Plaja de la Vadu
(din Opiniile unui cititor)
M-am
hotărât să scriu câteva rânduri despre proza tânărului Andrei Velea din mai
multe considerente.Unul a fost pentru că m-a incitat să-i cumpăr cartea după o
campanie de promovare pe care şi-a construit-o cu o perseverenţă de invidiat.
Apoi, după ce i-am citit prozele, am realizat că există nişte similitudini
între ce a scris el acum şi ce mâzgăleam eu în tinereţe, pe vremea când am mai
cochetat, pentru scurt timp cu această nobilă şi chinuitoare îndeletnicire.
Astfel, printre alte încercări experimentale, am scris atunci o povestire la
persoana a doua, în care, preocupat de a fi cât mai interesant, puneam
personajului din oglindă atâtea întrebări existenţiale, abisale, despre nişte
trăiri normale, încât pierdeam la un moment dat şirul naraţiunii într-un
labirint din care nici firul Ariadnei nu m-ar fi scos. Departe de mine însă
gândul că autorul ar fi eşuat la rându-i, asemenea mie. Vreau doar să subliniez
că modalitatea de a scrie la persoana a doua este o întreprindere grea care nu
este la îndemâna oricui. Riscul de pierde frâiele din mâini sau de a nu te face
înţeles este destul de mare. Alt motiv a fost acela că eu sunt un dizonaur
atipic. Urăsc aşa zisul conflict între generaţii, deşi realizez că acesta există de când lumea. Mi-e destul de greu să
rumeg intoleranţa dintre tineri şi “foştii comunişti”, cum suntem botezaţi
uneori la grămadă, parcă ne-am fi ales vremurile în care să ne naştem. Refuz să
înţeleg şi îngăduinţa superioară din privirile cele două categorii, atunci când
se judecă reciproc. Sunt mai deschis faţă de tineri şi poate pentru că am doi
copii, de vârste apropiate cu cea a autorului. Cred că talentul nu are vârstă
şi de aceea, şi numai de aceea, o să-mi exprim pe scurt opiniile de cititor.
Volumul
începe cu Plaja de la Vadu într-o singură
frază, o povestire scrisă într-adevăr într-o frază unică, despre ultima
plajă, încă virgină a litoralului nostru. Dar asta nu e tot, ca să mă exprim ca
într-o reclamă de top-shop care ne agresează zilnic auzul la televizor. În mod
firesc, narând la persoana a doua, autorul ne duce pe o plajă cu nudişti, unde
aceştia se plimbă goi, neezitând să facă dragoste pe nisip sau la adăpostul
boscheţilor firavi. Eroul nu e deloc
revoltat că iubăreţii sunt lipsiţi de pudoare. Nu ezită să-şi iubească soţia în
condiţi asemănătoare. Fraza mai lungă decat cea a unor înaintaşi celebri precum
Balzac, Proust sau Faulkner, cât şi apariţia acelor nudişti dezinvolţi,
şochează pentru început dar ziua călduţă de început de sepembrie învăluie încet
întreaga atmosferă. Nimic licenţios în descrieri, nici un cuvât trivial nu
scapă de pe buzele cuiva.
Andrei
Velea nu se sfieşte în următoarele două povestiri să atace alte două subiecte
tabu: castitatea impusă din lumea monahală şi homosexualitatea ascunsă. În Ecografia unei întâmplări, unei stareţe
de patruzeci de ani i se descoperă, la un consult medical, o sarcină cu doi
gemeni. Scena se petrece sub privirile invidioase, urmate de comentarii
răutăcioase, ale asistentei care se chinuie de multă vreme, în căminul
conjugal, să rămână gravidă.
Cea de a treia povestire, Nenorocitul, ne introduce în lumea unui bărbat, cu soţie şi copil,
cu înclinaţii homosexuale. Asistăm la zbuciumul sufletesc al acestuia, nu cum
ne-am aştepta, făcîndu-şi mustrări de conştiinţă pentru că-şi înşeală soţia, şi
încă cu un bărbat, ci pentru că suferă în urma trădărilor amantului. Dar când nenorocitul, trădătorul, ajunge la
spital, după ce este bătut în scara blocului de trei indivizi, aleargă,
îngrijorat, să-l vadă.. Acolo, într-un spaţiu aseptic, după ce o expediază pe
asistentă, strecurându-i în buzunar o bancnotă, îşi posedă partenerul care nu i
se împotriveşte deloc. Aşa se şi încheie povestirea, în stil sec, sterilizat,
ca un salon de spital, lăsându-i cititorului dreptul la comentariu.
Subînţelesurile ţin de arta scriitorului.
Orgoliul, povestirea apărută iniţial la
Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, în format miniatural, mi s-a părut,
aşa cum i-am mai spus autorului, destul de slabă. Nu iubesc happy end-urile dar
de data aceasta sfârşitul m-a dezamăgit. Totuşi am remarcat unele fraze care
mi-au plăcut. Citez trunchiat: “Fumul urcă şi se strânge sub umbrelă, devenind
verzui, ca un fel de mătasea broaştei…” Poate că aceste pete de culoare,
existente şi în alte povestiri, dacă ar fi mai multe, l-ar face pe cititor să
urmărească cu mai mult interes acţiunea. În lipsa alternării mai multor
planuri, curiozitatea cititorului scade. Abătându-i mai des, şi mai ales
neaşteptat, atenţia de la subiect, prin descrieri de efect ale spaţiului înconjurător, îl obligi să te
urmărească până la capăt, acolo unde poate descoperi mesajul, dacă el există.
Dar asta e doar o părere personală.
Mai
interesant mi s-a părut Poemul
tulburărilor obsesiv-compulsive, deşi titlul m-a iritat, trimiţându-mă fără
folos la dicţionare. Am realizat apoi că sindromul alienării de care este
posedat personajul din povestire, obsedat de curăţenie şi frica de moarte, îmi
devine clar, pe măsură ce-i urmăresc acţiunile, descrise atât de detaşat de
autor. Neimplicarea scriitorului în a comenta deriva eroului, care în final
iese definitiv din realitatea după care
tânjeşte, dă, în
acest caz, un plus de valoare prozei.
Povestirea care m-a încântat cel mai
mult şi răspunde pretenţiilor mele de cititor vechi, deschis însă şi
înţelesurilor noi, a fost Despre
invizibilitate, împreună cu Nedelciu. Oniricul care stă să irumpă dintre
rânduri, te ţine cu sufletul la gură. Dar nimic nu se întâmplă până la urmă.
Fantasticul întrevăzut la orizont se dovedeşte a fi doar o fata morgana. Dar,
curios lucru, acest final nu te dezamăgeşte, ci dimpotrivă. Atenţia
personajului (aflat într-un sat de lângă Chişinău, în casa soacrei sale,
împreună cu soţia, unde stă tolănit într-un pat cu o carte deschisă în mâini –
în mod evident un alter-ego al autorului) se împarte distributiv între frazele
citite din cartea optzecistului Mircea Nedelciu (unde este vorba despre
invizibilitatea lui Văzdăuţeanu), dialogurile rudelor din odaie despre bizara
dispariţie a cumnatei eroului nostru din povestire şi bâzâitul telefonului,
urmat de conversaţii pe aceeaşi temă .Amalgamul acesta devine copios şi prin
redarea graiului moldovenesc al basarabenilor. Aş veni cu un mic amendament la
transcrierea neaoşă a limbajului.
Astfel, după părerea mea, mai corect ar fi transpus fonetic, de exemplu, „Iaca
şi păţăsc cu rău’ ista mari di fatî”, în loc de „Iaca ci păţesc cu răul ăst
mare de fată”. Frumuseţea limbajului constă, cred eu, în a-l reda cât mai
fidel. Îmi amintesc că, aflat într-o zi la un SERVICE din Giurgiuleşti, l-am
auzit pe un localnic cum i-a spus unui mecanic: „Bagî şî mii nişti văzduh în
cauşiucuri”. Mi-am notat imediat inedita exprimare, deşi eram convins că n-am
s-o uit.
Tema citirii gândurilor celor din
jur, din Respectul între vecini, mi-a
părut a fi amuzantă, deşi ea a mai fost tratată cu mult umor, pe ecran, într-o
comedie de zile mari, Ce-şi doresc
femeile, dacă-mi aduc bine aminte, cu Mel Gibson în rolul principal. Cine
nu şi-a dorit să ghicească, măcar o
dată, gândurile interlocutorilor?
Într-o altă povestire, pe care am
mai întâlnit-o într-o antologie de texte, Lumi
paralele, am remarcat că Andrei Velea, poate scrie
şi altfel. Adică mult mai bine decât bine. Portretul făcut tatălui este de excepţie. Bănuim că
este vorba de chiar tatăl autorului. Acţiunea scrisă la persoana întâi este
mult mai bine conturată decât în alte proze.
În Conspiraţia prozatorul îşi pune iar personajele în faţa oglinzilor,
narând la persoana a doua. Obsedat de o teorie a conspiraţiei îndreptată împotriva
sa, personajul de aici se retrage treptat în propria-i carapace, în propria-i
nebunie fără leac.
Citim
apoi în Acrostihul cum un funcţionar
îşi pierde identitatea numelui. După mai multe căutări disperate, avem parte,
de această dată, de un final fericit. Cu ajutorul unei foste colege de
facultate reuşeşte să-şi regăsească numele într-un acrostih compus împreună cu
tânăra, pe vremea când erau studenţi amândoi.
Bărbatul din Cum să(nu)împărtăşeşti un secret crede cu tărie că poartă în sine
un mare secret care îl face diferit de ceilalţi (în adolescenţă fiind poreclit Specialul). Se dovedeşte însă că
teribilul secret angoasant nu interesează pe nimeni, atunci când personajul,
pentru a se elibera, decide să-l împărtăşească prietenei şi unor colegi. La fel
de bine, povestirea s-ar fi putut intitula Secretul
care nu interesează pe nimeni.
Ca să nu se dezică de atacarea
subiectelor delicate, în Noiembrie cu o
voce pe fundal, prozatorul ne familiarizează doar aparent cu atracţia unor
oameni către o sexualitate orgiastică, unde partenerii se schimbă între ei fără
inhibiţii.
Gelu
n-am este o povestire savuroasă cu un umor, apropiat de absurd, de cea mai
bună calitate. În sfârşit, avem parte de o povestire scrisă la persoana a
treia. Oficialităţile oraşului se hotărăsc să intre în catalogul Guiness Book,
prin organizarea unui maraton de poezie, la care să participe activ, recitând
pe rând, zece mii de muncitori combinişti. Muncitorul Gicu apelează la naşul de
cununie, profesor de limba română, ca să-i dicteze o poezie scrisă de Gelu
N-am, după cum înţelege prost din dictarea de la telefon.. Stâlcirea numelui
poetului din Gellu Naum în Gelu N-am, ca şi transcrierea eronată a poeziei
auzită în receptorul telefonului, stârneşte umorul de situaţie care domină în continuare
întreaga povestire.Aş remarca doar că muncitorii nu sunt chiar toţi atât de
tâmpiţi ca Gicu. De aceea consider că proza poate fi citită şi ca un pamflet.
Nu se pune însă problema să se supere, din această pricină, preşedintele
consiliului local, din moment ce această funcţie, inventată în text, nu există.
Cireaşa de pe tort, care încheie
volumul, bonusul, cum l-a denumit autorul, o reprezintă Păpuşa din podul bunicii, subintitulată verbal monodramă într-o emisiune de la VOX TV, din săptămâna aceasta, unde
Andrei Velea şi actriţa Petronela Budu, au fost invitaţi. Textul este scris la
comandă şi am înţeles că a beneficiat de sugestiile Petronelei Budu.
Încărcătura dramatică a monodramei este intensă şi poate capta atenţia unui
public iubitor de teatru. Imediat după sărbători, actriţa gălăţeană
intenţionează să pună în scenă lucrarea, în interpretare proprie, după cum s-a
destăinuit cu entuziasm la emisiune. În text avem de-a face cu spovedania unei criminale, ca să mă
folosesc de un cuvânt uzitat des în opera dostoievskiană, dar spovedania ucigaşei nu este plină de căinţă, ci plină de ură. Ea
încearcă fără succes să justifice oribila crimă. Suntem departe de criminalii
celebri ai lui Dostoievski, care acceptă căinţa ca pe o purificare sau ispăşesc
pentru o crimă pe care nu au făcut-o, ca Dmitri Karamazov. Plină de ură şi
durere, alimentată de moartea unicului copil, născut cu malformaţii grave,
alege totuşi să se sinucidă, după un scenariu clasic, în puşcărie, cu un cuţit
meşterit prin frecarea unei linguriţe de pereţii celulei, ascunsă iniţial
într-o păpuşă diformă, asemenea copilului ei.
Andrei Velea poate fi acum pregătit
pentru marea încercare, aceea de a scrie un roman. Depinde de el ce temă îşi va
alege şi ce stil va aborda. Presupun că-i va fi greu să scape de unele urme de
teribilism care mai bântuie prin paginile prozelor sale. Dar poate că tocmai
aceste ingrediente vor fi sarea şi piperul viitoarelor scrieri. Îi urez succes
din toată inima!
Ioan Gh.
Tofan
*cronică publicată în revista Dunărea de Jos, Galaţi, nr.144 (februarie 2014)
