmbească. Auzind, în metrou, un cerşetor care „se tânguia atât de fals”, „omul obosit” al Ofeliei Prodan, prototipul mediocrului, exclamă: „în momentul acela mi-a venit să urlu/ de bucurie <<ce viaţă tristă am şi eu/ nimeni nu şi-ar dori-o şi cu toate/ acestea azi am râs!>>”. Ofelia Prodan oferă omului de rând, prins în mrejele banalităţii, posibilitatea de a întrezări fericirea (probabil prea mult spus!), oricât de insignifiantă ar fi aceasta. „Firavul domn Smith/ cu pălaria înaltă şi costum de tweed/ special pentru ieşirea în lume” (p.39) este un alt personaj conturat bine de Ofelia Prodan; el este cel puţin la fel de generic ca şi „omul obosit” de mai sus, în ciuda faptului că are un nume propriu. Personajul principal, prizonier şi el al rutinei de zi cu zi, „citeşte un roman poliţist/ în care el, firavul domn Smith, e principalul suspect”; în alte momente „îşi priveşte ore în şir în cimitirul/ de la marginea oraşului propria piatră funerară”. Dacă în poemul de mai sus era „omul obosit” cel care lua cuvântul pe final, în acest poem autoarea (în versiunea „el” - acelaşi artificiu deranjant) se implică direct şi exclamă: „aş vrea să fiu exact aşa/ rece şi drept ca firavul domn Smith.”
Ciclul „stand-by” vorbeşte despre pauza de la existenţa profundă, de pierderea în mediocritate şi rutină. Este deplâns sufletul, prizonier al trupului: „micile tale plăceri [ale trupului]/ sunt pentru mine [suflet] o tortură lentă” (p.49). Totuşi, intenţia ideatică din primele poeme este urmarită destul de şovăitor; ca şi în prima secvenţă, există o neclaritate, un tangaj, care marchează realizarea secvenţei „stand-by” ca întreg.
Ciclul de poeme preferat de comentator este „Tudor”; Ofelia Prodan realizează aici maximul de tensiune ideatică şi estetică al volumului „invincibili”. Portretul lui Tudor este bine condus, amănuntele filtrate cu zgârcenie şi oferite doar cele cu adevărat semnificative (sticla de vin roşu care însoţeşte obsesiv personajul), iar tonalitatea este una tensionată, halucinantă; în acelasi timp, este păstrată şi limpezimea textelor din primele două secvenţe, contrabalansată de tuşele bizare în care este pictat Tudor. Spre diferenţă de „dincolo de soare” şi „stand-by”, niciun poem din „Tudor” nu este înafara temei propuse. Ofelia Prodan demonstrează, cel puţin cu acest ciclu, că este la înălţimea popularităţii de care se bucură în rândul douămiiştilor. „Blândul Tudor” vine „plutind peste oraşe şi poduri/ cu sticla de vin roşu la piept”; „dă-o dracu de moarte”, se exclamă în prezenţa lui (p.60). Câteva poeme mai departe, „fata de cinşpe trage să moară”, îndragostită de Tudor, cel la a cărei înmormântare „s-a întors spre noi şi a început să cânte o melodie/ din aia ca pe la nunţi” (p.67); desigur, „se oprea mai trăgea o duşcă din vinul lui roşu/ apoi cânta şi mai straşnic”. Alături de sticla de vin roşu, în poemul următor apare un nou element: „dacia aia gri cu bordul crăpat”. Hotărât să se îngroape de viu (sacrificiu de sine care întregeşte imaginea apocaliptică/ hristică a personajului), Tudor apare „alunecând pe sub străzi/ cu un trabuc între dinţii ascuţiţi şi albi ca ai fiarelor/ cu haina lungă mirosind a sudoare/ cu părul negru încleiat/ atârnându-i pe umeri” (p.73). Totuşi, acest sacrificiu stârneşte râsul celor dimprejur, deoarece, nu-i aşa, în preajma lui Tudor nimeni nu poate fi trist niciodată: „s-a-ntins în ea [în groapă] cu mâinile încrucişate pe sticla aia de vin/ de la pieptul lui şi ne- a zis cu o voce aspră/ acum aruncaţi pământ peste mine/ şi noi râdeam şi noi aruncam pământ când cu lopata când cu pumnii”. Tudor nu încetează să-şi viziteze prietenii nici după moarte (moarte?): „privim cu ochii trişti prin despicătura/ din tavan şi vedem chipul blândului Tudor/ [...] cearceafurile se umezesc de urină/ căci desluşim clar vocea lui Tudor” (p.73); Tudor le spune: „îmi este dor de voi/ sunt un om fericit cu o nevastă frumoasă şi copii/ aici am o casă din lemn verde/ locuim doar noi şi este bine şi este linişte”. Poemul se termină ambiguu, însă în sensul bun al cuvântului: „nu mai ştiam dacă îl visasem sau nu pe Tudor/ simţeam doar urina caldă sub noi”.
Ciclul de poeme care încheie volumul „invincibili” este „Malvina”. Aici estetica halucinantă desfăşurată în „Tudor” este dusă la extrem. Malvina este o creatură bizară, cu nouă trupuri, care trebuie, cu orice preţ, să ducă „puii de leu” (cele nouă trupuri?) spre un tărâm magic, localizat de poetă astfel: „în partea cealaltă a soarelui” (este reluată metafora primului ciclu de poeme, „dincolo de soare”). Acolo, „puii de leu înghesuiţi/ unul în altul sar pe scoarţa fierbinte a/ soarelui se tăvălesc ca-ntr-o joacă/ soarele le intră repede în blana gălbuie” (p.84). Malvina trece prin chinuri îngrozitoare, însă „înaintează prin oraşe cu furie”, în misiunea ei sfântă, aceea de a duce puii de leu, sub adăpostul propriilor obraji, spre destinaţia magică. Ajunsă acolo, eliberată de povara misiunii, „Malvina îşi stoarce sânii umflaţi şi grei/ [...] sub care nu mai este nici unul/ din cele nouă trupuri” (p.84). Acest ciclu de poeme (sau poem din mai multe părţi) nu este la fel de convingător precum cel anterior („Tudor”). Acolo fantasticul era mereu corijat de raportarea la realitate, domolit, bine strunit. În „Malvina”, fantezia scapă oricărui principiu ordonator, ceea ce o face o simplă poveste mitologică, halucinantă şi nimic mai mult.
Dincolo de remarcile de la care a pornit recenzia de faţă, Ofelia Prodan este o poetă de substanţă. Am citit-o cu plăcere în antologia realizată de Daniel D. Marin (un apropiat al poetei), la fel cum am comentat, cu tot atâta plăcere, poemele volumului de faţă. Ce admir, în sens generic, cel mai mult la Ofelia Prodan? Cred că este vorba de o anumită capacitate de a povesti în poezie, care face ca poemele ei să fie consistente, savuroase.

Revista Dunarea de Jos, nr 109 (martie 2011)

2011-03-03T05:30:00.000-08:00

Open publication - Free publishing - More revista

atunci când cerul e ursuleţul misha

2011-03-03T01:45:00.001-08:00

*
când gheorghe trece pe sub acoperişul complexului ţiglina,
toate becurile se-aprind deodată

gheorghe se-mbracă-n culori extravagante,
poartă trei perechi de haine pe el vara,
ochelari de soare ziua şi noaptea,
umbrelă multicoloră
şi barbă de filozof

la el găseşti orice,
de la o insignă ruginită cu ursuleţul misha,
la o carte de-a lui knut hamsun,
un aparat vechi de fotografiat sau un tranzistor

îmi zice unul odată:
bă, ăsta o fost om deştept, inginer,
dar l-a părăsit nevastă-sa, l-a lăsat pe drumuri
şi de atunci a luat-o razna

gheorghe mănâncă cerul printre câini,
citeşte printre câini
şi vorbeşte, deopotrivă, cu oamenii şi câinii

când îl întâlnesc la o masă-n „carmen”,
îi dau o bere să-mi spună ce crede despre americani, petrol sau egipt

când îl întâlnesc în „taxodos”,
îi dau o bere să-mi spună cum ar scoate românia din criză

când gheorghe pleacă din bodegă,
la intrare îl aşteaptă zece maidanezi
care nu l-ar părăsi niciodată

poemul unui stalker

2011-03-01T04:25:00.000-08:00

*
există un loc în tine
unde doar eu te pot conduce

sunt un stalker blestemat, ateu,
fără prestanţă socială, rude sau familie,
fără respect de sine,
fără alte credinţe înafară de una singură:
aceea că există un loc în tine
unde doar eu te pot conduce

sufletul meu, ieftin ca o monedă de schimb,
sufletul meu ca o pâine
în care s-au turnat prea multe chimicale,
sufletul meu ca o pâine
pe care-o mănânci doar de foame,
sufletul meu damnat,
ca de violator care n-a atins o femeie,
ca de criminal care nu ştie cum arată un cuţit,
sufletul meu ieftin,
pe care ţi-l închiriez cu o bucurie alienată
atunci când mă plăteşti să te conduc

dar ce uşor mi-e mie, când fericirea mea
e atât de simplă,
ca fericirea unui şofer
fără pedale, fără volan,
pe o autostradă cu legi de circulaţie mereu rescrise

şi ce dificil îţi este ţie,
să ajungi în faţa unei uşi
dincolo de care toate adevărurile despre tine
stau înşiruite ca soldaţii,
gata să moară,
  să se spânzure,
    să tragă,
      să ucidă,
iar tu să te decizi dacă să intri
fără a invoca puterea magică a zarurilor

nimeni nu a deschis acea uşă,
dar asta nu mă face inutil

există un loc în tine
unde doar eu te pot conduce,
un loc în care nimeni n-a intrat vreodată
un loc pentru care mi-am vândut ieftin sufletul

mi-ai plătit doar pentru a afla ce înseamnă speranţa
şi cât de puţin valorează certitudinea

şi dacă vei crede că e puţin,
atunci află că pentru mine e totul:
eu nu am dumnezeu, familie sau rude,
nu am prestanţă socială

eu cred doar în drumul
către un loc din tine
unde nu vei intra vreodată

Solomon Marcus - SINGURĂTATEA MATEMATICIANULUI

2011-03-01T00:45:00.000-08:00

O pledoarie de exceptie pentru dialogul dintre matematica si celelalte stiinte, dintre matematica si cultura, dintre matematica si poezie!

într-un tablou de Rafael

2011-02-25T06:53:00.000-08:00

*
în staţia din ţiglina bate crivăţul

m-ascund în spatele glugii
ca-ntr-un sanctuar,
aşteptând autobuzul către fericire

două babe, lângă mine, vorbesc despre deochi,
doi băieţi de cartier povestesc
prin ce cluburi au umblat în noaptea precedentă

autobuzul vine ca dintr-o altă lume;
opreşte, mătăhălos, în staţie

din el coboară un bătrân cu barba albă,
arătând cu degetul spre cer
(anunţând, probabil, o viitoare ninsoare),
alături de un bărbat
cu barba neagră, ceva mai scurtă,
indicând insistent pământul
(va fi paralizat traficul, clar)

abia după ce se închid uşile realizez:
erau platon şi aristotel

în vama de la oancea

2011-02-22T00:54:00.000-08:00

*
în vama de la oancea se aud cocoşii
vântul piaptănă zăpada murdară
într-o gheretă prutul priveşte
un spectacol pompos
la un post rusesc de televiziune
un vameş ne caută mecanic pe sub coaste
de ţigări băuturi droguri pistoale
viaţă

balada vecinei de vizavi

2011-02-22T00:52:00.000-08:00

*
vecina de vizavi e mai bătrână decât lumea
(cel puţin pentru mine)

pe vremea împuşcatului,
când încă nu mijisem ochii împotriva lumii,
vecina de vizavi turna la securitate
cravatele strident colorate ale bunicului,
fluturii de argint din pahare
şi portretul regelui mihai
ascuns în jungla
ca un sex neîngrijit de femeie
a integralei lenin

acum bunicii au trecut de partea cealaltă,
discreţi, cu bun simţ.
vecina a rămas de partea gălăgioasă a lumii,
cu ţâţele sprijinite de proptelele lui dali,
cu uterul prăbuşit ca varşovia
după al doilea război mondial

mai mult:
are aparat auditiv:
nu mai tresare, noaptea, când îl lasă pe noptieră,
la zgomotele petrecerilor din apartamentul meu

însă dimineaţa, la prima rază,
când şi-l pune la urechi,
aude cum soarele muşcă lacom din întuneric,
cum se evaporă roua de pe maşinile din parcare,
cum, în capătul celălalt al oraşului,
în intimitatea de boabă de strugure a unui furnal,
coscul murdar, indecent,
se transformă în foi imaculate de tablă

Lumi paralele

2011-02-22T00:50:00.000-08:00

1.

E ora amiezii. Pe cer un soare fix, concentrat, de parcă trebuie turnată o ploaie peste el. Asfaltul e moale. Iau prânzul la părinţi azi. Sun la uşă, apoi intru fără a mai aştepta vreun răspuns. Mama roboteşte printre cratiţe, tata îşi toarnă un pahar de vin.
„Ia-ţi un pahar şi hai să ciocnim!”
„Ia mai lasă tu băiatul în pace, că se întoarce la muncă.”
„Sunt cu maşina tată.”
Se resemneză repede. Mă spăl pe mâini şi mă aşez la masă cu-n aer plictisit. Ai mei sunt pensionari. N-au bani, dar au timp. Bine, mama consideră că are bani, şi încă prea mulţi. Tatei nu-i ajung niciodată. Mereu are „proiecte”.
Ai mei nu seamănă deloc între ei. Nici fizic măcar. Tata e blond, înalt, cu ochi albaştri. Mama e mică, brunetă şi slabă, cu ochi căprui. Tata e visător, mama e realistă. Tata e nepăsător, mama e-n stare să se sacrifice pentru orice. Doar faptul că m-au făcut pe mine i-a ţinut împreună.
„Mă retrag în natură, la Isaccea...”, continuă cel cu paharul de vin în mână, după ce-l gustă satisfăcut. „Ăştia ne vor morţi aici în oraşe. Nu tu aer, nu tu odihnă! Ne pun numai prostii în mâncare...”
„Iar teoria conspiraţiei...”
„Păi ce mă, nu-i aşa? Lor le convine, au de toate, mânâncă ‚bio’. Şi noi stăm aici ca proştii şi producem pentru ei!”
„Ce produci tu tată, că eşti pensionar de-atâţia ani. Şi încă pensionar tânăr! Ţi-a dat Văcăroiu bani să te pensionezi înainte de vreme, ţi-ai luat casă la Isaccea şi maşină Dacia, ce mai vrei acum?”
„Lu’ taică-tu nimic nu-i ajunge! Aşa a fost toată viaţa. Mereu i se năzare să-şi ia o motocicletă, un motor de barcă. Uff, câta bănăret aruncat pe apa Dunării!”
„Repede mai sari! Îi spuneam şi eu băiatului ceva. Ce, nu-i bine că avem casă lângă Deltă? Poate o veni şi el cu soţia, cu prietenii, să viziteaze delta. Ei se duc şi vagabondează pe bălţi, eu stau si le fac mâncare. I-aştept cu masa pusă!”
Râd împreună cu mama.
„Hai măi Veleo, îl ia mama. Lasă poveştile, că nu eşti în stare să pui două paie cruce. Stai trei zile singur la Isaccea şi mă chemi să-ţi fac curăţenie! Te-aude cineva străin şi te crede. Să stai tu acasă şi să faci mâncare! Asta a fost chiar bună.”
Continuăm să râdem copios. Tata ne ignoră. Soarbe vin din pahar. Vinul e cumpărat din „piaţa ruşilor”, de la ţăranii din republica Moldova. Mintea lui e departe, pe bălţi. Prin ochii lui albaştri trece o ştiucă. După câteva minute reia:
„Am o propunere pentru tine!”
„Nu-i a bună!”, mă avertizează mama râzând. I se pare comic ca tata să aibă „propuneri”.
„Spune tată, te-ascult”, încerc eu să mimez seriozitatea.
„Mă retrag la Isaccea să-mi adun ideile. Vreau... să scriu o carte!”
Se-aude pe fundal râsetul greu înăbuşit de-al mamei. Reuşesc admirabil să mă abţin. O muscă tocmai ce intră pe geamul de la bucătărie.
„Foarte bine tată, ai ocupaţie! Şi-o mai laşi pe mama în pace, să-l îngrijească pe nepoţel.” E vorba de fiul soră-mii, care are abia câteva luni. În ciuda aerului inocent, s-a născut cu păcatul originar şi a trebuit botezat.
„Dar... îmi lipseşte ceva...”
„Las’ că-ţi dau eu pixuri şi hârtie”
Sesizează ironia din afirmaţia mea.
„Nu mă lua cu dintr-astea! Eu n-am experienţă la scris. Tu te lauzi că te duci pe la cenacluri, că scrii poezii... Uite ce-ţi propun: eu vin cu ideile şi tu le faci aşa, frumoase, să fie ca un roman ceva!” Cu mâinile schiţează în aer ceva rotund.
Mama râde iar înfundat. Musca bâzâie insistent pe lângă mine.
„Hai măi tată! Ce propunere e asta? Păi cine e autorul? Eu am trebă, sunt toată ziua la muncă, abia de mai am timp seara de încropit câteva strofe. Eu ştiu că eşti bun de gură, dar trebuie să-ţi scrii singur cartea. De asta n-ai citit nimic la viaţa ta, că eşti prea ocupat să vorbeşti!”
Nu înghite aşa uşor un refuz.
„M-am gândit şi la titlu: ‚Lumi paralele’. Trebuie să fie o carte completă, să cuprindă totul: de la religie la ştiinţă, de la naştere la moarte. Aşa, ca o intersecţie de planuri. Dar mă depăşeşte s-o scriu. Idei am multe. Poate fi o colaborare de succes!”
Musca a reţinut cuvântul „colaborare”. La fel şi mama. Îl repetă râzând cu lacrimi. „Colaborare.” „Colaborare de succes...”
„Îmi pare rău tată, dar chiar n-am timp. N-am timp nici să scriu ce-aş vrea eu, darămite să mai scriu şi pentru alţii! Nu te supăra, dar n-am timp”, încerc eu să fiu diplomat.
Mă salvează mama cu masa. Se mai aud doar furculiţele. Mănâncă şi musca. Ca să mă asigur că nu se revine la „propunerea” tatei, deschid un subiect politic. Discuţiile în contradictoriu încep de îndată: ăia ne fură etc.

2.

A doua zi, la masa de prânz, aflu că tata a plecat la Isaccea. E linişte, nu conspiră nimeni. Guvernul nu mai vrea răul nimănui. Nimeni nu s-a mai îmbogăţit în mod ilicit peste noapte.
În zilele care urmează e aceeaşi aceeaşi linişte. Când tata nu e acasă, nu are cine „să ne dea jar”. Nu mai face nimeni revoluţii într-un pahar cu apă! I l-am recomandat mai demult pe Jean Jaques Rousseau:
„Ţi se potriveşte filosofia lui Rousseau cu ‚omul natural’ şi ‚omul social’. Poţi să nu semnezi ‚contractul social’ dacă nu vrei. Poţi să refuzi societatea şi să te retragi în pădure.” Altădata: „Dacă tu chiar consideri că nu se poate trăi în România, de ce nu pleci din ţară? Eşti liber, nu te ţine nimeni cu forţa aici! De ce să stai şi să înjuri pe toţi de dimineaţa pînă seara?!?”
„Da’ ce mă, comunistule, mă dai afară din ţară? Păi crezi că nu ţin eu minte când alergai ca bezmeticul cu gaşca pe străzi şi urlai ‚Hai Iliescu!’, ‚Hai Iliescu!’?”
„Eram mic tată, aveam unsprezece ani atunci...”
„Lasă că erai mic! Creşti şi mă dai afară din ţară! Le faci jocul, eşti slab!”
O mai întreb pe mama ce face.
„Nici nu mă interesează! Face pe interesantul, nu răspunde la telefon!”
„Hai mamă, chiar nu răspunde?” Îl sun şi eu. Într-adevăr, nu răspunde. „O fi păţit ceva!”
„Ce să păţească? Nici boala nu se prinde de el, că nu face nimic de dimineaţa până seara!”
Au trecut deja două săptămâni. Prea multă linişte dăunează. Noaptea visez cum îl înghite o ştiucă. O ştiucă-i iese din ochiul stâng, se face imensă şi-l înghite. O fi de rău, o fi de bine? Inventez o plimbare la sfârşitul săptămânii peste Dunăre, cu intenţia de-a-l vizita. Soţia nu vine, are chef de odihnă pasivă, în casă.
Pornesc maşina. Indicatorul de carburant arată rezervorul plin. Nu-mi amintesc să fi alimentat cu benzină în ultima lună. O fi pus soţia. Soarele e fix, concentrat. Strălucesc cuiele în care-i bătut pe boltă. Trec cu bacul pe la Brăila, ferm convins că la Galaţi este ocupat. Brăilenii au trei bacuri, nu unul ca noi. La două e coadă, la al treilea e perfect liber. Mi se arată să mă înscriu pe cel liber. Mă conformez. Spre surprinderea mea, bacul pleacă doar cu maşina mea! Nu mi se cere bilet. Doar eu, maşina, căpitanul vasului şi un cerşetor care mestecă întruna un covrig plasticat.
Drumul şerpuieşte frumos înspre Măcin. I se văd până şi solzii. Măcinul e pustiu. La fiecare colţ de stradă, câte o babă stă cu ochii fix în soare. „O să orbeşti, bunică”, îmi vine să-i strig uneia dintre ele. Cotesc înspre Garvăn şi Luncaviţa. Serpentinele de acolo sunt mai dificile ca niciodată. Maşina se resimte, de parcă rămâne fără aer. Trage greu. În faţa mea, o pasăre cade brusc, perfect vertical. La intrarea în Isaccea, pe dreapta, e o gropă imensă, o fostă carieră abandonată. Pe fundul ei s-a format o baltă, plină acum cu broaşte. Geamul maşinii se dă singur jos când trec pe lângă groapa cu pricina. Broaştele orăcăie prelung, liniar. Sună bizar, ca-n Ligeti.
Poarta nu e închisă. O deschid fără să strig. În curte domneşte dezordinea. Pisicile năvălesc şi se freacă de picioarele mele. Găinile umblă libere, tocmai jos, în fundul curţii. Barca e pe uscat şi e plină cu apă de ploaie. Trei cârlige colorate diferit atârnă simbolic pe sârma de întins rufe: roşu, galben şi albastru.
Nu înţeleg nimic din ce bâiguie tata. Nu s-a bărbierit de două săptămâni. Arată ca Robinson Crusoe. Îl examinez cu atenţie. Pare că nu are nimic, exceptând faptul că nu vorbeşte coerent. Zeci de foi de hârtie sunt înşirate prin casa dărăpănată. Îl iau la Galaţi. Şi-o fi pierdut minţile în pustietatea asta! Adun şi foile de hârtie.
Traversăm Dunărea cu acelaşi bac gol. Acelaşi cerşetor muşcă din acelaşi covrig plasticat.

3.

Tata e la spital acum. Îi fac investigaţii. Nu i-au găsit nimic. Articulează corect cuvintele, însă nimeni nu înţelege ce vrea să spună.
Hârtiile de la el le-am abandonat în portbagajul maşinii. Într-una din seri le iau sus în casă şi mă uit pe ele. E surprinzător. Totul e altfel, şi totuşi coerent, acolo: curtea fusese curăţată, găinile băgate în coteţ. Cică nu îi răspundeam la telefoane! Nici eu, nici mama. Se plânge că n-a primit de la noi niciun telefon timp de două saptămâni. Ultima dată se bărbierise cu două zile înainte. Nu avea de unde să aibă o asemenea barbă! Până şi intrarea mea pe uşă e consemnată, chiar şi felul în care au năvălit mâţii pe mine.
Peste câteva zile e cu noi la masă. De câte ori vrea să se exprime, îi dăm o foaie de hârtie. Prima dată mi-a scris el:
„Acum sunt într-o lume paralelă! Ce zici de asta?”
„Păi ce să zic tată”, i-am scris eu, „e linişte acum! Ai inspiraţie?”
„Deci există lumile paralele! Ţi-am spus eu că te manipuleză aştia.”
„Care ‚ăştia’, tată?”
„Vorbele. Gălăgia. Tam-tam-ul. Televizoarele. Ne dau gălăgie să ne prostească. Băi, eu am descoperit scrisul acum”, îmi scrie. „Spre diferenţă de tine, eu acum simt că lumea literelor există efectiv, fără să fi citit vreo carte. Dar să vezi ce carte o să-mi iasă! Eu nu-s sclavul lecturilor, ca tine! Eu îmi las spiritul liber!”
Plec prins de treburi. Am înţeles totul. Sunt sigur că-şi va reveni. Mimează cu brio. I-a păcălit până şi pe doctori. E un spirit fantezist. A vrut doar să-mi dea o lecţie.

Cronica din cenaclul Noduri şi Semne la poemele Salonului 44

2011-02-03T01:26:00.000-08:00

POEME CU ŞTAIF

într-o dimineaţă, cu soare palid, primăvăratec/ (cel puţin aşa se vdea de la fereastra salonului),/ m-am dus la asistenta de serviciu să-i cer o foaie de hârtie/ şi un creion,/ pe motiv că vreau să scriu o poezie./ ea s-a uitat lung la mine,/ s-a-ncruntat de parcă i-aş fi cerut jumătate din viaţă/ şi m-a înştiinţat acru că dacă nu zbor în următoarea secundă în salon,/ îmi face o injecţie cu diazepam/ de dorm până apune şi mama soarelui.
(Andrei Velea – salonul 44(5))

„Poeme reuşite, memorabile care au o cursivitate lirico-tragică şi totodată tragicomică, cu mici detensionări lirice nesemnificative; are o armonie intrinsecă pe care o exteriorizează; scrie angajat, cu mână sigură, cu inteligenţă; le-aş numi poeme cu ştaif/cravată, à propos de ţinuta lor. Se vede că are talent.” (Stela Iorga)
„Texte apropiate de proză, prea directe în exprimare, cu soluţii superficiale şi cu prea multe explicaţii.” (Cristina Dobreanu)
„Prin aceste poeme, Andrei Velea ne propune ameliorarea anormalităţii printr-o inserţie de normalitate; se vede că ştie să scrie şi că are ce să ne transmită, în sensul mesajului – cu observaţia că sunt zone unde nu ştie să potenţeze, aglomerând inutil textul; mi se pare tributar cerebralului, salvarea poemelor venind de la inserţiile lirice.” (Anca Şerban Gaiu)
„Îl salut pe Andrei Velea, prozatorul poemelor din seara acesta, un vânător de paradoxuri pe care le plasează bine, dând impresia de autenticitate – şi asta, chiar şi prin temele alese; unele sintagme par luate din raft – în sensul că s-au mai folosit.” (Victor Cilincă)
„Par, ma degrabă, proză, texte streotipe, reci, inhibante; nu am găsit mesajul.” (Costel Grecu)
„Poezia lui Andrei Velea este ca un mers pe jos şi nu ca un dans – aşa cum mi-aş fi dorit eu; ironiile moralizatoare fac bine textului; faţă de cartea recent lansată, Gimnastul fără plămâni – o carte excelentă, de altfel, cred că a făcut un pas valoric în plus prin faptul că mesajul este mai evident şi atmosfera mai captivantă; se vede mâna de scriitor.” (Laurenţiu Pascal)
„Poeme ancorate în cotidianul imanent în care realismul este bine relatat; se vede că ar un stil al lui.” (Gelu Ghemiş)
„Vine, ca de obicei, cu o poezie paradox, dă abstractului un lirism original; pe scurt: realism, sarcasm, cerebralitate, lirism.” (Monica Harhas)

Ion Avram

Mihail Gălăţanu despre "Gimnastul fără plămâni"

2011-02-03T00:47:00.000-08:00

"O carte bună, însă fără să exceleze. Bună pentru un debut. Bună, doar, ca un început, un punct de pornire.
Poetul se prezintă, deocamdată, mai mult decât onorabil, fără a fi/sau a se anunţa ca un mare poet.
Este, totuşi, prima sa carte – şi putem fi, încă, îngăduitori faţă de el. Versurile nu sunt toate îndeajuns de şlefuite, deşi nici colţuroase nu-s.
Cizelarea lor poate urca în volumele viitoare. Crîmpeie de versuri frumoase sînt, pe alocuri. Este, însă de aşteptat, ca să predomine ceva: fie forţa, fie prospeţimea, fie rigoarea, fie – să zicem – o prozodie impecabilă."

Textul original aici.

a.g. secară despre "Gimnastul fără plămâni"

2011-02-02T06:23:00.000-08:00

Cronica trebuia să apară în revista Antares, însă, dintr-o regretabilă greşeală, intenţionată şi independentă de voinţa autorului, a fost publicată în altă revistă...

Rareori un debut în volum este atât de consistent, cartea fiind un exemplu elocvent despre ce poate „produce” dragostea de viaţă şi de literatură... După cum am spus deseori, spiritul critic nu-i este deloc străin lui A.Velea. De aici şi poate o anumită reţinere, crispare la „ieşirea în public” şi la adunarea textelor sale într-un volum... debutul său editorial fiind deja vechi, într-o antologie.
Andrei Velea (născut în Galaţi, la 3 februarie 1980), lucrând în domeniul informaticii, programator senior, este, într-adevăr, lucid... dar această calitate nu-l fereşte să se îndrăgostească, ceea ce, din istoria literaturii, ştim că este bine... Nu ştim cât de bine poate fi, dintr-o anumită perspectivă, - şi aici nu ne referim, à la Eugen Negrici, la unele iluzii ale literaturii române – o formă a solidarităţii cu trecutul (dar nu este vorba de „poezia pe teme patriotice şi cu figuri istorice legendare, lirica autohtonistă, religioasă, htonică” – p.282, E.Negrici, „Iluziile literaturii române”), şi anume asumarea unei descendenţe din curentul suprarealist. Este cazul, de fapt, al întregului grup de tineri poeţi pe care îi întâlnim astăzi la Cubul Critic Oblio, cenaclu care activează în cadrul Centrului Cultural Dunărea de Jos, dar care s-au remarcat de-a lungul timpului în cenaclurile „Anton Holban”, „Gellu Naum” sau în gruparea literară „Lampisterii”. Ne referim la Octavian Miclescu, Marius Grama, Leonard Matei şi, evident, Andrei Velea, un nou (deja aproape... vechi) val al literaturii gălăţene (un altul se conturează foarte bine dinspre cenaclul „Noduri şi semne”, unde deja o primă generaţie, dacă nu chiar două, şi-a(u) căpătat un loc de cinste în literatura română) care vine (şi poate va reuşi să aibă acelaşi succes!) în continuarea (ca să nu spunem completarea) valului „sirenelor” gălăţene care au sedus iremediabil lumea literară: Adina Dabija, Alina Durbacă, Florina Zaharia, Stela Iorga, Luminiţa Mihai, Vali Crăciun ş.a. Rămâne ca ambiţia şi talentul celor amintiţi să confirme...
Reîntorcându-ne strict la Andrei Velea, deşi este tributar suprarealismului, deja din cele şase grupaje ale volumului rezultă un salt literar, a cărui descriere nu ar face decât să întărească faptul că autorul, în lirică, îşi găseşte propriul drum...
Marele merit al scrierilor lui Velea este autenticitatea rememorării trăirii ori visării, asumarea eului liric fără ipocrizie (deşi viaţa propriu-zisă contribuie, cu dragoste ori pur şi simplu posesiv, la autocenzură!): „citeşti versurile astea ca pe-un delir/ şi crezi că nu-i nimic în realitate care să le corespundă:// gândeşti că strofele-s doar decupate din peisajele minţii,/ că totul se petrece numai după ce imaginaţia pură/ frenetizează orice cuvânt.// nu poţi înţelege starea concretă care le-a închipuit,/ forma ce-o prindeau în aer, agitată şi suplă/ în cadrul aceluiaşi spaţiu,// nu poţi explica gravitaţia care le-aduna aţele/ sau degetul ca un pix ce le fixa pe hârtie,/ ori ochiul ce le-agita energia.// nu poţi înţelege faptul că poezia nu se scrie,/ ci după ea se-nşiră palmele ori se-aruncă braţele,/ la fel cum nu poţi înţelege faptul că poezia nu se explică.// nu poţi, nu poţi să ştii nimic,/deoarece, paradoxal lucru, poezie eşti tu,// iar tu nu te-nţelegi, nu te cunoşti, nu te explici sieţi,/însă exişti, iar asta e de ajuns.”
Poemele (erotice) ale lui Andrei Velea sunt invitaţii la dialog: Iubirea autentică nu a fost niciodată monolog. În general, poetul este atent la tot ceea ce ar putea atrage peste poeme cortina, dar, calofili, putem observa cum pânzele, cortinele, se pot agăţa de tuburi, canale, ţevi chiar, conducte... Poantele de final pot salva întregul, putând fi considerate, unele dintre ele, chiar borgesiene, aceasta apropo de unele discuţii avute în ultimul timp referitoare la argentinian.
Sentimental, - cartea se vrea a fi şi o antologie a grupajelor publicate sau nu anterior, scrieri „pentru care am alergat până acum” – Andrei Velea se întoarce şi la „Omul vag” (pentru acest grupaj, din 2001, şi pentru „Versuri pentru Lolita”, din 2003, era cunoscut poetul de către subsemnatul), un portret antropomorfic, amintind de „omul aproximativ” al lui Tristan Tzara ori de desenele lui Picasso ori Salvador Dali: „firul răbdării se sparge: omul vag, într-un acces/ de panică interioară, îşi mută sprâncenele după ureche;/ abia acum, mulţumit, cu aţele sub adăpostul pânzelor,/ închide borcanul cu gel, rânjind satisfăcut.” (p.14 m.).
Este un grupaj în acelaşi timp existenţialist, kafkian, dacă vreţi, dadaist şi despre „îngrămădeala sufletelor” şi despre mimarea libertăţii, despre condiţia umană în general (şi poate despre cea românească în particular)... Un portret care, suprapus românului nostru cel de toate zilele, s-ar potrivi binişor, mai ales când el este născut poet din toate încheieturile. De la „omul vag” până la „peisajele pariziene”, scrise în 2005, este o diferenţă clară dar se poate vorbi în continuare şi despre cubisme de ideatică şi de mesaj. Stupoarea, revolta sunt înlocuite de bucuria receptării existenţei celuilalt, cu toate clişeele existente, cu meditaţii simpatice asupra cosmopolitismului în general, asupra neo-colonialismului inversat; relatând savoarea îndrăgostirii zilnice de câte o necunoscută prin mijloacele de transport în comun...
„Psalmii recenţi sau poemele cu dumnezeu” (2004) aduc un aer proaspăt, detaşat, nu neapărat convingător, profund temei: „de câteva zile cu dumnezeu într-o nucă, încercând să-l conving de contrariu”. Există umor (mai mereu în scrisul lui Velea), dar umor din acela care ne convinge că avem de-a face cu un scriitor serios, care mizează pe literatura autentică...
Dacă s-ar deschide o discuţie despre titlul volumului, deşi autorul susţine că s-a gândit mai mult la teoriile asupra absurdului, mi se pare că Gimnastul, personaj simbolic, poet al graţiei sacre, nu are nevoie de plămâni fiindcă el nu are nevoie de oxigen. El este precum un personaj de-al lui Gellu Naum dintr-un roman visat de o altă Zenobie, prins în capcana propriei fiinţe, tranşat/împietrit în feliuţe de Meduza propriei raţiuni, dar continuând să existe şi să iubească cum se cade, într-un circ fără lei dar cu lolite, în care inconştientul se joacă de-a Andrei Velea care se joacă de-a poetul Andrei Velea care se joacă de-a iubitorul de cuvinte care învaţă să iubească imaginile pe care i le dăruieşte un inconştient cât un câine bine crescut, incendiar dar ţinut în lanţ de umbra care se joacă la rându-i de-a Andrei Velea care... şi jocul ar putea continua.
Nesacrificându-se total pe altarul literaturii, Andrei Velea ştie – poate doar instinctiv – că sunt lucruri mult mai de preţ... dar un poem bun merită uneori să ne aducă aminte de tot ce este bun şi frumos în vieţile noastre. Şi merită un sacrificiu... cât trebuie de important... dar nici mai mult şi nici mai puţin...
Fără a trage o concluzie, volumul acesta ar trebui să fie unul de referinţă pentru noua generaţie de scriitori gălăţeni. Şi poate chiar şi este. Din mai multe puncte de vedere sau de citire.

a.g.secară

Robert Şerban – Moartea parafină

2011-02-01T08:26:00.000-08:00

Robert Şerban – Moartea parafină

Poate că poemul care surprinde cel mai bine starea mentală sub imperiul căreia Robert Şerban a scris poemele ce alcătuiesc volumul „Moartea parafină” (editura Cartea Românească, 2010) este „Jucărioara de-un leu” (p.80): „sunt la jumătatea ei [a vieţii]/ şi îmi place să cred/ că ce văd departe departe departe departe/ măruntă/ ca o jucărioară de-un leu/ e propria mea moarte”. În psihologie, criza vârstei de mijloc este definită ca o conştientizare acută a ideii morţii în primul rând, conştientizare ce are loc în jurul vârstei de patruzeci de ani. Poate că aici este cheia cărţii lui Robert Şerban, un autor care a împlinit de curând vârsta mai sus amintită şi care, în ciuda energiei şi a spiritului ludic de care dă dovadă ca om, este grav, puţin nostalgic pe alocuri, în poezie.

Poemele care alcătuiesc volumul „Moartea parafină” sunt scrise într-un stil limpede, clar; autorul dă dovadă de multă inteligenţă artistică (în special în felul în care urmăreşte ideea fiecărui poem în parte), iar nota generală este una cerebrală, reflexivă; în acelaşi timp, imagini şi pasaje „vizionare” îi tulbură cerul meditaţiei, aşa că ne sunt oferite, în doze bine calculate, şi piese care (par că) scapă cenzurii raţiunii autorului. Dealtfel, într-o mică „ars poetica”, rezumată doar la „O dorinţă” (căci aşa se intitulează poemul de la pagina 81), Robert Şerban spune: „aş vrea să scriu/ ca şi cum m-aş naşte/ plin de sânge de bucăţi de piele şi resturi de carne/ cu un ţipăt gros/ prelung/ de barbat lepădat de ai lui/ într-o pădure de statui romane/ ce-l privesc îngreţoşate şi cu dispreţ”. Acest „manifest” nu este urmat de către autor, care înclină spre limpezimea, simplitatea şi claritatea intelectuală a mesajului; însă, în partea doua a aceluiaşi poem, Robert Şerban se surprinde parcă pe sine atunci când se referă la un paianjen în a cărui plasă a căzut o insectă prea mare şi care se pregăteşte să devoreze paianjenul; acesta din urmă „înnebunit de frică/ ţese întruna întruna/ până când se topeşte/ în aţele ce se întind – o cămaşă a morţii/ prea mare/ şi/ prea subţire”. Aici este „moartea parafină”, cea care, asemeni substanţei cu acelaşi nume, impregnează nu numai hârtia sau ţesăturile, ci însăşi viaţa, ajunsă, la jumătatea ei, într-un moment de cumpănă, de meditaţie lucidă.

„Orice s-ar spune/ moartea are lumina ei” (p.64); în acelaşi timp: „m-am hotărât să nu mai scriu despre moarte/ niciodată” (p.66). Poate că soluţia unei astfel de dileme (atracţia pentru meditaţia asupra morţii şi refuzul unui astfel de discurs) poate fi cea din poezia „Buna noastră gospodină” (p.51): „sub un soare sclifosit de octombrie/ moartea se dezmorţeşte/ [...] se priveşte într-o oglinjoară de mână/ a mai îmbătrânit puţin/ i-au apărut câteva puncte negre/ şi parcă i-a încolţit niţel mustăcioara/ [...] niciodată n-a fost altfel/ decât mică şi grasă/ o gospodină care nu uită/ să guste/ câte puţin/ din tot ce găteşte”. Este vorba de banalizarea morţii, o moarte care să nu mai însemne mult, care să nu sperie; „nu bâtrâneţea mă sperie/ nici ochii care or să se caşte/ în tălpile pantofilor târâiţi spre farmacii şi spitale”; ba chiar, ca paradox: „mi-e teamă că o să-mi placă berea/ că o să merg la meciuri de fotbal/ unde-o să-njur în gura mare de toţi dumnezeii”(p.78)

Crucea şi gestul crucii străbat, obsesiv, volumul. Gestul este, iniţial, o imitaţie naivă, la o vârstă fragedă: „să fi avut vreo trei ani/ când am văzut pe stradă o femeie/ cum se opreşte/ îşi duce mâna la frunte/ la coşul pieptului/ la umărul drept/ şi la umărul stâng/ am crezut atunci/ că a cules ceva cu degetele// am alergat acasă/ m-am oprit în faţa oglinzii/ n-aveam nimic de luat/ nici de pe frunte/ nici de pe tricoul cu care eram îmbrăcat/ aşa m-a găsit tata/ încercând să prind ceva cu mâna dreaptă/ orice” (p.13); apoi este un fior nostalgic din aceeaşi copilărie, dar de la o altă vârstă a ei: „doar când treceam prin faţa bisericii din centru/ înainte de a-şi duce degetele la frunte/ mama mă atingea pe umărul drept/ ca şi când mi-ar fi dat dezlegare/ iar eu ştiam ce trebuie să fac// ca o stafie merg prin palat/ în căutarea unui trup a cărui copilărie/ a avut toate buzunarele cusute” (p.63). Crucile sunt fie simbol al spaţiului românesc: „vin dintr-o ţară/ în care crucile/ nu fac/ niciodată/ păianjeni/ la/ subţiori”, fie simbol al unor mici „rupturi” apărute în ordinea cotidiană a realităţii: „după ce se despart/ avioanele lasă/ câteodată/ în urma lor/ cruci mari pe cer/ la care unii oameni se închină/ pe ascuns şi în grabă” (p.56)

Pentru a încheia, aş spune că sensul acestui volum a lui Robert Şerban este unul de „tocire” a unui cuvânt; este vorba despre moarte, cea care înfricoşează deobicei. La Robert Şerban devine hilară, ca într-o piesă de teatru absurd: „în pieţele mici şi necirculate ale oraşelor sărace/ câte un om îşi dă din când în când foc/ puţinii trecători se opresc şi privesc amuzaţi/ fiind convinşi că undeva-i o cameră ascunsă/ căreia nu vor să-i cadă victimă”.

publicat în revista Dunărea de Jos, nr.107 (ianuarie 2011), precum şi pe AgenţiaDeCarte.ro (http://www.agentiadecarte.ro/2011/02/%E2%80%9Cmoartea-parafina%E2%80%9D-de-robert-serban/)

Revista Dunarea de Jos, nr 108 (februarie 2011)

2011-02-01T07:03:00.001-08:00

Open publication - Free publishing - More revista

Variantele de coperte

2011-01-23T01:57:00.000-08:00

Aici sunt variantele de coperte pentru volumul "Gimnastul fără plămâni". Forografiile îmi aparţin. Menţionez că la prelucrări tip Photoshop nu mă pricep prea bine :))

Scurt interviu pe AgenţiaDeCarte.ro (despre volumul "Gimnastul fără plămâni")

2011-01-16T08:02:00.000-08:00

“Cred că o critică sinceră începe prin critica sinelui”

Articol original pe AgenţiaDeCarte.ro aici

Andrei P. Velea a debutat, de curând, cu volumul “Gimnastul fără plămâni”, Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos. Volumul reuneşte poeme pe care autorul le-a scris în perioada 2001-2006. “…Rareori un debut în volum este atât de consistent, cartea fiind un exemplu elocvent despre ceea ce poate “produce” dragostea de viaţă şi de literatură…”, a scris a. g. secară pe coperta a patra a volumului. Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre acest volum de debut.

De ce ai ales titlul „Gimnastul fără plămâni”?

Acest titlu a fost iniţal titlul unui ciclu de poeme (acum intitulat „Printre obiecte sau Jurnal liric”). Este vorba despre un „gimnast” care-şi continuă „exerciţiile” existenţiale indiferent de context, un gimnast absurd, asemeni unui mecanism atipic; este o metaforă a poetului, a „exerciţiilor” lui bizare prin existenţă. Când m-am hotărât să public acest volum, am încercat să schimb titlul, însă, după cum se vede, nu am reuşit; metafora „gimnastului fără plămâni” m-a urmărit insistent.

Ai optat să debutezi selectând poeme scrise în perioada 2001-2006. Ce se întâmplă în momentul de faţă cu scriitura ta, cât de mult te regăseşti în poeme scrise acum atât de mulţi ani? În ce mod se modifică poemele în decursul timpului şi cât de mult te modifici tu faţă de ele?

Faptul că am debutat cu poeme încheiate de cel puţin patru ani nu a fost o opţiune, ci o necesitate: se adunau prea multe poeme. În momentul de faţă lucrez la un al doilea volum, care va cuprinde poeme scrise după 2006, precum şi poeme la care scriu acum; trec printr-un mic proces de „reevaluare”, urmărind cu atenţie ceea ce se spune despre prima mea carte. Totuşi, trebuia să debutez mai devreme, aşa este. Am ezitat, având sentimentul că aş publica „în gol”, fără nicio relevanţă în mediul dimprejur. Acum am sprijinul Centrul Cultural Dunărea de Jos din Galaţi, a lui Adi Secară şi a Florinei Zaharia, fapt care a făcut diferenţa. Privesc cu o anumită nostalgie poemele mai vechi, cu unele încă mai rezonez, cu altele mai puţin. Poemele nu se modifică, ele sunt scrise, însă noi ne modificăm, ne schimbăm uşor punctele de vedere, tonalităţile, preocupările. Trebuie să recunosc: mi-a fost destul de greu să adun poemele vechi din arhive, să le pun împreună, să le revizuiesc (domolind anumite stridenţe fără a ştirbi prea mult din savoarea iniţială).

Personajul principal al primului ciclu de poeme, „Omul vag” (2001), pare că poate face tot ce-şi doreşte, corpul permiţându-i tot felul de contorsiuni ireale. În ce constă neputinţele sale?

„Omul vag” este imaginea mediocrului, a celui suficient sieşi. Am scris cu patimă aceste poeme, sufocat de platitudinea celor dimprejur, încercând, să zic aşa, un mic „protesc liric”. Corpul „omului vag” este din plastilină; mintea „omului vag” este din gelatină. Neputinţa majoră: incapacitatea de a se ancora în repere pe care să le gândească prin propriile forţe. „Omul vag” este asemenea unei mănuşi care flutură în vânt: are spiritualitatea unei batiste şi curajul existenţial al unui capăt de aţă.

Ce se întâmplă după ce acest personaj vag îşi extinde numele?

Numele „omului vag” pătează. Numele „omului vag” este maximum din ceea ce el poate avea de la existenţă. Am scris aceste poeme sub imperiul lecturilor din Ortega Y Gasset („Revolta maselor”) şi Gustave Le Bon („Psihologia maselor”). Într-un timp care uniformizează, numele „omului vag” poate fi numele oricui…

În fasciculul următor al cărţii, „Versuri pentru Lolita”, schimbi registrele şi subiectele, iar poemele devin mai senzuale. Cum s-a petrecut schimbarea?

Îmi place să schimb registrul, să nu fiu prizonierul unei singure maniere de abordare. Poetul trebuie să fie flexibil, asemenea unui gimnast. „Versurile pentru Lolita” au avut ca punct de plecare romanul lui Nabokov, dar şi o relaţie pe care o trăiam în vremea respectivă. Desigur, diferenţa de vârstă nu era cea din roman… Poemele sunt senzuale, au avut „priză” la publicul feminin, însă sunt centrate pe trăirile lui Humbert-Humbert (personajul principal al lui Nabokov) şi mai puţin pe lăudarea farmecelor de puştoaică ale Lolitei. „Lolita” mea plângea când i le citeam…

Îşi influenţează personajul autorul sau invers?

Autorul este stăpânul personajului, însă, e posibil ca, uneori, pentru puţin timp, să fie şi invers. Scriu orientat pe cicluri de poeme, aşa că personajele sau ideile pe care îmi axez un ciclu sau un altul ajung uneori să mă stăpânească, să-mi canalizeze efortul creativ în direcţii sugerate mai degrabă de către text decât de către mine.

Ce ai descoperit despre tine şi scriitura ta prin intermediul acestui ciclu, „Versuri pentru Lolita”, scris în 2003?

Cred că lecţia majoră pe care am învăţat-o (şi am exersat-o) în aceste poeme a fost aceea a sincerităţii. Asta m-a ajutat şi în ciclurile următoare să nu mă feresc din a-mi ascunde sentimentele. Paravanul referinţelor la romanul lui Nabokov m-a ajutat să mă deschid pe foaia de hârtie aşa cum nu o mai făcusem până atunci.

Cartea continuă cu „Printre obiecte” (2004). Care este elementul de legătură al acestor capitole distincte?

Elementul de legătură între toate ciclurile de poeme care alcătuiesc volumul „Gimnastul fără plamani” sunt eu. Mai precis: devenirea mea ca poet, ca scriitor (sper să dovedesc că nu e prea mult spus!). Titlul cărţii e doar umbrela care adună sub ea ciclurile (aparent) distincte care mi-au colorat universul timp de aproape şase ani.

„Printre obiecte” se centrează pe o altă neputinţă, de care personajul pare conştient, iar uneori chiar ironic faţă de aceste neputinţe, care-i dau şi puterea hilară de a privi mai detaşat împrejurul său.

E vorba de neputinţa (sau, pentru a folosi un termen mai moale, de greutatea) de-a fi stăpân pe propria existenţă; de a NU fi un „om vag”. Găsesc ironia ca find, într-adevăr, arma zeilor, iar autoironia ca fiind calea principală de porni un demers critic în poezie. Autoironia te plasează în mijlocul celor pe care vrei să-i critici, te face, într-un fel, una cu „ei”, însă, în acelaşi timp, prin faptul conştientizării mediocrităţii şi al luării de poziţie împotriva ei, te înalţă. Cred că o critică sinceră începe prin critica sinelui, abia apoi se extinde, cartezian: „cuget, deci exist; exist, deci Dumnezeu există”.

„Psalmii recenţi” sau „Poemele cu Dumnezeu” (2004-2005) aduc o nouă tematică în poezia ta…

…Aceea a meditaţiei asupra Divinităţii, da. Nu este o meditaţie creştină, nici măcar religioasă. Nici o meditaţie filozofică nu este, chiar dacă „Dumnezeu”, în aceste poeme, este o convenţie. Cred (cel puţin asta a fost intenţia) că este vorba de un mod poetic de abordare, în care Dumnezeu este o convenţie, însă nu exista niciun demers argumentativ care să-l descrie, ci doar o anumită intuiţie şi un scurt-circuit al sensurilor, care să vorbească despre un „Dincolo” fără de care existenţa noastră ar fi prea fadă.

Volumul se încheie cu „Peisajele pariziene” (2005-2006). O alegere cronologică sau un final ce aduce mai puternic mundanul în poezia ta şi un spaţiu real pentru „Gimnastul fără plămâni”?

Ambele supoziţii sunt adevărate. Este o abordare cronologică, însă, în acelaşi timp, sunt poemele în care mundanul e cel mai vizibil. Aceste poeme le-am scris în urma călătoriilor pe care le-am avut în capitala Franţei (în interes profesional). Am încercat să surpind câte ceva din atmosfera Parisului, din farmecul lui exterior şi interior, la fel cum am încercat să mă surprind şi pe mine în raport cu lucrurile dimprejur. Sunt peisaje bidirecţionale, nu simple fotografii.

Prima mea lectura publica de poezie

2011-01-14T06:37:00.000-08:00

Revista Dunarea de Jos, nr 107 (ianuarie 2011)

2011-01-14T04:54:00.000-08:00

Open publication - Free publishing - More revista

"Gimnastul fără plămâni", versiunea online

2011-01-05T08:21:00.000-08:00

Open publication - Free publishing - More volum

Valeriu VALEGVI despre volumul “Gimnastul fara plamâni” (Revista BOEMA)

2010-12-30T12:04:00.000-08:00

~ UN DEBUT CONVINGATOR ~
Valeriu VALEGVI

Revista BOEMA Decembrie 2010 (Anul II) Nr. 12 (22)

Andrei P. Velea debuteaza convingator în poezie prin volumul “Gimnastul fara plamâni” (Editura Centrul Cultural Dunarea de Jos, Galati, 2010, 119 pag; pret neprecizat) atentând constient la imaginea de peste vremi a Galatiului de „oras cumplit de negustori”…
Autorul se bazeaza pe girul a doi oameni de cultura avizati: profesorul Constantin S. Dimofte, în calitate de redactor de carte („Andrei Velea este, în fond, un temperament clasic ce se sprijina pe o logica structurala stricta”) si scriitorul si criticul A. G. Secara, editor consultant si layout („…marele merit al scrierilor lui Velea este autenticitatea rememorarii trairii ori visarii…”). Demersul sau artistic cuprinde o perioada de circa sase ani (2001-2006), o perioada tumultoasa, cunoscuta prin cenaclurile frecventate des, plina si împlinita prin lecturi, încercari, confruntari, lamuriri, iluminari.
Asa cum a afirmat de mai multe ori, autorul empatizeaza cu doi ilustri predecesori: Gellu Naum si Mircea Cartarescu. Daca prin primul si-a sublimat spiritul, continutul si problematica textelor s-au hranit din seva cartarescului…
Stiinta cenzurii îsi pune amprenta pe discurs, îmblânzindu-i în cea mai mare parte pornirile contrare. Din rebelul de alta data mai razbat rare ecouri (o fi fost Velea rebel cu adevarat?).
Adept al preciziei deci, poetul îsi construieste cu acribie propriul areal, constientizând la vedere
importanta demersului sau. Cartea, aparuta în conditii grafice excelente, este alcatuita din sase sectiuni, în fond sase expirari ale unui evadat dintr-o realitate adesea contondenta, dar
oricum complesitoare. Ce rezulta? O alta realitate în care aceleasi obiecte îi dau alura unui gimnast „fara plamâni” – un altfel de gimnast, un gimnast în oglinda „înca alergând totul de la pietre la dumnezeu” (pag.88).
Desi apar destule personaje (omul vag, Lolita, vecinul voltaire, parizianca blonda), autorul nu le supraliciteaza vocile; retinem propria-i voce cu timbrul unei sirene. Din urmatoarele consideratii cu siguranta ca se vor desprinde destule motive pentru o lecturare atenta.
În sectiunea I – cinci poeme (2002) detectam dezideratele eului creator dintr-o perspectiva stelara. O necesara evolutie a Poemului dinspre interiorul arbitrar spre poemul plenar, al consistentei depline. Materia prima a acestei evolutii este dialogul cu EA – Fiinta iubita („…nu poti intelege faptul ca poezia nu se scrie, / ci dupa ea se-nsira palmele ori se-arunca bratele, / la fel cum nu poti intelege faptul ca poezia nu se explica. // nu poti, nu poti sa stii nimic, / deoarece, paradoxal lucru, poezie esti tu” – poem).
În sectiunea a II-a - omul vag (2001) întâlnim o mai veche obsesie a poetului pentru omul-fantosa, omul-fragmentar, omul cenusiu, omul fara contur (al meu, al tau, al nimanui…), omul care „mimeaza libertatea”, omul care pica „examenul vietii”, omul care… si pentru ca trebuiau sa poarte un nume, poetul i-a numit scurt si sigur „omul vag” („omul vag îsi odihneste numele pe-o etajera /…apoi isi pozeaza scafârlia alaturi de el, developeaza filmul, scoate / fotografia, o priveste atent, insa ceva parca lipseste…” – numele omului vag).
Sectiunea a III-a – versuri pentru Lolita (2003) este dedicata în întregime de autor Ei - Lolita. S-ar putea numi simplu: studiu de femeie în miscare. Ea este singura inspiratoare a poemelor scrise. Despre aceste poeme editorul A. G. Secara spune: „…confirma erotismul literar complicat (dar nu „scandalos”) al tânarului poet”. Doar autorul are misia de a tine în echilibru naturalul firesc cu „scandalosul” nonsalant, lucru carei si reuseste.
Cele 19 secvente ale sectiunii a IV-a - printre obiecte (jurnal liric 2004) sunt scurtcircuitate de aiuritoare verdicte precum: „între un obiect si o opera de arta e o distanta mai scurta / decât aceea dintre numele tau si titlul imprecis al acestui poem” – tu mi-ai ramas ca orice risipa). Dialogul continuat cu Ea se afla sub domnia înfloritoare a firelor, cablurilor, ecranelor, obiectelor
de tot felul. Este un dialog al unui ins mare iubitor de liniste dar si de Kant, Pessoa, chiar si usor misogin…
În sectiunea a V-a – psalmii recenti sau poemele cu dumnezeu (2004-2005) autorul traieste o superbie a existentei printre obiecte (iarasi obiectele?!). Vrea sa dizloce spatii si locuri, altfel sacre. Riscând uimiri îndreptatite, jocul, umorul si ironia îndeparteaza poetul de chipul lui Dumnezeu: „la urechea lui dumnezeu nu mai ajung de ceva timp sa delirez nimic… / sunt straturi si straturi de guri / … si nu mai are nici un farmec jocul” (la urechea lui dumnezeu nu ajung de câteva zile).
„Peisajele pariziene” (2005-2006) din sectiunea a VI-a a cartii alcatuiesc o radiografie a sufletului marelui oras. Un oras configurat mai mult de destine umane decât de cladiri, locuri
si… perisabile obiecte. Poetul îsi exiba aici întreg frisonul existential, coabitând cu el însusi în texte scrise cu o debordanta încordare: „eu fac, în poemele mele, trafic cu fete din europa de est; / le-agat versuri de buric si le ascund într-un volum / cu cravata oranj a lui baudelaire drept coperta; / însa pariziencele prefera proza, au dosurile cât toate romanele lui proust deodata!” (travestiti prost barbieriti…)
Pare ca nimic nu-l mai poate opri pe acest tânar poet din cursa ce abia a început-o. Vânt bun din suflet!

Daniel D.Marin despre "Gimnastul fără plămâni" (pe blogul personal)

2010-12-21T04:46:00.001-08:00

Postarea originală este aici

nu prea ştiu care mai e soarta cărţilor din (nu şi de) provincie, probabil că nu ajung la târgurile de carte şi nici pe masa juriilor celor mai importante premii literare. şi, mai rău, nici măcar printre degetele celor mai înrăiţi cititori. Gimnastul fără plămâni (Ed. Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2010), a lui Andrei P. Velea, ar trebui să facă excepţie de la această regulă, fie şi numai pentru teribilul “omul vag” (un ciclu de vreo 20 de poeme scrise, dacă îmi dau eu bine seama, încă din 2001) (grupajul preferat al prefaţatorului A.G. Secară – pe care îl ştiam de mult din cronicile pe care le semna în Dunărea de Jos, dar l-am descoperit acum şi ca poet, motiv să revin la un moment dat cu un text – fiind „jurnalul liric”, în timp ce “Versurile pentru Lolita”, cu certe trimiteri, mie îmi aduc aminte şi de Adrian Diniş, un alt tânăr debutant (cu a lui Georgiana), despre care vom mai auzi), din care „confisc” la întâmplare un poem:

[examen al vieţii]

examen al vieţii la care omul vag vrea să copieze:
pe cortina pleoapelor şi-a scris, mărunt, mărunt, totul;
nu are decât să tragă de pleoape, să facă-n aşa fel încât lumina
să cadă pe text şi gata!, examenul e ca şi trecut.

dar vremea nu ţine cu el: ziua examenului e mohorâtă,
schopenhauriană, o păcură densă acoperă orice fir de lumină;
omul vag se chinuie, trage de pleoape, aprinde o brichetă chiar,
dar degeaba – lumina e slabă, mult prea slabă…

aşa că dă foaia goală… cu mâinile în buzunare,
omul vag iese din examen fluierând. Îi pare rău, desigur,
dar nu pentru că n-a luat examenul –
îi pare rău de migala cu fiţuica, de cele cîteva zile

pe care le-a pierdut cu scrisul pe pleoape,
zile în care n-a închis un ochi

pentru ca textul să nu se şteargă!

şi ca să se poată observa de unde începe, redau şi primul poem din grupaj:

[omul vag se priveşte-n oglindă]

omul vag se priveşte-n oglindă aranjându-şi aţele sprâncenelor;
e acolo o faţă ca de borcan pe care omul vag
şi-o prezintă sieşi nesatisfăcut;
se tot dă cu gel pe sprâncene, se priveşte-n oglindă,

acceptă pentru câteva minute, după care, nemulţumit, reia –
intens travaliu, cu transpiraţii şiroind sub piele,
pe care omul vag simte că abia de-l mai poate-ndura.
încearcă, tot încearcă, până când

firul răbdării se sparge: omul vag, într-un acces
de panică interioară, îşi mută sprâncenele după ureche;
abia acum mulţumit, cu aţele sub adăpostul pânzelor,
închide borcanul cu gel, rânjind satisfăcut.

O polemica despre douamiism

2010-12-14T02:30:00.000-08:00

Paul Cernat <-> Andrei Terian

(E)scatologii milenariste,
Paul Cernat
http://www.observatorcultural.ro/%28E%29scatologii-milenariste*articleID_16181-articles_details.html

Cui i-e frica de poezia milenarista?,
Andrei Terian
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8218&categorie=12

Cu Andrei Terian despre Mircea Cartarescu si inflatia de 'mizerabilism douamiist',
Paul Cernat
http://www.observatorcultural.ro/Cu-Andrei-Terian-despre-Mircea-Cartarescu-si-inflatia-de-mizerabilism-douamiist*articleID_16270-articles_details.html