O post-metafizică a miracolului/ Andrei Velea: "Lumea e o pisică jigărită"
Preluat de pe site-ul ziarului Viața Liberă, Galați, de aici.
Andrei Velea este cu siguranţă una dintre vocile poetice bine conturate ale Galaţiului ultimilor ani. Citind ultimul său volum de versuri (“Lumea e o pisică jigărită”, ed. Brumar, Timişoara, 2012), mi-a venit în minte că un fundal sonor potrivit pentru lecturarea poemelor din acest volum ar putea fi piesa lui Leonard Cohen, “Waiting for the miracle” aceea din coloana sonoră a lui “Natural born killers”. Pentru că, într-adevăr, poemele din acest volum sunt o meditaţie asupra miracolului, sau, mai bine spus, asupra lipsei lui şi posibilităţii de a-l recrea sau de a-l regăsi în hiper-realitatea lumii de azi. Privirea inteligentă, lucidă şi sceptică a poetului remarcă frust pustiirea acestei lumi, absenţa zeilor, sau, mai degrabă, căderea lor în derizoriu (Hristos este izgonit ca un vagabond periculos dintr-o alimentară, Diogene se masturbează în public fără a mai şoca pe cineva etc). Marile mistere (iubirea este înfiorarea predilectă pentru A.V., aşa cum stă bine unui tânăr poet) devin absente, pură mecanică, sau groteşti de-a dreptul, ca în “Poemul marelui masturbator” (“cât ea va străbate câmpul vizual/al marelui masturbator/el o va adora ca pe o amantă”).
Lumea lui A.V. chiar este o pisică jigărită, un animal inutil şi chinuit, care a supravieţuit cumva istoriei semnificative şi semnificante(ca baba Vera), care adastă acum, absurd, aşteptând un miracol târziu. Un “afterworld”, o lume a nostalgicilor (bătrânele din bloc care se ceartă pe scară), a nebunilor blânzi şi dezabuzaţi (cei din Salonul 44), sau a profeţilor neputincioşi (Gheorghe, care se plimbă cu minţile rătăcite prin complexul Ţiglina). Această atmosferă de dezastru nuclear, ontologic şi sufletesc totodată, capătă accente paroxistice în poeme “Poem pentru Kim Jong-Il” (“când kim jong-il a murit/un gheţar s-a topit brusc,/trei curcubeie s-au intersectat deasupra phenianului/şi o cometă a trecut nevătămată… împrejur: doar un imens pustiu/de pix care scria pe praf cu praf.”)
Spaţiul poetic al lui A.V. este, prin urmare, o “ţară pustie”. Nu întâlnim aici privirea care doar înregistrează, fără a a participa, a lui Eliot, şi nici tristeţea groasă, melancolică, din poemul amintit al lui Cohen. A. V. participă cât se poate de efectiv şi de vivace la întâmplările lumii sale, pe care le observă, le cântăreşte, le influenţeză şi le împărtăşeşte. Nu există tânguire, aşa cum nu există nici o trecere definitivă dincolo de pragul dezabuzării. Poetul continuă parcă să spere în posibilitatea miracolului. Incapabilă să afirme fără rezerve neantul şi să îl accepte în manieră stoică, aceptare al cărei corolar ar fi tăcerea, poezia lui A.V. oscilează între căutarea (şi depistarea) miracolului încă posibil şi demascarea acestuia drept fals miracol, făcătură, efect special găunos. Tipic pentru circumscrierea acestui tip de oscilaţie este poemul “Cum (nu) se calcă o cămaşă”, în care, în aceeaşi succesiune de operaţii, regăsim căutarea Frumuseţii (cu majusculă!) şi efectuarea acţiunii stereotipe, sterile, de netezire a cutelor unei cămăşi.
S-a vorbit mult de un apetit pentru concret în poemele lui A.V. Fără doar şi poate, acesta există. Aş remarca însă că e un apetit exasperat, care ţinteşte dincolo, care vizează o salvare a excesului de concret prin descoperirea (sau inventarea) unui sens (evident, imaterial şi evident, miraculos). S-a vorbit, de asemenea, de o poezie impregnată de farmecul (dar şi de grotescul) provinciei. Un alt pretext, aş spune. A.V. îşi locuieşte provincia mai degrabă ca un cetăţean al universului, iar nonşalanţa cu care plasează în combinatul siderurgic sau în complexul Ţiglina căutările sale (deloc provinciale, mai degrabă universale, pentru că metafizice) arată că “şi aici există zei” şi că poezia valoroasă (întocmai ca şi filosofia) este atopică. “Lumea e o pisică jigărită” este mai degrabă un tratat de ontologie care descrie o lume rotundă, oscilând între tragic şi comic, pe care poetul o locuieşte cu voluptate şi aplomb.
Doru Căstăian
duminică, 21 decembrie 2014
Dan Gulea despre ”Plaja de la Vadu”
Cronică de Dan Gulea, preluată de pe blog-ul personal.
Plaja de la Vadu, noul titlu al lui Andrei Velea (Editura Brumar, 2013, 128p.), arată o schimbare a poetului sarcastic în prozator: culegere de mici texte, cu reverențe și mecanice cadențe spre Nedelciu. Dincolo de finaluri deci răsturnate, de medii cam ambigue (lgbt, swingers), titlul volumului exprimă o obsesie cvasigeneralizată social a purității, a singurei plaje naturale de pe litoral: la Vadu (și la Portița) sînt indicațiile șoptite misterios de orice agenție de turism, ca loc paradisiac ce poate fi foarte ușor cumpărat.
Povestirea ce dă titlul volumului arată o asemenea facilitate: „Plaja de la Vadu într-o singură frază” (de cîteva pagini, fraza, cert experiment modernist), pe care personajele principale o pot obține: doar 200 de km cu mașina îi despart de plaja de la Vadu, de locul unde pot fi liberi, el și ea: o libertate ce înseamnă iubire la malul mării, o libertate ce pare a fi limitată, pentru că doar parcurgînd distanțe personajele se pot iubi, pot exista.
Sub condiția acestor restricții (promisiune a unei evadări, dorița de evadare, senzația că eul este în altă parte, autrement, pas un autre), pe Plaja de la Vadu își fac loc o serie de mahalagii, ce seamănă cu cei ai lui Cimpoeșu, care le și recomandă pe coperta a IV-a. Reapare o profundă țară, un loc din care îți cam vine să o tai: pe holul unui spital, undeva, trei cîini rod o canapea, dincolo un workaholic își trăiește dezamăgirile, fumând, în altă parte o râpă este la fel de adîncă precum paharul de vin.
Locul este în principal urban, adesea numit, nemuritorul Galați, cu un combinat ce dă stare și viață celor ce se consideră oameni, cum ar fi cei trei maiștri ce locuiesc într-un singur bloc, densitate ocupațională ce spune ceva despre configurația socială a locului. Un combinat ce organizează și concursuri de poezie, de recitări pentru Guinness Book (se recită din Gelu N-am, de pildă), excelentă metaforă a asasinării poeziei de lumea prozaică. O punere în abis, pentru că, cel puțin declarativ, desprinderea de poezie nu este totală (nici nu avea cum să fie), din moment ce o narațiune se numește „Poemul tulburărilor obsesiv-compulsive”, o alta este „Ecografia unei întîmplări”, iar „Acrostihul” conferă identitate unui personaj.
Alături de aceștia, persoana a II-a, experimental-obsesivă, alternînd pentru diferite personaje, o clară trimitere la Mircea Nedelciu (în „Despre invizibilitate, împreună cu Nedelciu”), unde este căutată mai peste tot (la discotecă, într-o rîpă, la maică-sa) o țărancă ce adormise după cîteva păhărele sub un chilim.
După Sorin Stoica, ce făcea o critică socială declarat nedelciană într-O limbă comună și celelalte texte ale sale, iată că poetul Andrei Velea urmează aceeași metodă într-un volum dens, cu multe personaje, precum viața noastră cea de toate zilele.
Plaja de la Vadu, noul titlu al lui Andrei Velea (Editura Brumar, 2013, 128p.), arată o schimbare a poetului sarcastic în prozator: culegere de mici texte, cu reverențe și mecanice cadențe spre Nedelciu. Dincolo de finaluri deci răsturnate, de medii cam ambigue (lgbt, swingers), titlul volumului exprimă o obsesie cvasigeneralizată social a purității, a singurei plaje naturale de pe litoral: la Vadu (și la Portița) sînt indicațiile șoptite misterios de orice agenție de turism, ca loc paradisiac ce poate fi foarte ușor cumpărat.
Povestirea ce dă titlul volumului arată o asemenea facilitate: „Plaja de la Vadu într-o singură frază” (de cîteva pagini, fraza, cert experiment modernist), pe care personajele principale o pot obține: doar 200 de km cu mașina îi despart de plaja de la Vadu, de locul unde pot fi liberi, el și ea: o libertate ce înseamnă iubire la malul mării, o libertate ce pare a fi limitată, pentru că doar parcurgînd distanțe personajele se pot iubi, pot exista.
Sub condiția acestor restricții (promisiune a unei evadări, dorița de evadare, senzația că eul este în altă parte, autrement, pas un autre), pe Plaja de la Vadu își fac loc o serie de mahalagii, ce seamănă cu cei ai lui Cimpoeșu, care le și recomandă pe coperta a IV-a. Reapare o profundă țară, un loc din care îți cam vine să o tai: pe holul unui spital, undeva, trei cîini rod o canapea, dincolo un workaholic își trăiește dezamăgirile, fumând, în altă parte o râpă este la fel de adîncă precum paharul de vin.
Locul este în principal urban, adesea numit, nemuritorul Galați, cu un combinat ce dă stare și viață celor ce se consideră oameni, cum ar fi cei trei maiștri ce locuiesc într-un singur bloc, densitate ocupațională ce spune ceva despre configurația socială a locului. Un combinat ce organizează și concursuri de poezie, de recitări pentru Guinness Book (se recită din Gelu N-am, de pildă), excelentă metaforă a asasinării poeziei de lumea prozaică. O punere în abis, pentru că, cel puțin declarativ, desprinderea de poezie nu este totală (nici nu avea cum să fie), din moment ce o narațiune se numește „Poemul tulburărilor obsesiv-compulsive”, o alta este „Ecografia unei întîmplări”, iar „Acrostihul” conferă identitate unui personaj.
Alături de aceștia, persoana a II-a, experimental-obsesivă, alternînd pentru diferite personaje, o clară trimitere la Mircea Nedelciu (în „Despre invizibilitate, împreună cu Nedelciu”), unde este căutată mai peste tot (la discotecă, într-o rîpă, la maică-sa) o țărancă ce adormise după cîteva păhărele sub un chilim.
După Sorin Stoica, ce făcea o critică socială declarat nedelciană într-O limbă comună și celelalte texte ale sale, iată că poetul Andrei Velea urmează aceeași metodă într-un volum dens, cu multe personaje, precum viața noastră cea de toate zilele.
Marina Popescu despre ”Plaja de la Vadu”
O evadare de o zi în libertatea senzuală a plajei de la Vadu. Călugăriţa însărcinată cu gemeni. Un bisexual turnat soţiei de către amantul lui şi scena picantă petrecută în spital între cei doi bărbaţi. Un tip cu tulburări obsesiv-compulsive pentru care o simplă ieşire din blocul în care locuieşte devine o aventură de câteva zeci de minute. Babele de pe scară care îţi fură corepondenţa din cutia poştală drept răzbunare pentru că nu le saluţi şi nu închizi cum trebuie uşa de la bloc. Tipul chinuit de teoria conspiraţiilor care învaţă să se relaxeze din nou după o gluma spusă de un prieten. Identităţi pierdute şi regăsite prin apropierea de ceilalţi. Patinaj artistic între real şi imaginar. Mecanisme psihologice simple care schimbă vieţi complicate. Un muncitor din combinat învăţând anapoda şi hazliu un poem de Gellu Naum. Aluzii politice finuţ strecurate ici-colo. Cazul medicinistei criminale însărcinate văzut ca o piesă de teatru cu final tragic. Tipologii foarte expresive descrise cu precizia unui bun psiholog. O carte care îţi stârneşte emoţii şi te face să priveşti altfel oamenii de lângă tine, adică te face să începi sa-i priveşti cu adevărat. Tensiunea&intensitatea întâmplărilor cresc de prima până la ultima povestire, provocând cititorului un mic orgasm intelectual. Autor: Andrei Velea. Titlu: "Plaja de la Vadu", ed. Brumar, 2013. Enjoy!
Cronică în revista Convorbiri Literare
Andrei Velea, Plaja de la Vadu, Editura Brumar, Timişoara, 2013, 128 p.
Revista Convorbiri Literare, iunie 2014, preluat de aici.
Prozele sunt grupate în patru părţi (în decrescendo, ca număr de pagini/ de texte): „Luna pe scripeţi”, „Cum ai trăit teoria conspiraţiei” „Alte broderii”, care conţine două texte, şi, în final, „Păpuşa din podul bunicii”, o mini-piesă menită, probabil, şi să fie jucată pe scenă, după modul în care este scrisă.
Textele din „Luna pe scripeţi” au, probabil, sursă de inspiraţie realitatea (uneori şi reflectată în mass media) – cu o plajă a nudiştilor şi a celor care fac dragoste sub cerul liber (de notat că deşi citim despre o plajă cu nudişti, care se plimbă goi, fac dragoste pe nisip, la adăpost sau nu, chiar personajul auctorial îşi iubeşte în aceleaşi condiţii soţia, nu citim cuvinte „tari”, triviale), ori călugăriţa însărcinată – din „Ecografia unei întîmplări” ş.a.
„Cum ai trăit teoria conspiraţiei” e un fel de călătorie imaginară (oare/ numai?) prin lumea celor care explică multe din cele care se petrec în jur prin teorii ale unor conspiraţii de o anvergură mai mică sau mai mare ori prin „mistere”
Primul text din „Alte broderii” îşi are izvorul tot în realitate (nuanţată în mass media) – „Noiembrie cu voce pe fundal” e, ca să folosim expresia autorului, o „broderie” pornită de la o ştire legată de „swingeri”, acele cupluri care se întîlnesc ca să facă schimb de parteneri. În al doilea text, cu iz satiric-umoristic-parodic, autorul „brodează” în jurul ideii că în oraşul Galaţi s-ar pregăti nici mai mult, nici mai puţin decît cel mai mare recital de poezie din lume (şi, cum orice record îşi are locul lui ştiut, şi acesta urma să figureze în „Guiness Book”, care şi-au trimis „delegaţii”). E de citit cum Gicu, muncitor din urbea amintită (unul dintre cei zece mii care trebuiau să fie „parte” la maratonul poetic), înainte de a o „tăia” pe undeva, spune neveste-si „Auzi, fă, că era să uit, la naiba. Trebe să învăţăm nuş’ ce chestie, o poezie parcă”… şi ajungem la o „poveste” abracadabrantă cu Gicu şi …„Gelu n-am” (adică Gellu Naum)…
„Păpuşa din podul bunicii” are la bază un alt „caz”, mediatizat la vremea lui, al unei „studente criminale”.
În puţine cuvinte spus, autorul are ce trebuie unui prozator, ştie să conducă firul epic. Dar, poate cel mai de remarcat aspect e cel al modului în care „scotoceşte” natura umană, felul în care „fotografiază” un fapt anume (şi felul în care imaginează că se comportă „actanţii”), pentru mai toţi ceilalţi un „fapt divers” (a se citi „banal”, dacă banală poate fi o crimă, de pildă) ori încă ne„folosite” cine ştie ce la noi, ca să nu spun tabu (în „Nenorocitul”, de pildă, un ins însurat, cu copii, este măcinat între viaţa de familie şi înclinaţia către homosexualitate) şi-l foloseşte în proza sa.
Încheiem cu un fragment din lunga frază intitulată „Plaja de la Vadu”: „Te trezeşti ca ars în acea dimineaţă de sîmbătă, cînd primele raze ale soarelui ocolesc cu grijă frunzele copacului din dreptul apartamentului, îţi dau pleoapele la o parte, apoi îţi înfig adînc degete luminoase în ochi, priveşti lung pe fereastră către un peisaj monoton, de garaje şi maşini în timp ce îţi spui uite ce vreme frumoasa, face a plajă, încerci s-o trezeşti pe Adina, care nu dă nici cele mai mici semne că ar vrea să părăsească imperiul viselor, însă te gîndeşti că, dacă o vei ademeni cu aburii unei cafele, poate că se va trezi, zis şi făcut, aterizezi în şlapii albaştri şi lipa-lipa spre bucătărie, unde arunci în cafetieră patru linguriţe de substanţă, două ceşti de apă, apeşi butonul de start, după care, lipa-lipa, te îndrepţi spre baie, unde îţi dai cu apă pe ochi, îţi speli dinţii şi revii în cameră, unde Adina tot moţăie […] porneşti către bacul de la Brăila […] loc în care ajungi exact cînd unul dintre bacurile tocmai începe îmbarcarea şi nu sunt prea multe maşini la rînd, am ajuns la ţanc, gîndiţi amîndoi, apoi vă lăsaţi ghidaţi de burta unui căpitan ce aşează minuţios maşinile…”.
Cronică în revista Ateneu
Plaja de la Vadu
revista Ateneu, aprilie 2014
Poetul Andrei Velea ne surprinde plăcut cu un volum de proză scurtă - Plaja de la Vadu (Timișoara, Editura Brumar,2013, 126 p.), în care notează, cu finețe de psihanalist, dar și cu ironie, anxietatea omului contemporan, provocată de conspirația tehnologiei și amplificatăsub teroarea unei vieți monotone.
Povestirile sunt antrenante, respiră din aerul cotidianității, urmând însă o traiectorie lăuntrică a unui el sau ea, care și-au pierdut iubirea, identitatea, liniștea, bucuria de trăi într-o lume agasantă sau libertatea.
Titlul cărții poate fi interpretat ca o sugestie a evadării, plaja fiind granița imaginară dintre realitatea palpabilă și mare, simbol al spațiului infinit sau al genezei. Cele 14 povestiri sunt, inegal repartizate, în patru secțiuni: Luna pe scripeți, Cum ai trăit teoria conspirației, Alte broderii și Bonus. Fiecare povestire evocă trăirea paroxistică a unui sentiment de teamă, perceput la modul obsesiv de către personajul tulburat, care nu are curajul să-și mărturisească, cu voce tare, neliniștea. Cartea conturează o lume paralelă celei reale, în care personajele au deplină libertate de mișcare și exprimare. În universul recreat, ele se manifestă firesc, dialogul se înfiripă pe nesimțite și evoluează spre un final neașteptat, care reușește să-l ia pe nepregătite pe lector. Conflictul nu se rezolvă niciodată cu un happy-end exterior, ci mimează doar o libertate lăuntrică, dată de propria creație: „«Spre deosebire de tine, eu acum simt că lumea literelor există efectiv, fără să fi citit. Dar să vezi ce carte o să-mi iasă! Eu nu-s sclavul lecturilor, ca tine! Eu îmi las spiritul liber!»“ (p. 62).
Universul exterior este conceput asemenea unei rețele conspirative, ce pune la cale anihilarea individului. Naratorul îl privește cu detașare, dar îl însoțește/pândește permanent (acasă, în scara blocului, pe stradă, la birou, într-un bar, la facultate etc) pentru a transcrie gesturile de marionetă ale personajului, trăirile halucinante, gândurile și acțiunile maniacale: „Teama de frânghiile nevăzute ale manipulării se cuibărise deja în sufletul tău. Patul dezordonat, rece, te-a primit cu brațele punctate de ghimpii veninoși ai angoasei și-ai disperării“ (p. 66).
Nu lipsesc umorul și ironia amară din paginile volumului. Lectorului îi este servită o porție de realitate crudă a inculturii și a prostiei fudule în povestirea Gelu n-am. În lumea lui Gicu domnesc ignoranța și satisfacerea instinctelor primare (foamea de mititei), dar ele sunt camuflate, în mod grotesc, de poezie: pentru a intra în Cartea Recordurilor, siderurgiștii vor recita câte un catren, dovedind spiritul cultural al clasei muncitoare. Așa a titrat și presa internațională: „În patria lui Dracula au apărut furnalele culturale“ (p. 116). Și așa l-a descoperit Gicu pe poetul Gellu Naum!
Andrei Velea reușește să transmită în povestirile sale fiorul anxietății, mânuind, ca un adevărat păpușar, personajele sale, acaparate de o realitate plată, uniformizatoare. Intriga simplă menține suspansul și sporește curiozitatea cititorului de a descoperi cum se rezolvă situația de criză. Conflictul interior pare a se multiplica la nesfârșit și a cuprinde miile de indivizi în pielea unuia singur, redus la starea de nevroză în lumea contemporană.
Silvia MUNTEANU
miercuri, 2 aprilie 2014
Plaja de la Vadu (din Opiniile unui cititor)
Plaja de la Vadu
(din Opiniile unui cititor)
M-am
hotărât să scriu câteva rânduri despre proza tânărului Andrei Velea din mai
multe considerente.Unul a fost pentru că m-a incitat să-i cumpăr cartea după o
campanie de promovare pe care şi-a construit-o cu o perseverenţă de invidiat.
Apoi, după ce i-am citit prozele, am realizat că există nişte similitudini
între ce a scris el acum şi ce mâzgăleam eu în tinereţe, pe vremea când am mai
cochetat, pentru scurt timp cu această nobilă şi chinuitoare îndeletnicire.
Astfel, printre alte încercări experimentale, am scris atunci o povestire la
persoana a doua, în care, preocupat de a fi cât mai interesant, puneam
personajului din oglindă atâtea întrebări existenţiale, abisale, despre nişte
trăiri normale, încât pierdeam la un moment dat şirul naraţiunii într-un
labirint din care nici firul Ariadnei nu m-ar fi scos. Departe de mine însă
gândul că autorul ar fi eşuat la rându-i, asemenea mie. Vreau doar să subliniez
că modalitatea de a scrie la persoana a doua este o întreprindere grea care nu
este la îndemâna oricui. Riscul de pierde frâiele din mâini sau de a nu te face
înţeles este destul de mare. Alt motiv a fost acela că eu sunt un dizonaur
atipic. Urăsc aşa zisul conflict între generaţii, deşi realizez că acesta există de când lumea. Mi-e destul de greu să
rumeg intoleranţa dintre tineri şi “foştii comunişti”, cum suntem botezaţi
uneori la grămadă, parcă ne-am fi ales vremurile în care să ne naştem. Refuz să
înţeleg şi îngăduinţa superioară din privirile cele două categorii, atunci când
se judecă reciproc. Sunt mai deschis faţă de tineri şi poate pentru că am doi
copii, de vârste apropiate cu cea a autorului. Cred că talentul nu are vârstă
şi de aceea, şi numai de aceea, o să-mi exprim pe scurt opiniile de cititor.
Volumul
începe cu Plaja de la Vadu într-o singură
frază, o povestire scrisă într-adevăr într-o frază unică, despre ultima
plajă, încă virgină a litoralului nostru. Dar asta nu e tot, ca să mă exprim ca
într-o reclamă de top-shop care ne agresează zilnic auzul la televizor. În mod
firesc, narând la persoana a doua, autorul ne duce pe o plajă cu nudişti, unde
aceştia se plimbă goi, neezitând să facă dragoste pe nisip sau la adăpostul
boscheţilor firavi. Eroul nu e deloc
revoltat că iubăreţii sunt lipsiţi de pudoare. Nu ezită să-şi iubească soţia în
condiţi asemănătoare. Fraza mai lungă decat cea a unor înaintaşi celebri precum
Balzac, Proust sau Faulkner, cât şi apariţia acelor nudişti dezinvolţi,
şochează pentru început dar ziua călduţă de început de sepembrie învăluie încet
întreaga atmosferă. Nimic licenţios în descrieri, nici un cuvât trivial nu
scapă de pe buzele cuiva.
Andrei
Velea nu se sfieşte în următoarele două povestiri să atace alte două subiecte
tabu: castitatea impusă din lumea monahală şi homosexualitatea ascunsă. În Ecografia unei întâmplări, unei stareţe
de patruzeci de ani i se descoperă, la un consult medical, o sarcină cu doi
gemeni. Scena se petrece sub privirile invidioase, urmate de comentarii
răutăcioase, ale asistentei care se chinuie de multă vreme, în căminul
conjugal, să rămână gravidă.
Cea de a treia povestire, Nenorocitul, ne introduce în lumea unui bărbat, cu soţie şi copil,
cu înclinaţii homosexuale. Asistăm la zbuciumul sufletesc al acestuia, nu cum
ne-am aştepta, făcîndu-şi mustrări de conştiinţă pentru că-şi înşeală soţia, şi
încă cu un bărbat, ci pentru că suferă în urma trădărilor amantului. Dar când nenorocitul, trădătorul, ajunge la
spital, după ce este bătut în scara blocului de trei indivizi, aleargă,
îngrijorat, să-l vadă.. Acolo, într-un spaţiu aseptic, după ce o expediază pe
asistentă, strecurându-i în buzunar o bancnotă, îşi posedă partenerul care nu i
se împotriveşte deloc. Aşa se şi încheie povestirea, în stil sec, sterilizat,
ca un salon de spital, lăsându-i cititorului dreptul la comentariu.
Subînţelesurile ţin de arta scriitorului.
Orgoliul, povestirea apărută iniţial la
Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, în format miniatural, mi s-a părut,
aşa cum i-am mai spus autorului, destul de slabă. Nu iubesc happy end-urile dar
de data aceasta sfârşitul m-a dezamăgit. Totuşi am remarcat unele fraze care
mi-au plăcut. Citez trunchiat: “Fumul urcă şi se strânge sub umbrelă, devenind
verzui, ca un fel de mătasea broaştei…” Poate că aceste pete de culoare,
existente şi în alte povestiri, dacă ar fi mai multe, l-ar face pe cititor să
urmărească cu mai mult interes acţiunea. În lipsa alternării mai multor
planuri, curiozitatea cititorului scade. Abătându-i mai des, şi mai ales
neaşteptat, atenţia de la subiect, prin descrieri de efect ale spaţiului înconjurător, îl obligi să te
urmărească până la capăt, acolo unde poate descoperi mesajul, dacă el există.
Dar asta e doar o părere personală.
Mai
interesant mi s-a părut Poemul
tulburărilor obsesiv-compulsive, deşi titlul m-a iritat, trimiţându-mă fără
folos la dicţionare. Am realizat apoi că sindromul alienării de care este
posedat personajul din povestire, obsedat de curăţenie şi frica de moarte, îmi
devine clar, pe măsură ce-i urmăresc acţiunile, descrise atât de detaşat de
autor. Neimplicarea scriitorului în a comenta deriva eroului, care în final
iese definitiv din realitatea după care
tânjeşte, dă, în
acest caz, un plus de valoare prozei.
Povestirea care m-a încântat cel mai
mult şi răspunde pretenţiilor mele de cititor vechi, deschis însă şi
înţelesurilor noi, a fost Despre
invizibilitate, împreună cu Nedelciu. Oniricul care stă să irumpă dintre
rânduri, te ţine cu sufletul la gură. Dar nimic nu se întâmplă până la urmă.
Fantasticul întrevăzut la orizont se dovedeşte a fi doar o fata morgana. Dar,
curios lucru, acest final nu te dezamăgeşte, ci dimpotrivă. Atenţia
personajului (aflat într-un sat de lângă Chişinău, în casa soacrei sale,
împreună cu soţia, unde stă tolănit într-un pat cu o carte deschisă în mâini –
în mod evident un alter-ego al autorului) se împarte distributiv între frazele
citite din cartea optzecistului Mircea Nedelciu (unde este vorba despre
invizibilitatea lui Văzdăuţeanu), dialogurile rudelor din odaie despre bizara
dispariţie a cumnatei eroului nostru din povestire şi bâzâitul telefonului,
urmat de conversaţii pe aceeaşi temă .Amalgamul acesta devine copios şi prin
redarea graiului moldovenesc al basarabenilor. Aş veni cu un mic amendament la
transcrierea neaoşă a limbajului.
Astfel, după părerea mea, mai corect ar fi transpus fonetic, de exemplu, „Iaca
şi păţăsc cu rău’ ista mari di fatî”, în loc de „Iaca ci păţesc cu răul ăst
mare de fată”. Frumuseţea limbajului constă, cred eu, în a-l reda cât mai
fidel. Îmi amintesc că, aflat într-o zi la un SERVICE din Giurgiuleşti, l-am
auzit pe un localnic cum i-a spus unui mecanic: „Bagî şî mii nişti văzduh în
cauşiucuri”. Mi-am notat imediat inedita exprimare, deşi eram convins că n-am
s-o uit.
Tema citirii gândurilor celor din
jur, din Respectul între vecini, mi-a
părut a fi amuzantă, deşi ea a mai fost tratată cu mult umor, pe ecran, într-o
comedie de zile mari, Ce-şi doresc
femeile, dacă-mi aduc bine aminte, cu Mel Gibson în rolul principal. Cine
nu şi-a dorit să ghicească, măcar o
dată, gândurile interlocutorilor?
Într-o altă povestire, pe care am
mai întâlnit-o într-o antologie de texte, Lumi
paralele, am remarcat că Andrei Velea, poate scrie
şi altfel. Adică mult mai bine decât bine. Portretul făcut tatălui este de excepţie. Bănuim că
este vorba de chiar tatăl autorului. Acţiunea scrisă la persoana întâi este
mult mai bine conturată decât în alte proze.
În Conspiraţia prozatorul îşi pune iar personajele în faţa oglinzilor,
narând la persoana a doua. Obsedat de o teorie a conspiraţiei îndreptată împotriva
sa, personajul de aici se retrage treptat în propria-i carapace, în propria-i
nebunie fără leac.
Citim
apoi în Acrostihul cum un funcţionar
îşi pierde identitatea numelui. După mai multe căutări disperate, avem parte,
de această dată, de un final fericit. Cu ajutorul unei foste colege de
facultate reuşeşte să-şi regăsească numele într-un acrostih compus împreună cu
tânăra, pe vremea când erau studenţi amândoi.
Bărbatul din Cum să(nu)împărtăşeşti un secret crede cu tărie că poartă în sine
un mare secret care îl face diferit de ceilalţi (în adolescenţă fiind poreclit Specialul). Se dovedeşte însă că
teribilul secret angoasant nu interesează pe nimeni, atunci când personajul,
pentru a se elibera, decide să-l împărtăşească prietenei şi unor colegi. La fel
de bine, povestirea s-ar fi putut intitula Secretul
care nu interesează pe nimeni.
Ca să nu se dezică de atacarea
subiectelor delicate, în Noiembrie cu o
voce pe fundal, prozatorul ne familiarizează doar aparent cu atracţia unor
oameni către o sexualitate orgiastică, unde partenerii se schimbă între ei fără
inhibiţii.
Gelu
n-am este o povestire savuroasă cu un umor, apropiat de absurd, de cea mai
bună calitate. În sfârşit, avem parte de o povestire scrisă la persoana a
treia. Oficialităţile oraşului se hotărăsc să intre în catalogul Guiness Book,
prin organizarea unui maraton de poezie, la care să participe activ, recitând
pe rând, zece mii de muncitori combinişti. Muncitorul Gicu apelează la naşul de
cununie, profesor de limba română, ca să-i dicteze o poezie scrisă de Gelu
N-am, după cum înţelege prost din dictarea de la telefon.. Stâlcirea numelui
poetului din Gellu Naum în Gelu N-am, ca şi transcrierea eronată a poeziei
auzită în receptorul telefonului, stârneşte umorul de situaţie care domină în continuare
întreaga povestire.Aş remarca doar că muncitorii nu sunt chiar toţi atât de
tâmpiţi ca Gicu. De aceea consider că proza poate fi citită şi ca un pamflet.
Nu se pune însă problema să se supere, din această pricină, preşedintele
consiliului local, din moment ce această funcţie, inventată în text, nu există.
Cireaşa de pe tort, care încheie
volumul, bonusul, cum l-a denumit autorul, o reprezintă Păpuşa din podul bunicii, subintitulată verbal monodramă într-o emisiune de la VOX TV, din săptămâna aceasta, unde
Andrei Velea şi actriţa Petronela Budu, au fost invitaţi. Textul este scris la
comandă şi am înţeles că a beneficiat de sugestiile Petronelei Budu.
Încărcătura dramatică a monodramei este intensă şi poate capta atenţia unui
public iubitor de teatru. Imediat după sărbători, actriţa gălăţeană
intenţionează să pună în scenă lucrarea, în interpretare proprie, după cum s-a
destăinuit cu entuziasm la emisiune. În text avem de-a face cu spovedania unei criminale, ca să mă
folosesc de un cuvânt uzitat des în opera dostoievskiană, dar spovedania ucigaşei nu este plină de căinţă, ci plină de ură. Ea
încearcă fără succes să justifice oribila crimă. Suntem departe de criminalii
celebri ai lui Dostoievski, care acceptă căinţa ca pe o purificare sau ispăşesc
pentru o crimă pe care nu au făcut-o, ca Dmitri Karamazov. Plină de ură şi
durere, alimentată de moartea unicului copil, născut cu malformaţii grave,
alege totuşi să se sinucidă, după un scenariu clasic, în puşcărie, cu un cuţit
meşterit prin frecarea unei linguriţe de pereţii celulei, ascunsă iniţial
într-o păpuşă diformă, asemenea copilului ei.
Andrei Velea poate fi acum pregătit
pentru marea încercare, aceea de a scrie un roman. Depinde de el ce temă îşi va
alege şi ce stil va aborda. Presupun că-i va fi greu să scape de unele urme de
teribilism care mai bântuie prin paginile prozelor sale. Dar poate că tocmai
aceste ingrediente vor fi sarea şi piperul viitoarelor scrieri. Îi urez succes
din toată inima!
Ioan Gh.
Tofan
*cronică publicată în revista Dunărea de Jos, Galaţi, nr.144 (februarie 2014)
marți, 4 martie 2014
Andrei Velea şi "Plaja de la Vadu". Interviu în ziarul "Facultativ", Galaţi.

E un volum de proză scurtă. „Plaja de la Vadu” e una dintre povestirile din carte. Ea dă şi titlul cărţii. Nu e cea mai reprezentativă... Titlul a fost mai mult un compromis. Am zis să atragă, să fie interesant. Altminteri prozele sunt diferite ca factură. Mi-am permis, fiind la prima carte de proză, să experimentez un pic. Să văd unde mă pricep mai bine, unde am mai multă priză la public.
În momentul debutului cu o carte de poezie (toamna lui 2010), am prezentat la cenaclul „Cubul critic Oblio” şi prima proză scurtă. S-a bucurat şi de aprecieri, dar am avut parte şi de critici. Totuşi a fost încurajator. Am început să trimit la concursurile de proză şi... am avut succes. La prima participare am primit Marele Premiu (festivalul „Eusebiu Camilar – Magda Isanos”, Suceava, 2011). Iar asta m-a făcut să experimentez în continuare, să trimit la concursuri, să prezint în cenacluri.
Aşa că în 2013 am pus prozele aduca cap la cap. Mi-a luat un an să le corectez! Dar, iată, efortul s-a concretizat într-o nouă carte. O muncă de patru ani.
Plaja de la Vadu este una dintre cele mai vechi plaje salbatice din Romania. Are vreo semnificaţie anume acest loc pentru tine?
E o plajă specială. Singura cu adevărat sălbtică la ora actuală. Asta cu plusuri şi cu minusuri. Cu plusuri: nu e nicio reglementare, e libertate totală, nudism şi sex pe plajă. Minusuri: poţi nimeri lângă un grup de manelişti care să lase numai mizerie în urma lor... Îmi plăcea să merg acolo acum câţiva ani. Lăsam maşina unde se termina drumul şi mai mergeam doi kilometri, de-a lungul mării, pe jos. Dormeam la cort. Acum mă deranjează ATV-urile şi SUV-urile care brăzdează plaja în „concursuri” stupide...
Dar acea libertate a zonei m-a inspirat. Înainte de Revoluţie, acolo şi-au făcut stagiul militar mulţi filologi. Cărtărescu, spre exemplu. Sunt mai multe baze militare în zonă. Deci e o plajă destul de cultă!
După trei cărţi de poezie, cum a primit publicul cititor acest volum de proză?
E prea devreme să zic ceva hotărâtor încă. Parcă la proză am mai mult „feedback”. Îmi place să fiu citit de oameni simpli, nu neapărat de către alţi autori. Poezia e un exerciţiu estetic prea dificil pentru publicul larg. Proza e mai aproape, rămâi măcar cu o poveste, cu un fir narativ. Aşa că mi s-a întâmplat să mi se spună: „Andrei, nu ţi-am citit poeziile, dar prozele îmi plac!” E mai accesibilă proza…
La un moment dat ai spus că „orice carte are o muză” şi chiar ai menţionat-o de câteva ori în scrierile tale (Lolita, În patul puştii am invitat garoafă n.r.). Cine este muza ta?
Soţia s-ar aştepta să spun: „soţia!” Şi uneri citeşte, printre rânduri, aluzii la relaţia cu ea, laude sau critici. Primele o bucură, celelalte nu... Aici e o compilaţie de texte. Iar modele am avut mai multe, nu neapărat o singură muză. M-a tentat să discut pe internet sau faţă în faţă cu tot felul de persoane, să adun poveştile lor, să le pun într-un cadru care să le facă „literare”. Alteori mi-am inventat singur personajele sau povestirile. Şi întrucât prefer abordările polemice, nu întotdeauna îmi plasez „muza” într-o situaţie de invidiat... Frumuseţe versus adevăr. Cred că înclin spre „adevăr”. Fiecare autor rescrie, într-un fel, ideea de frumos.
Când şi cum ţi-ai dat seama că ai talent literar?
Scriu de când eram copil. Poveşti cu Hercule şi cu argonauţi pe caiete întregi. Apoi scriam „Povestea de seară” şi-o arătam colegilor din şcoala generală. Am avut şi planuri cu un roman în stilul lui Jules Verne. Aşa că nu a fost un moment anume. Lucruri mai serioase am început să scriu în clasa a XI-a. Am început să trec pe la cenacluri şi am debutat cu o poezie în „Şcoala gălăţeană”. Nu a fost un moment anume. Literatura, adică acest mod de exprimare, este, pentru mine, o permanenţă. Nu mi-am dat seama într-un moment anume.
Se întâmplă ca în oraş să te recunoască lumea şi să se uite insistent sau să îţi ceară autografe? Ai vreo întâmplare memorabilă legată de admiratorii tăi?
Sunt Andrei Velea, nu Alex Velea. E doar o concidenţă de nume. Am auzit două puştoaice de liceu comentând: „Fată, cine-i cel mei sexy din ţară?” „Velea! Alex Velea!” Dar nici nu mi-aş dori să fiu oprit pe stradă. Autografele scriitorilor sunt pe cărţi, nu pe tricouri. Mă gâdilă orgoliul atunci când mă prezint drept Andrei Velea şi persoana din faţa mea spune că-i pare cunoscut numele. M-o fi citit pe undeva?!? Dar mă dezumflu repede atunci când revine după câteva minute: „Te-am încurcat cu Alex Velea. Scuze!”
Ce planuri literare ai pentru 2014?
Nu morţiş pentru 2014, dar pentru viitorul apropiat. Lucrez la câteva poeme „inspirate” de versurile formaţiei „The Doors”. Pentru cei care nu ştiu: e o formaţie de rock psihedelic din anii 60-70, SUA. Îmi place încă din liceu muzica lor. Îmi aminteşte de poezia generaţiei „beat”. Mesaj social amestecat cu mult onirism în stilul lui William Blake. Aşa că m-am gândit să preaiau sugestii (imagini, versuri) din textele lor şi să le conduc eu mai departe. Poeme la zi, în stilul meu. Ca un remix, aşa.
Apoi: ar trebui să mă apuc de un roman. Îi ştiu titlul. Am şi câte ceva din acţiune, am tipologii şi întâmplări. Va fi o experienţă de campanie electorală. Şi cu o poveste de dragoste la mijloc, cu erotism şi mesaj social. România lui 2012, cu aspiraţiile şi înţelegerea asupra societăţii de azi. Îmi place să scriu doar despre timpul în care trăim, despre moment. Să îi surpinde umbrele şi subtilităţile, defectele şi motivaţiile...
Mai sunt exemplare din „Plaja de la Vadu” disponibile în librărie?
Cartea încă mai este în vâmzare la Librăria „Humanitas”, Galaţi. Aici am făcut lansarea. S-au vândut mai toate exemplarele primite, a fost un mic succes. Modest, că proza scurtă tot e „ceva minor”. Doar romanul se vinde cu adevărat. Dar până la roman, mi-am făcut „şcoala” cu acest volum de proză scurtă. Vă invit să-l citiţi cu drag. Şi să-mi transmiteţi oricum preferaţi părerea voastră. Pe facebook (https://www.facebook.com/andrei.velea.poet) sau pe mail (avelea@gmail.com). Lectură plăcută!
a consemnat Mădălina Talpău
luni, 27 ianuarie 2014
Cronică în revista de teorie, istorie şi critică literară Antares - Axis Libri
O cronică la cartea de poezii "Lumea e o pisică jigărită" apărută acum un an în revista de teorie, istorie şi critică literară Antares - Axis Libri. Mulţumesc frumos doamnei Mihaela Bute, precum şi Bibliotecii V.A..Urechia Galaţi.
luni, 6 ianuarie 2014
Cronică de Silvia MUNTEANU în revista ATENEU
Dupã cum sugereazã si titlul volumului – lumea e o pisicã jigãritã – poetul se înscrie în estetica postmodernistã, fiind atras de poezia concretului în care încearcã sã re-descopere frumusetea si sacralitatea unei lumi ancorate prea puternic în contingent.
Acest nou volum (Timisoara, Editura „Brumar“, 2012, 97 pp.) are drept motto un citat al lui Voltaire, prin care autorul pare a adresa o invitatie lectorilor de a se întreba: ce este frumusetea?, lãsând, totodatã, deplinã libertate fiecãruia de a formula o definitie proprie.
El însusi dã un rãspuns prin poemele sale: desi se simte constrâns de limite - „viziune în spatele parbrizului“ (p. 29), titlu repetat de patru ori – nu ezitã sã caute frumosul în derizoriul existentei.
Tocmai de aceea universul descris apare minimalizat, sugestie datã si de lipsa majusculelor din text (singurul cuvânt scris cu majusculã este Frumusete – p. 44.)
Cartea are trei pãrti: I. „de dragoste, din fukushima“, II. „salonul“ (cea mai scurtã) si III. „poeme într-o ghindã“, fiecare dintre ele surprinzând, cu umor, lipsa de valoare a poetului si a poeziei în lumea contemporanã.
Poezia ce deschide volumul are un caracter programatic – „poetii nu bat apa-n piuã“, reamintind cititorului menirea poetului si a creatiei sale: „îsi imagineazã cã fiecare piuã e o fântânã/ în care adevãrurile incomode s-au ascuns“ (p. 8).
Tumultul cotidian înseamnã vecina comunistã, micul rãzboi de pe scara din bloc, baba vera care triseazã moartea si intelectualii someri, cum e inginerul gheorghe, un betiv, prieten al câinilor „maidanezi/ care nu l-ar pãrãsi niciodatã“ (p. 20).
Dincolo de ironia amarã si scene tragi-comice, autorul îsi deplânge statutul de poet: „dar, vai, sunt poet/ si nu pot ascunde nimic, niciodatã“ (p. 38).
Insertiile livresti si elementele de hipertextualitate sunt singurele oaze de verdeatã din aceastã lume dezintegratã, în care muzica reprezintã „cea mai sofisticatã formã de teroare“ (p. 33).
O altã posibilã evadare ar putea fi salonul, spatiu al linistii si al reculegerii: „sã mã internez la nevroze/ acolo e paradis/ liniste, mâncare excelentã [...]/ si toate asistentele vorbesc frumos“ (p. 68).
Poetul rãmâne însã în lumea-ghindã, aspirând sã citeascã opera purã, neatinsã de pãcatul originar si sã-si împlineascã visul scriind pânã când i se vor termina cuvintele: „aici scriu un singur poem,/ de fiecare datã altfel,/ sã mã asigur cã încã exist“ (p. 76).
Andrei Velea reuseste sã dea concretului frumusete printr-un simt al umorului deosebit, din spatele cãruia rãzbate tonalitatea elegiacã sau ironia amarã.
Desi este constient cã „poezia nu a însemnat niciodatã mare lucru“ (p. 41), el nu renuntã la visul sãu de a cãuta cuvântul nepronuntat, pe care sã-l exprime în versurile sale.
La finele lecturii, cititorul este îndreptãtit sã considere pertinentã aprecierea autorului însusi despre volum: o fantezie mototolitã despre lume...
Revista ATENEU, aprilie 2013,
Silvia MUNTEANU
miercuri, 1 ianuarie 2014
Dan Gulea despre Lumea e o pisică jigărită
Lumea e o pisică jigărită (Editura Brumar, 2012, 104 p.) este al treilea volum al lui Andrei Velea, după Gimnastul fără plămîni, 2010 și Hotel în Atlantida, 2011 și înainte de Plaja de la Vadu (2013); primul volum venea după o susținută activitate în lumea poeziei gălățene (festivaluri, antologii colective, cercuri, premii), și cuprinde cicluri de poeme datate din 2001, poeme ordonate, în care se mai vede urma catrenului peste cartier. Se anunța astfel un poet muncitor, căruia nu îi place să ardă etapele, un poet ce a crescut de la un volum la altul.
Dacă nu convinge cine știe cît poezia de deschidere din Lumea e o pisică jigărită, un soi de artă poetică despre ce sînt poeții și cum bat ei apa în piua ce sînt, alte definiți și poeme fac promițător universul lui Velea: strada orașului, oamenii, blocurile, vecinii. Și sînt obsevate nemilos unele tipuri umane: vecina atotcurioasă, îmbătrînită, așteptînd acum moartea în locul micilor bîrfe și delațiuni de bloc, celelalte vecine de bloc, sfidate de gesturi avangardiste. E locul din care poetul decolează, de la o mască la alta, de la un rol spre altul, într-o căutare fericită, ce nu lasă loc repetiției sau manierizării.
Se rețin:
De multe ori poezia lui Velea spune povestea lumii în care trăim, și atunci este cel mai realist, mai plauzibil, și se merită să uiți tot ceea ce nu ai înțeles mai devreme; poetul se întreabă:
„cum să-ți aduc o floare
burdușită de chimicale
de la țiganii din stație
sau una de la florărie, adusă din olanda
de un camionagiu care oprește nu la semnele de circulație,
ci la fiecare curvă?”
(cum reușesc să spun în poezie „te iubesc”)
Și dacă poate prima artă poetică nu convinge, cu siguranță se pot găsi alte repere, cum ar fi: „lecția de economie a sufletului: încerc să-mi vînd mie însumi un poem, / dar nu ține... (...) / știu mult prea bine unde am zis că mușc gleznele realității / pînă la sînge / și unde doar m-am murdărit cu suc de roșii pe buze...”
În fine, un poet al prezentului, fără să fie agresiv sau banal, un poet ce dă de gîndit; poți să fii sau nu de acord cu definiția lumii din titlul volumului, dar el are o perspectivă, este conștient de asta: iată două trăsături care se regăsesc rar la un poet.
Dacă nu convinge cine știe cît poezia de deschidere din Lumea e o pisică jigărită, un soi de artă poetică despre ce sînt poeții și cum bat ei apa în piua ce sînt, alte definiți și poeme fac promițător universul lui Velea: strada orașului, oamenii, blocurile, vecinii. Și sînt obsevate nemilos unele tipuri umane: vecina atotcurioasă, îmbătrînită, așteptînd acum moartea în locul micilor bîrfe și delațiuni de bloc, celelalte vecine de bloc, sfidate de gesturi avangardiste. E locul din care poetul decolează, de la o mască la alta, de la un rol spre altul, într-o căutare fericită, ce nu lasă loc repetiției sau manierizării.
Se rețin:
- banalitatea șocului, a scatologicului sau obscenului, în poeme desprinse poate din Joyce, scripualizări ale „Marelui masturbator” de Dali, transbordat prin campusul românesc (poemul marelui masturbator); minusculele: semn al protestului de tip avangardist;
- un nedefinit Galați, cu țiglinele (cartierele) sale, cu nebunii săi;
- un poet ambivalent, adorînd confuzia „naturală” între ceea ce vede, ceea ce este, și simbolurile implicate (bărbatul cu barba albă și cel cu barba neagră ce coboară dintr-un autobuz, unul aratînd cerul, altul caldarîmul), nebunul agresiv supranumit, se pare, Iisus Hristos;
- din cînd în cînd poetul ia corola de minuni a lumi pentru a o agăța la gîtul cîte unei curve (cum (nu) se calcă o cămașă, un „poem despre frumusețe”), alături de alte constante referiri la Blaga sau la Arghezi, cu care poetul juvenil începe un dialog;
- poetul reporter, poetul tabloid, rol de care uneori nu se prea desprinde, cu teme despre Fukushima, despre moartea lui Kim Jong-Il, morții care votează (prilej de bacovianisme, cu ghilimele: „sînt cîțiva morți în oraș, iubito”); „salonul 44”, serie de poeme din spitalul nebunilor, metaforă pentru lume; alte notații politice: sindicate în fața guvernului, autostrăzi suspendate.
De multe ori poezia lui Velea spune povestea lumii în care trăim, și atunci este cel mai realist, mai plauzibil, și se merită să uiți tot ceea ce nu ai înțeles mai devreme; poetul se întreabă:
„cum să-ți aduc o floare
burdușită de chimicale
de la țiganii din stație
sau una de la florărie, adusă din olanda
de un camionagiu care oprește nu la semnele de circulație,
ci la fiecare curvă?”
(cum reușesc să spun în poezie „te iubesc”)
Și dacă poate prima artă poetică nu convinge, cu siguranță se pot găsi alte repere, cum ar fi: „lecția de economie a sufletului: încerc să-mi vînd mie însumi un poem, / dar nu ține... (...) / știu mult prea bine unde am zis că mușc gleznele realității / pînă la sînge / și unde doar m-am murdărit cu suc de roșii pe buze...”
În fine, un poet al prezentului, fără să fie agresiv sau banal, un poet ce dă de gîndit; poți să fii sau nu de acord cu definiția lumii din titlul volumului, dar el are o perspectivă, este conștient de asta: iată două trăsături care se regăsesc rar la un poet.
Revista Arca despre Lumea e o pisică jigărită
Aici
Andrei Velea, Lumea e o pisică jigărită, Editura „Brumar", 2012, 100 p.
Andrei Velea, Lumea e o pisică jigărită, Editura „Brumar", 2012, 100 p.
Poeme ale unui autor tînăr dezinvolt, cu umor liric, anecdotic, persiflant, relaxat în discurs. Semn al unei emisii lirice care şi-a găsit cu uşurinţă drumul propriu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)