Despre invizibilitate, împreună cu Nedelciu

Mi-a fost publicată o proză scurtă în revista Oglinda Literară, numărul 121 (ianuarie 2012) - "Despre invizibilitate, împreună cu Nedelciu". Proza a obţinut Premiul I la secţiunea proză scurtă din cadrul Concursului Naţional de Poezie şi Proză Scurtă de Ficţiune "Text Construct", decembrie 2011. Cine este curios, o poate citi aici (pg.7633):

Lumi paralele

1.

E ora amiezii. Pe cer un soare fix, concentrat, de parcă trebuie turnată o ploaie peste el. Asfaltul e moale. Iau prânzul la părinţi azi. Sun la uşă, apoi intru fără a mai aştepta vreun răspuns. Mama roboteşte printre cratiţe, tata îşi toarnă un pahar de vin.
„Ia-ţi un pahar şi hai să ciocnim!”
„Ia mai lasă tu băiatul în pace, că se întoarce la muncă.”
„Sunt cu maşina tată.”
Se resemneză repede. Mă spăl pe mâini şi mă aşez la masă cu-n aer plictisit. Ai mei sunt pensionari. N-au bani, dar au timp. Bine, mama consideră că are bani, şi încă prea mulţi. Tatei nu-i ajung niciodată. Mereu are „proiecte”.
Ai mei nu seamănă deloc între ei. Nici fizic măcar. Tata e blond, înalt, cu ochi albaştri. Mama e mică, brunetă şi slabă, cu ochi căprui. Tata e visător, mama e realistă. Tata e nepăsător, mama e-n stare să se sacrifice pentru orice. Doar faptul că m-au făcut pe mine i-a ţinut împreună.
„Mă retrag în natură, la Isaccea...”, continuă cel cu paharul de vin în mână, după ce-l gustă satisfăcut. „Ăştia ne vor morţi aici în oraşe. Nu tu aer, nu tu odihnă! Ne pun numai prostii în mâncare...”
„Iar teoria conspiraţiei...”
„Păi ce mă, nu-i aşa? Lor le convine, au de toate, mânâncă ‚bio’. Şi noi stăm aici ca proştii şi producem pentru ei!”
„Ce produci tu tată, că eşti pensionar de-atâţia ani. Şi încă pensionar tânăr! Ţi-a dat Văcăroiu bani să te pensionezi înainte de vreme, ţi-ai luat casă la Isaccea şi maşină Dacia, ce mai vrei acum?”
„Lu’ taică-tu nimic nu-i ajunge! Aşa a fost toată viaţa. Mereu i se năzare să-şi ia o motocicletă, un motor de barcă. Uff, câta bănăret aruncat pe apa Dunării!”
„Repede mai sari! Îi spuneam şi eu băiatului ceva. Ce, nu-i bine că avem casă lângă Deltă? Poate o veni şi el cu soţia, cu prietenii, să viziteaze delta. Ei se duc şi vagabondează pe bălţi, eu stau si le fac mâncare. I-aştept cu masa pusă!”
Râd împreună cu mama.
„Hai măi Veleo, îl ia mama. Lasă poveştile, că nu eşti în stare să pui două paie cruce. Stai trei zile singur la Isaccea şi mă chemi să-ţi fac curăţenie! Te-aude cineva străin şi te crede. Să stai tu acasă şi să faci mâncare! Asta a fost chiar bună.”
Continuăm să râdem copios. Tata ne ignoră. Soarbe vin din pahar. Vinul e cumpărat din „piaţa ruşilor”, de la ţăranii din republica Moldova. Mintea lui e departe, pe bălţi. Prin ochii lui albaştri trece o ştiucă. După câteva minute reia:
„Am o propunere pentru tine!”
„Nu-i a bună!”, mă avertizează mama râzând. I se pare comic ca tata să aibă „propuneri”.
„Spune tată, te-ascult”, încerc eu să mimez seriozitatea.
„Mă retrag la Isaccea să-mi adun ideile. Vreau... să scriu o carte!”
Se-aude pe fundal râsetul greu înăbuşit de-al mamei. Reuşesc admirabil să mă abţin. O muscă tocmai ce intră pe geamul de la bucătărie.
„Foarte bine tată, ai ocupaţie! Şi-o mai laşi pe mama în pace, să-l îngrijească pe nepoţel.” E vorba de fiul soră-mii, care are abia câteva luni. În ciuda aerului inocent, s-a născut cu păcatul originar şi a trebuit botezat.
„Dar... îmi lipseşte ceva...”
„Las’ că-ţi dau eu pixuri şi hârtie”
Sesizează ironia din afirmaţia mea.
„Nu mă lua cu dintr-astea! Eu n-am experienţă la scris. Tu te lauzi că te duci pe la cenacluri, că scrii poezii... Uite ce-ţi propun: eu vin cu ideile şi tu le faci aşa, frumoase, să fie ca un roman ceva!” Cu mâinile schiţează în aer ceva rotund.
Mama râde iar înfundat. Musca bâzâie insistent pe lângă mine.
„Hai măi tată! Ce propunere e asta? Păi cine e autorul? Eu am trebă, sunt toată ziua la muncă, abia de mai am timp seara de încropit câteva strofe. Eu ştiu că eşti bun de gură, dar trebuie să-ţi scrii singur cartea. De asta n-ai citit nimic la viaţa ta, că eşti prea ocupat să vorbeşti!”
Nu înghite aşa uşor un refuz.
„M-am gândit şi la titlu: ‚Lumi paralele’. Trebuie să fie o carte completă, să cuprindă totul: de la religie la ştiinţă, de la naştere la moarte. Aşa, ca o intersecţie de planuri. Dar mă depăşeşte s-o scriu. Idei am multe. Poate fi o colaborare de succes!”
Musca a reţinut cuvântul „colaborare”. La fel şi mama. Îl repetă râzând cu lacrimi. „Colaborare.” „Colaborare de succes...”
„Îmi pare rău tată, dar chiar n-am timp. N-am timp nici să scriu ce-aş vrea eu, darămite să mai scriu şi pentru alţii! Nu te supăra, dar n-am timp”, încerc eu să fiu diplomat.
Mă salvează mama cu masa. Se mai aud doar furculiţele. Mănâncă şi musca. Ca să mă asigur că nu se revine la „propunerea” tatei, deschid un subiect politic. Discuţiile în contradictoriu încep de îndată: ăia ne fură etc.

2.

A doua zi, la masa de prânz, aflu că tata a plecat la Isaccea. E linişte, nu conspiră nimeni. Guvernul nu mai vrea răul nimănui. Nimeni nu s-a mai îmbogăţit în mod ilicit peste noapte.
În zilele care urmează e aceeaşi aceeaşi linişte. Când tata nu e acasă, nu are cine „să ne dea jar”. Nu mai face nimeni revoluţii într-un pahar cu apă! I l-am recomandat mai demult pe Jean Jaques Rousseau:
„Ţi se potriveşte filosofia lui Rousseau cu ‚omul natural’ şi ‚omul social’. Poţi să nu semnezi ‚contractul social’ dacă nu vrei. Poţi să refuzi societatea şi să te retragi în pădure.” Altădata: „Dacă tu chiar consideri că nu se poate trăi în România, de ce nu pleci din ţară? Eşti liber, nu te ţine nimeni cu forţa aici! De ce să stai şi să înjuri pe toţi de dimineaţa pînă seara?!?”
„Da’ ce mă, comunistule, mă dai afară din ţară? Păi crezi că nu ţin eu minte când alergai ca bezmeticul cu gaşca pe străzi şi urlai ‚Hai Iliescu!’, ‚Hai Iliescu!’?”
„Eram mic tată, aveam unsprezece ani atunci...”
„Lasă că erai mic! Creşti şi mă dai afară din ţară! Le faci jocul, eşti slab!”
O mai întreb pe mama ce face.
„Nici nu mă interesează! Face pe interesantul, nu răspunde la telefon!”
„Hai mamă, chiar nu răspunde?” Îl sun şi eu. Într-adevăr, nu răspunde. „O fi păţit ceva!”
„Ce să păţească? Nici boala nu se prinde de el, că nu face nimic de dimineaţa până seara!”
Au trecut deja două săptămâni. Prea multă linişte dăunează. Noaptea visez cum îl înghite o ştiucă. O ştiucă-i iese din ochiul stâng, se face imensă şi-l înghite. O fi de rău, o fi de bine? Inventez o plimbare la sfârşitul săptămânii peste Dunăre, cu intenţia de-a-l vizita. Soţia nu vine, are chef de odihnă pasivă, în casă.
Pornesc maşina. Indicatorul de carburant arată rezervorul plin. Nu-mi amintesc să fi alimentat cu benzină în ultima lună. O fi pus soţia. Soarele e fix, concentrat. Strălucesc cuiele în care-i bătut pe boltă. Trec cu bacul pe la Brăila, ferm convins că la Galaţi este ocupat. Brăilenii au trei bacuri, nu unul ca noi. La două e coadă, la al treilea e perfect liber. Mi se arată să mă înscriu pe cel liber. Mă conformez. Spre surprinderea mea, bacul pleacă doar cu maşina mea! Nu mi se cere bilet. Doar eu, maşina, căpitanul vasului şi un cerşetor care mestecă întruna un covrig plasticat.
Drumul şerpuieşte frumos înspre Măcin. I se văd până şi solzii. Măcinul e pustiu. La fiecare colţ de stradă, câte o babă stă cu ochii fix în soare. „O să orbeşti, bunică”, îmi vine să-i strig uneia dintre ele. Cotesc înspre Garvăn şi Luncaviţa. Serpentinele de acolo sunt mai dificile ca niciodată. Maşina se resimte, de parcă rămâne fără aer. Trage greu. În faţa mea, o pasăre cade brusc, perfect vertical. La intrarea în Isaccea, pe dreapta, e o gropă imensă, o fostă carieră abandonată. Pe fundul ei s-a format o baltă, plină acum cu broaşte. Geamul maşinii se dă singur jos când trec pe lângă groapa cu pricina. Broaştele orăcăie prelung, liniar. Sună bizar, ca-n Ligeti.
Poarta nu e închisă. O deschid fără să strig. În curte domneşte dezordinea. Pisicile năvălesc şi se freacă de picioarele mele. Găinile umblă libere, tocmai jos, în fundul curţii. Barca e pe uscat şi e plină cu apă de ploaie. Trei cârlige colorate diferit atârnă simbolic pe sârma de întins rufe: roşu, galben şi albastru.
Nu înţeleg nimic din ce bâiguie tata. Nu s-a bărbierit de două săptămâni. Arată ca Robinson Crusoe. Îl examinez cu atenţie. Pare că nu are nimic, exceptând faptul că nu vorbeşte coerent. Zeci de foi de hârtie sunt înşirate prin casa dărăpănată. Îl iau la Galaţi. Şi-o fi pierdut minţile în pustietatea asta! Adun şi foile de hârtie.
Traversăm Dunărea cu acelaşi bac gol. Acelaşi cerşetor muşcă din acelaşi covrig plasticat.

3.

Tata e la spital acum. Îi fac investigaţii. Nu i-au găsit nimic. Articulează corect cuvintele, însă nimeni nu înţelege ce vrea să spună.
Hârtiile de la el le-am abandonat în portbagajul maşinii. Într-una din seri le iau sus în casă şi mă uit pe ele. E surprinzător. Totul e altfel, şi totuşi coerent, acolo: curtea fusese curăţată, găinile băgate în coteţ. Cică nu îi răspundeam la telefoane! Nici eu, nici mama. Se plânge că n-a primit de la noi niciun telefon timp de două saptămâni. Ultima dată se bărbierise cu două zile înainte. Nu avea de unde să aibă o asemenea barbă! Până şi intrarea mea pe uşă e consemnată, chiar şi felul în care au năvălit mâţii pe mine.
Peste câteva zile e cu noi la masă. De câte ori vrea să se exprime, îi dăm o foaie de hârtie. Prima dată mi-a scris el:
„Acum sunt într-o lume paralelă! Ce zici de asta?”
„Păi ce să zic tată”, i-am scris eu, „e linişte acum! Ai inspiraţie?”
„Deci există lumile paralele! Ţi-am spus eu că te manipuleză aştia.”
„Care ‚ăştia’, tată?”
„Vorbele. Gălăgia. Tam-tam-ul. Televizoarele. Ne dau gălăgie să ne prostească. Băi, eu am descoperit scrisul acum”, îmi scrie. „Spre diferenţă de tine, eu acum simt că lumea literelor există efectiv, fără să fi citit vreo carte. Dar să vezi ce carte o să-mi iasă! Eu nu-s sclavul lecturilor, ca tine! Eu îmi las spiritul liber!”
Plec prins de treburi. Am înţeles totul. Sunt sigur că-şi va reveni. Mimează cu brio. I-a păcălit până şi pe doctori. E un spirit fantezist. A vrut doar să-mi dea o lecţie.

noiembrie cu o voce pe fundal

~povestire cu iz erotic~

1.

Era o dimineaţă de noiembrie, puţin trecut de ora nouă. Afară, o ceaţă lăptoasă şi o temperatură suportabilă. Mă aflam în maşină, pe faleza superioară a Dunării, în drum spre locul de muncă. Câţiva angajaţi ai primăriei curăţau faleza de frunzele căzute pe jos. Se mai vedeau şi sportivi amatori intrând şi ieşind din ceaţă.
Conduceam încet, fără grabă. Deodată, sunetul telefonului mi-a tăiat liniştea în felii, felii lungi ca de pepene, cărnoase. “O fi cineva de la firmă…” Am ridicat telefonul cu atenţie, aruncând o privire fugară pe ecranul lui. Era un număr pe care nu-l aveam în agendă. Am lăsat telefonul pe scaunul din dreapta, în ideea de-a nu răspunde. Totuşi persoana de la celălalt capăt insista. Semnalizând cu atenţie, am oprit pe dreapta. Am răspuns la telefon cu o voce somnoroasă: „Alo...” „Bună”, s-a auzit o voce feminină, „te pot reţine câteva momente?” „Da”, am replicat eu, „e în regulă. Sunt în maşină, însă am tras pe dreapta.” „Voi încerca să nu mă întind prea mult”, continuă vocea, pe un ton studiat şi plăcut. „Silvia sunt. Ne cunoaştem din vedere. Dacă-ţi aduci aminte, am făcut cunoştinţă cu ocazia lansării volumului tău de poezii, acum două săptămâni.” „?!?” „Am fost acolo împreună cu Victor, fostul tău coleg de facultate...” „Parcă mi-amintesc ceva...”, i-am răspus vocii, cu lentoarea aducerii aminte. Mă aflam într-o antiteză totală cu sportivul care tocmai trecea pe lângă geamul maşinii atunci. „Nu te supăra, dar eram foarte emoţionat la acel eveniment. Ştii... debutul... Totuşi îmi amintesc că a venit şi Victor la eveniment, însoţit de cineva, şi că i-am dat o carte cu autograf la sfârşit. Era însoţit de o doamnă elegantă, cu un zâmbet melancolic. Atât am reţinut.” „De mine e vorba”, a adăugat vocea, cu un surâs în ton. În acel moment, pe capota maşinii a căzut o frunză. Sportivul de mai devreme s-a topit în ceaţă.

„M-ai sunat pentru ceva anume?” Între cele două telefoane se lăsase prea multă linişte. „Da... Dar nu aş putea să-ţi spun la telefon...” „...” „Nu e ceva, nu ştiu cum să formulez, foarte important sau grav. Crezi că e prea mult din partea mea să încerc să-ţi răpesc jumătate de oră? Atunci când preferi tu, nu e nicio grabă pentru mine.” Ceaţa dimprejur s-a strâns toată în jurul meu. Dacă răspundeam afirmativ acelei voci suave, nu va şti nimeni. Atunci, de ce să n-o fac? Ce aveam de pierdut? „Bine”, i-am răspuns, mimând hotărârea. „Pot ieşi la o cafea la ora prânzului, e bine pentru tine?”, i-am propus. „Desigur!” „Undeva pe faleza Dunării? E interesant peisajul cu ceaţa asta de noiembrie, cu toate că nu cred să persiste până la prânz.” „Sună foarte bine! O să te sun pe la unsprezece şi jumătate să-mi dai mai multe detalii.”

Cu titlu de amănunt: când am părăsit locul cu pricina, ceaţa m-a urmat, ghemotoc împrejurul meu. Sportivii au rămas într-un aer limpede, sticlos şi destul de cald pentru un început de noiembrie. La fel şi angajaţii primăriei.

2.

Chiar dacă am avut multe lucruri de rezolvat la firmă, nu am uitat de vocea misterioasă de la telefon, „Silvia”. Încercam să mi-o amintesc atunci, în momentul lansării primului meu volum de poezii, însă doar zâmbetul ei îmi rămânea. Am căutat şi printre fotografiile din sală: nu apărea. Cu Victor am ţinut foarte puţin legătura după terminarea facultăţii. M-a surprins că a fost prezent în sala în care am lansat prima mea carte de poeme. Ne înţelegeam bine în facultate. Era un tip fantezist, deschis la minte, plăcut de femei, superficial şi puţin profitor, aş putea spune. Avea mereu mai multe iubite deodată. Reuşea să se descurce de minune, cel puţin eu n-am auzit vreodată ca una dintre ele să afle de cealaltă. Ştiindu-mă interesat de situaţii picante, îmi arunca uneori câte o pastilă. Uneori îl credeam, alteori mi se păreau cusute cu aţă albă povestirile lui. Cert este că fetele îl găseau un tip atractiv.

La ora unsprezece şi jumătate fix, m-a sunat Silvia. I-am spus la ce restaurant mă gândeam şi mi-a dat asigurări că va fi acolo până la doisprezece şi un sfert.
La ora convenită eram la o masă de pe „Malnaş”, un restaurant-bar făcut dintr-un ponton acostat pe malul Dunării. Când trecea câte un vapor, mesele se legănau uşor în ritmul valurilor. Pe geam se vedeau până şi munţii Măcinului, ceaţa părăsise Dunărea odată cu mine, în dimineaţa acelei zile.
Vocea de dimineaţă a venit glonţ spre mine, zâmbitoare. „Scuză-mă pentru curaj”, m-a abordat prietenoasă, hotărâtă. „Nicio problemă”, am mimat eu nepăsarea. „Ia loc, te rog.” La prima vedere mi s-a părut o femeie modernă, frumoasă, brunetă, cu tenul măsliniu, părul până la umeri, uşor cârlionţat. Figura puţin colţuroasă, pătrată, însă cu un zâmbet cuceritor şi ochi alungiţi, căzuţi, blânzi. Avea o costumaţie în roşu şi negru, cu o rochiţă dintr-un material asemănător cu lâna şi un palton negru deasupra. Părea să aibe undeva între treizeci şi trei şi treizeci şi şase de ani (e greu să spui vârsta unei femei ca ea, care arăta clar că ştie să se întreţină). Am avut timp să observ toate astea cât s-a făcut comodă la masă.

„Deci...”, a punctat ea după ce şi-a scos o ţigară. „Deci”, am adăugat şi eu, zâmbind plăcut surprins de prezenţa ei. „Te deranjează dacă fumez?”, a întrerupt brusc firul de discuţie care dădea să se înfiripe, stând cu ţigara între degetele mâinii stângi şi cu buzele aplecate asupra ei, pe punctul de-a o aprinde. „Nu mă deranjează, te rog...” Au urmat câteva momente de tăcere, în care ea şi-a aprins o ţigară, iar câţiva copii s-au născut, abstract, undeva departe. „Am citit cu mare plăcere volumul tău de versuri! Eşti talentat, pe bune!” „Mersi frumos”, am îngăimat eu. „Ţi-o spun cu toată sinceritatea, meriţi aceste laude!” „Să fie!” „Ţi-am recitit cartea de câteva ori. Nici nu i-am dat-o lui Victor. El nu prea e cu poeziile, a venit la eveniment mai mult să te vadă pe tine. Mi-a spus că te aprecia în facultate.” „...” (Trebuie să recunosc: nu mă pricep să primesc laude!)

Discuţiile au continuat destul de formal, în jurul lansării volumului meu de versuri. Simţeam, totuşi, că nu ăsta e motivul pentru care a vrut să ne întâlnim. Am luat-o mai tare la un moment dat: „Doar despre carte voiai să vorbim? Mă poţi ajuta cu promovarea ei?” „Ah!, nu numai...”, a bătut ea în retragere. „Mai este ceva despre care aş vrea să-ţi vorbesc.” „Te ascult”, am punctat eu. „Uite...”, începu ea schimbându-şi mimica şi tonul, „îmi plac versurile tale erotice... însă cred că le-ar trebui mai multă emoţie, mai multă pasiune, veridicitate...” „...”, prelungeam eu mental ideea, brusc interesat de subiect. „Ca să trec direct la subiect, aş vrea să-ţi propun să scrii o povestioară poetică, s-o scriem împreună mai precis...” „Interesant...” „Da, poate fi interesant. Dar, dacă crezi că eşti interesat de subiect, poate că ar trebui să-ţi povestesc mai multe despre mine... Cum se procedează, că nu mă pricep deloc?... Ce zici?” „Sunt deschis la un astfel de subiect...” Cred că la fiecare propoziţie de mai sus expresia figurii ei s-a schimbat total, aşa că nu mai avea sens să repet între replici asta.

Mi-a povestit multe. O ascultam cu atenţie, încercând să intuiesc ce anume voia ea defapt. O ajutam ici colo cu mici întrebări. Povestea luxuriant, cu patimă. În rândurile care urmează voi încerca să redau câte ceva din ceeea ce mi-a spus ea atunci, fără a avea pretenţia că-mi amintesc totul şi fără a paria pe exactitatea detaliilor. Locuia în Brăila şi era căsătorită cu un bărbat mai mare cu zece ani ca ea; avea doi copii cu el, însă relaţia cu soţul nu mergea bine. Era amanta, adică iubita lui Victor, pentru a păstra termenii în care a descris ea relaţia cu fostul meu coleg de facultate. Soţul ei, proprietar al mai multor restaurante din Brăila, pierdea nopţi întregi prin locaţii obscure, lucru care a făcut ca, în timp, viaţa lor conjugală să eşueze. Pe Victor l-a cunoscut atunci când acesta a fost angajat la unul din restaurantele soţului pentru a implementa un program pe calculator. Întrucât ea se ocupa de treburile administrative în acea locaţie, au ţinut legătura pentru probleme strict profesionale la început. Cu timpul s-au apropiat, relaţia lor a devenit una de iubire, una erotică, în ciuda diferenţei de vârstă, Victor fiind cu aproape şapte ani mai tânăr ca ea.

S-a redescoperit ca femeie lângă Victor (îmi aduc aminte precis că a folosit această formulare). Din femeia casnică şi închisă care era, a devenit o femeie modernă; a început să se aranjeze cu mai multă atenţie şi inspiraţie, să meargă la o sală, să facă gimnastică aerobică. Înainte să-l cunoască era dedicată familiei trup şi suflet; după ce l-a cunoscut a devenit puţin egoistă, a început să-i pese mai mult de propria persoană, de propriile plăceri. Parcă a existat un declanşator invizibil în corpul şi mentalitatea ei, pe care Victor l-a apăsat, cu gesturi de care nu era decât în parte conştient şi responsabil.

„Erau nişte partide extraordinare de amor între noi doi... Luam câte o cameră de hotel şi ne aveam sălbatic unul pe celălalt! Era un sentiment de evadare, de încălcare a unor conveţii scrise, care ne făcea să ne avem de fiecare dată ca şi cum ar fi fost ultima oară”, mi-a spus relativ la nopţile petrecute alături de Victor. „Da, cred că ai experienţă în direcţia asta.” „Nu experienţa contează, ci felul în care mă implicam şi mă dădeam lui toată!” Aici şi-a aprins o nouă ţigară. „Victor m-a modelat... Ştii ce mi-a pus odată? Că s-a concentrat asupra persoanei mele şi m-a transformat în femeia pe care şi-o dorea! El m-a iniţiat în multe secrete ale plăcerii... Şi acum vrea şi mai mult...” A urmat o pauză punctată de gesturile ei fumând melancolică. „Aş vrea să scrii o poveste după o idee care mă urmăreşte. Nu am pus-o încă în practică, trebuie să recunosc, nici eu, nici Victor (cel puţin aşa mi-a spus...)” „Te ascult... ” „Mi-ar plăcea să-i trimit într-un plic o povestioară fantezistă despre un el şi o ea. Iniţial cei doi sunt doar amanţi, apoi iubiţi; fiecare este căsătorit, însă formează un cuplu pentru a face dragoste cu alte cupluri...” „Sună... bine...” „Iniţial formează un cuplu convenţional, care sunt împreună doar pentru a cunoaşte astfel de plăceri în patru, după care se îndrăgostesc unul de celalt. Vreau un final fericit, e mult prea multă tristeţe împrejur!” „E inspirată din relaţia ta cu Victor ideea?” „Într-un fel... Poate... Ne-am iubit foarte mult în primii doi ani, însă nu mai merg la fel de bine lucrurile între noi. Îl simt rece, distant, prea pasionat de mine ca amantă şi prea puţin de mine ca iubită. Ar vrea să mergem mai departe cu fanteziile noastre, dar nu-i pot face faţă...” „O scrisoare de adio, asta ai vrea să fie această povestioară?” „Nu... Mai degrabă o povestioară despre cum mi-aş fi dorit să fiu şi nu sunt, cu toate că l-am iubit enorm!” „Înţeleg: o melancolie, un mister...” „Undeva pe acolo!”

A fumat mult cât am stat de vorbă. Faptul că mi se confesa părea s-o ajute. Era totuşi puţin ciudat felul direct în care m-a abordat cu o astfel de propunere, felul în care mi s-a confesat atât de sincer (cel puţin aşa părea); însă, în acelaşi timp, ceea ce spunea era picant, veridic, plin de emoţie. Îi priveam ochii în timp ce vorbea şi se citea o melancolie adâncă în ei. Ar fi vrut, într-un fel, să se dedice numai relaţiei cu Victor, însă asta ar fi însemnat distrugerea familiei pe care o construise timp de zece ani. Trecuse de momentul decisiv, hotărârea era luată: relaţia ei cu Victor era undeva spre sfârşit, însă nu era un sfârşit brusc, ci unul lent, ca o moarte survenită prin crestarea venelor de la mâini. Erau perioade în care nu o suna deloc, la fel cum erau şi perioade în care o căuta nebun pentru o partidă de amor şi pentru care mima un interes de îndrăgostit... Ea încă i se dăruia cu pasiune, dar o pasiune lucidă, stinsă, ca un vin de Tohani din struguri culeşi târziu în noiembrie; era departe, ca tonalitate, de momentele de intimitate de la începutul relaţiei lor.

Mă interesa ceea ce-mi propunea Silvia. Am mai discutat despre ceea ce-şi închipuia ea ca povestire şi ceea ce vedeam eu că ar fi posibil. Oricum, mi-era greu să mă concentrez pe subiect; totul era prea brusc, prea nou pentru mine. De la vocea care mă contactase în acea dimineaţă, la întâlnirea de la ora prânzului cu Silvia şi cu povestirile ei, aveam mult material de digerat, de analizat, de triat, de pus cap la cap. Ea voia multă poezie în acel text, eu însă încercam să mă concentrez pe firul narativ. Avea nişte idei Silvia, se vedea că se gândise mult timp la ele, că le trăise în gând, însă erau naive pe alocuri. Eu eram exterior universului ei, cu ceva experienţă într-ale scrisului şi mi se păreau că scârţâie pe ici-colo. Dar, până la urmă, de asta apelase la mine... I-am promis ca în două săptămâni să ne întâlnim în acelaşi loc şi să-i prezint măcar o parte din povestire. „Bine, aşa facem”, a pus ea punct, hotărâtă. „Ne revedem peste două săptămâni.”

Cu titlu de amănunt: când îşi încheia nasturii de la paltoni, am privit cu atenţie pachetul din care a fumat tot timpul ţigară după ţigară, fără să mai scoată altul din poşetă (am fost atent la asta!). Era aproape plin! Şi a fumat cel puţin douăzeci de ţigări din acel pachet care, în cel mai bun caz, putea conţine doar zece!

3.

În zilele care au urmat m-am recules cu greu. Gândurile îmi reveneau mecanic, redundant, la întâlnirea de mai sus. Mi-era dificil să mă aşez la masa de scris; iar când reuşeam asta, faţă în faţă cu foaia albă, nu făceam altceva decât să ne minţim, eu şi hârtia, reciproc.

A doua săptămână abia am reuşit să însăilez câteva gânduri. Cuvintele se adunau greu, chinuite, trase de păr, ca şi cum ar fi fost gândite într-o limbă străină. Nu reuşeam încă să fiu natural. Scriam, rupeam foile de hârtie, apoi reluam. Sisific, banal. Deja mă apăsa gândul că trebuia să mă vad cu Silvia şi nu aveam nimic gata. Îmi venea să-i propun o amânare... Situaţie jenantă, dar mai onorabilă decât aceea de a mă prezenta cu mâna goală.

Abia cu două zile înainte de termenul stabilit cu Silvia am reuşit să găsesc tonul potrivit. Voiam să fie cât mai bogată în imagini povestirea, în imagini curgătoare, dar totuşi să aibă şi un fir narativ, care să o facă mai uşor de parcurs în momentul lecturii. Am conturat aşa cum m-am priceput personajele sugerate de Silvia, le-am aranjat ca nişte păpuşi de paie în situaţiile pe care mi le-am imaginat şi pe care mi le mai aminteam din discuţiile cu Silvia. Sentimentele, ideile, vieţile lor, erau în vârful pixului care mâzgâlea hârtie; şi mă distra la culme asta! Chit că n-o făceam, din respect pentru Silvia, dar aş fi putut să-i pun să facă orice, într-o ordine numai de mine controlată. Aş fi putut să-i pun să facă dragoste de zeci de ori pe zi, până la tocirea fizică a organelor sexuale; a fi putut să-i fac să urle de plăcere unii în faţa celorlalţi, fără a avea voie să se atingă; aş fi putut să-i fac să descopere, într-o dimineaţă, în faţa oglinzii, livizi, încremeniţi, că sunt androgini.
Ziua convenită a început pe la orele zece, cu un telefon din partea Silviei. „Salutare... crezi că ne putem vedea azi?” „Desigur!” A rămas să ne întâlnim în acelaşi restaurant-bar de pe faleză.

A ajuns la cinci minute după mine. Foiam hârtiile dintr-o mână într-alta când a intrat vocea cu zâmbet melancolic. Era binedispusă, probabil datorită curiozităţii. Mi-a confirmat imediat bănuiala: „Mor de curiozitate! Ai reuşit să scrii ceva?” „Citeşte”, i-am spus întinzându-i manuscrisul. „Şi eu sunt curios ce crezi!” M-a rugat să-i comand orice vreau, cu o fracţiune de secundă înainte de a plonja în text. Am rămas singur la masă, alături de un manuscris al unui autor-păpuşar şi de un lector captiv.

„Ai scris la persoana a doua!”, a ridicat ea un ochi peste zidul foilor. „Da... însă mut când pe el, când pe ea. Alternează punctele de vedere.” „Interesant”; atât a replicat, după care iar am pierdut-o.
„Aha, îmi place cum începe”, reveni Silvia după câteva minute în lumea concretă, citindu-mi:

„tu-el”:
Când ai ridicat receptorul s-o suni, nu era nimic care să-ţi garanteze că acel număr de telefon era real. Era un risc pe care ţi-l asumai şi n-ai ezitat. Ai format numărul de telefon, construindu-ţi în minte tot felul de formule alternative, pentru cazul în care ar fi fost doar o glumă proastă. Ai salutat-o, iar ea ţi-a răspuns timid: „bună”. Ai întrebat-o dacă anunţul din ziar este real, ea ţi-a confirmat, după care i-ai spus „Şi eu caut acelaşi lucru. Ai vrea să ne întâlnim mâine seară la cinci pentru a discuta mai multe?” Ea a răspuns la fel de timidă, după care ai adăugat „Îţi mulţumesc pentru încrederea acordată. O seară frumoasă!”

„tu-ea”:
Când a sunat telefonul în acea dimineaţă, nu era nimic care să-ţi garanteze că cel de la capătul „firului” era o persoană serioasă. Şi totuşi ai făcut-o, mizând pe intuiţie şi pe noroc poate. Totuşi ţi-ai construit în minte câteva formule alternative, pentru cazul în care vocea lui ţi-ar fi dat de înţeles că sigur nu este persoana potrivită. El te-a salutat ferm, tu i-ai răspuns timid, după care el te-a întrebat: „Este real anunţul din ziar?” „Da, este real. Nu îmi permit să fac astfel de glume! Caut o persoană seriosă, curată, de încredere. Căsătorită!” Ţi-a confirmat că şi el caută acelaşi lucru, după care ţi-a propus o întâlnire pentru a doua zi, la ora cinci. Vocea lui îţi conferea suficientă încredere să accepţi. „Bine”, ai îngâimat timid, după care el ţi-a mulţumit pentru încredere acordată şi ţi-a urat o seară frumoasă.

„Îţi mulţumesc pentru aprecieri, Silvia...” Dar nu cred c-a auzit, plecase deja departe în text, înainte ca eu să termin propoziţia de mai sus.
Au trecut vreo două barje pe Dunăre, câteva puştoaice de liceu pe lângă masa noastră, câteva avioane sus, departe, câteva cutremure mici undeva pe glob aiurea, până când ea să binevoiască să mai respire: „E superb aici, unde descrii din perspectiva fiecăruia cum s-au văzut goi pentru prima dată:”

„tu-el”:
În camera scundă şi austeră, cu un covor în mijloc, stăteai alături de partenerul celuilalt cuplu, goi amândoi, având fiecare câte un pahar de vin roşu în mâini, aşteptându-le. Era prima dată când, peste câteva momente, o vei vedea goală pe „iubita” ta, însă ceilalţi doi nu trebuiau să ştie asta. Ele au apărut din camera de alături ca două eve într-un paradis al cuplurilor. Ciudat lucru (pentru cine nu ştia de „convenţia” voastră), prima ai privit-o pe „iubita” ta. Era adorabilă: încă puţin timidă, îmbujorată, dar foarte frumoasă. Sânii erau fermi, linia şoldurilor se unduia precum linia unui vas de flori, abdomenul plat lăsa să se întrezărească grija faţă de siluetă, iar buricul, cu un cerceluş mic înfipt în mijlocul lui, puncta locul de unde a început să-i fie desenat corpul. Şi cealaltă doamnă arăta bine, însă a trebuit să recunoşti onest, spre plăcerea celuilalt bărbat, că partenera, pardon, „iubita” ta, arăta clar mai bine!

„tu-ea”:
Camera în care v-aţi dezbrăcat amândouă era extrem de îngustă. Ei vă aşteptau în camera de alături, goi, cu câte un pahar de vin în mână. Cele câteva beţişoare fumegânde răspândeau un miros de mosc în toată casa. Încă erai puţin timidă, dar hotărâtă să faci pasul ăsta. Aţi păşit împreună în camera în care ei vă aşteptau. Obrajii îţi ardeau, probabil se vedea şi din exterior asta. Ai surprins ambele priviri aţintite asupra ta. O mică jenă faţă de cealaltă evă te-a cuprins. Nu erau doar două persoane cele care te vedeau goală prima dată, ci trei. Ai reuşit cu greu să te stăpâneşti atunci; plutea în aer un imbold care-ţi spunea să-l iei în braţe pe singurul dintre ei pe care-l „cunoşteai”. Ceva din convenţia dintre voi se rupsese pentru tine şi deja ţi-era greu să concepi că va fi celălalt bărbat cel care te va avea şi nu „iubitul” tău.

Am dat să-i mulţumesc pentru aprecieri Silviei, însă deja era departe. M-am oprit la timp: învăţasem asta din experienţele anterioare.

Textul i-a plăcut Silviei. A avut totuşi câteva mici remarci de făcut, în special la adresa unor pasaje „tu-ea”. Se simţea mai comod acolo, pentru că-i era mai uşor să se pună în pielea personajului feminin. I-am acceptat mai toate remarcile, întrucât reuşea să mă convingă că „aşa e mai veridic”. În faţa argumentului „crede-mă, sunt femeie, ştiu ce spun”, nu aveam foarte multe de comentat. Textul nu era terminat, spre dezamăgirea Silviei. Mă opream după momentul primei aventuri, atunci când fiecare dintre ei începea să fie atras puternic de „iubitul” convenţional. I-a plăcut felul în care am descris cum s-a desfăşurat partida de amor, fără a intra prea mult în detalii anatomice, dar reuşind să creez şi să susţin o tensiune erotică (după cum a remarcat Silvia). Iar a fumat mult, şi când citea textele şi când vorbea cu mine, de data asta comandând un pachet de ţigări de la bar.

Am mai discutat despre felul în care urma să continui povestea. Ea ţinea morţiş să fie un final fericit. Pe mine mă atrăgea mai degrabă un final ciudat, în coadă de peşte, în care el, spre exemplu, să nu mai dea niciun semn de viaţă sau ea să nu-i mai răspundă la telefon. Mi-a explicat că e foarte important pentru ea să fie un final fericit, aşa că i-am făcut, formal, această concesie. Desigur, mă gândeam, tot voi strecura eu o bizarerie, astfel încât să fie doar în aparenţă un final fericit.
A pus capăt întâlnirii smulgându-mi o promisiune: „Ne întâlnim peste alte două săptămâni, e bine? Tot aici. Poate reuşeşti să termini până atunci...” „E foarte bine”, i-am răspuns încrezător pe inspiraţia mea, în timp ce-o ajutam, galant, să-şi îmbrace paltonul.

Cu titlu de amănunt: când am ieşit de pe pontonul-restaurant, un cuplu tocmai trecea pe faleza inferioară prin faţa noastră. Semănau izbitor cu personajele descrise de mine în manuscris. Atât eu, cât şi Silvia, ne-am oprit brusc câteva secunde bune, privindu-i insistent. După care ne-am întors unul către celălalt. „Ciudat, nu?” „Ce concidenţă” Şi-n ochii ei blânzi, înguşti, uşor căzuţi, am văzut atunci continuare povestirii.

4.

Textul curgea de la sine. Nu eram decât un vehicul care-l scria. Mă îndopam cu zeci de cafele, mă făceam că privesc foaia de hârtie, iar textul se scria singur. De multe ori nici nu eram atent: îmi aruncam ochii pe geam sau deschideam televizorul la o emisiune de ştiri.

În toată atmosfera asta bucolică, de convieţuire ideală cu eul meu scritoricesc, am primit un telefon care mi-a inversat polii magnetici. Un telefon care a transformat un sărut într-o mască de gaze, un ou ideal într-o formă neregulată, dizgraţioasă, un gând altruist despre lume într-o meschinărie egoistă. Era vocea, „Silvia”. Redau întru tocmai discuţia cu ea, pentru a nu fi „acuzat” de un eventual cititor al rândurilor de faţă de „inveţii” sau cine mai ştie ce alte bazaconii. Totuşi, nici nu urmăresc să mă disculp. Nu există nicio vină aici. Redau pur şi simplu ceea ce a fost, aşa cum a fost.

Urmăream pe geam o frunză căzând. Mâna dreaptă scria singură, cea stângă alerga după un pişcot pe-o farfurie. Eu alunecam lent, cu frunza. Deodată, exact ca la începutul acestei povestiri, a sunat telefonul. Nu am mai tras pe dreapta, pentru că nu eram în maşină; totuşi „conduceam” ceva. Conduceam un text, iar asta m-a făcut să fiu mai nepăsător, mai ignorant, decât dacă aş fi condus o maşină reală, cu motor murdar de ulei şi haină de tablă. Telefonul suna. Suna insistent. Suna agasant. Suna oribil! Mâna mea dreaptă nu a mai îndurat chinul, a aruncat pixul şi-a răspuns. Era ea, redusă din nou la propria voce: „Ce faci?”. Tonul era anemic, scăzut. „Scriam ceva. Tu?” „Sunt tristă.” (precizare inutilă – se simţea în telefon asta). „Adică?” „Victor. Victor... m-a părăsit.” „?!?” „Definitiv!”

Abia atunci m-am trezit din reveria frunzei, ca izbit, în locul ei, de asfalt. „Poftim?” „Totul a fost un aranjament, aşa cred!” „?!?” „Ne-a făcut cunoştinţă special ca eu să iau legătura cu tine, iar el să mă acuze că mă văd cu altcineva. Ştia că mi-ar plăcea să stau de vorbă cu un poet şi a profitat de noi. M-a somat să-i spun cu cine mă întâlnesc şi am refuzat. A simţit în atitudinea mea că mi-a fost gândul la altceva săptămânile astea.” „...” (eram mut) „Nu vreau să-ţi spun mai multe, nu vreau să te încarc inutil... Vreau doar să ştii că din momentul ăsta nu mă mai interesează nicio povestire. Te rog enorm de mult să nu te superi, dar înţelege-mă: nu-şi mai are sens micul nostru proiect. Ştiu că am profitat de tine, dar sper, din tot sufletul, să mă înţelegi!” Oare altcineva în locul meu nu ar fi „înţeles-o”? „Poţi face orice vrei cu povestirea în cauză.”, asta am mai reţinut din ce a mai precizat după. Abia de-am articulat mai multe cuvinte ca un nou născut. Astfel de situaţii mă blochează complet, sunt perfect obtuz în a da sfaturi „de inimă”.

Am lăsat mâna dreaptă să-şi continue dicteul automat. Nu am intervenit cu nimic. Ce a ieşit, am trimis direct la o revistă spre publicare. Nici nu am avut curaj să citesc înainte. Toate planurile, cu sfârşit aşa şi pe dincolo, au picat. Am lăsat povestirea să se scrie singură.

Cu titlu de amănunt: după publicare, m-a sunat vocea să mă felicite. A fost scurtă şi la obiect. Citise povestirea în revistă. I-a plăcut „enorm de mult”. Peste câteva zile m-a sunat şi Victor, cu un text similar. Ciudat e că m-au sunat de pe acelaşi număr de telefon. Să fi fost chestia cu despărţitul doar un pretext pentru a ieşi onorabil din povestirea mea?

Andrei Velea