1.
E ora amiezii. Pe cer un soare fix, concentrat, de parcă trebuie turnată o ploaie peste el. Asfaltul e moale. Iau prânzul la părinţi azi. Sun la uşă, apoi intru fără a mai aştepta vreun răspuns. Mama roboteşte printre cratiţe, tata îşi toarnă un pahar de vin.
„Ia-ţi un pahar şi hai să ciocnim!”
„Ia mai lasă tu băiatul în pace, că se întoarce la muncă.”
„Sunt cu maşina tată.”
Se resemneză repede. Mă spăl pe mâini şi mă aşez la masă cu-n aer plictisit. Ai mei sunt pensionari. N-au bani, dar au timp. Bine, mama consideră că are bani, şi încă prea mulţi. Tatei nu-i ajung niciodată. Mereu are „proiecte”.
Ai mei nu seamănă deloc între ei. Nici fizic măcar. Tata e blond, înalt, cu ochi albaştri. Mama e mică, brunetă şi slabă, cu ochi căprui. Tata e visător, mama e realistă. Tata e nepăsător, mama e-n stare să se sacrifice pentru orice. Doar faptul că m-au făcut pe mine i-a ţinut împreună.
„Mă retrag în natură, la Isaccea...”, continuă cel cu paharul de vin în mână, după ce-l gustă satisfăcut. „Ăştia ne vor morţi aici în oraşe. Nu tu aer, nu tu odihnă! Ne pun numai prostii în mâncare...”
„Iar teoria conspiraţiei...”
„Păi ce mă, nu-i aşa? Lor le convine, au de toate, mânâncă ‚bio’. Şi noi stăm aici ca proştii şi producem pentru ei!”
„Ce produci tu tată, că eşti pensionar de-atâţia ani. Şi încă pensionar tânăr! Ţi-a dat Văcăroiu bani să te pensionezi înainte de vreme, ţi-ai luat casă la Isaccea şi maşină Dacia, ce mai vrei acum?”
„Lu’ taică-tu nimic nu-i ajunge! Aşa a fost toată viaţa. Mereu i se năzare să-şi ia o motocicletă, un motor de barcă. Uff, câta bănăret aruncat pe apa Dunării!”
„Repede mai sari! Îi spuneam şi eu băiatului ceva. Ce, nu-i bine că avem casă lângă Deltă? Poate o veni şi el cu soţia, cu prietenii, să viziteaze delta. Ei se duc şi vagabondează pe bălţi, eu stau si le fac mâncare. I-aştept cu masa pusă!”
Râd împreună cu mama.
„Hai măi Veleo, îl ia mama. Lasă poveştile, că nu eşti în stare să pui două paie cruce. Stai trei zile singur la Isaccea şi mă chemi să-ţi fac curăţenie! Te-aude cineva străin şi te crede. Să stai tu acasă şi să faci mâncare! Asta a fost chiar bună.”
Continuăm să râdem copios. Tata ne ignoră. Soarbe vin din pahar. Vinul e cumpărat din „piaţa ruşilor”, de la ţăranii din republica Moldova. Mintea lui e departe, pe bălţi. Prin ochii lui albaştri trece o ştiucă. După câteva minute reia:
„Am o propunere pentru tine!”
„Nu-i a bună!”, mă avertizează mama râzând. I se pare comic ca tata să aibă „propuneri”.
„Spune tată, te-ascult”, încerc eu să mimez seriozitatea.
„Mă retrag la Isaccea să-mi adun ideile. Vreau... să scriu o carte!”
Se-aude pe fundal râsetul greu înăbuşit de-al mamei. Reuşesc admirabil să mă abţin. O muscă tocmai ce intră pe geamul de la bucătărie.
„Foarte bine tată, ai ocupaţie! Şi-o mai laşi pe mama în pace, să-l îngrijească pe nepoţel.” E vorba de fiul soră-mii, care are abia câteva luni. În ciuda aerului inocent, s-a născut cu păcatul originar şi a trebuit botezat.
„Dar... îmi lipseşte ceva...”
„Las’ că-ţi dau eu pixuri şi hârtie”
Sesizează ironia din afirmaţia mea.
„Nu mă lua cu dintr-astea! Eu n-am experienţă la scris. Tu te lauzi că te duci pe la cenacluri, că scrii poezii... Uite ce-ţi propun: eu vin cu ideile şi tu le faci aşa, frumoase, să fie ca un roman ceva!” Cu mâinile schiţează în aer ceva rotund.
Mama râde iar înfundat. Musca bâzâie insistent pe lângă mine.
„Hai măi tată! Ce propunere e asta? Păi cine e autorul? Eu am trebă, sunt toată ziua la muncă, abia de mai am timp seara de încropit câteva strofe. Eu ştiu că eşti bun de gură, dar trebuie să-ţi scrii singur cartea. De asta n-ai citit nimic la viaţa ta, că eşti prea ocupat să vorbeşti!”
Nu înghite aşa uşor un refuz.
„M-am gândit şi la titlu: ‚Lumi paralele’. Trebuie să fie o carte completă, să cuprindă totul: de la religie la ştiinţă, de la naştere la moarte. Aşa, ca o intersecţie de planuri. Dar mă depăşeşte s-o scriu. Idei am multe. Poate fi o colaborare de succes!”
Musca a reţinut cuvântul „colaborare”. La fel şi mama. Îl repetă râzând cu lacrimi. „Colaborare.” „Colaborare de succes...”
„Îmi pare rău tată, dar chiar n-am timp. N-am timp nici să scriu ce-aş vrea eu, darămite să mai scriu şi pentru alţii! Nu te supăra, dar n-am timp”, încerc eu să fiu diplomat.
Mă salvează mama cu masa. Se mai aud doar furculiţele. Mănâncă şi musca. Ca să mă asigur că nu se revine la „propunerea” tatei, deschid un subiect politic. Discuţiile în contradictoriu încep de îndată: ăia ne fură etc.
2.
A doua zi, la masa de prânz, aflu că tata a plecat la Isaccea. E linişte, nu conspiră nimeni. Guvernul nu mai vrea răul nimănui. Nimeni nu s-a mai îmbogăţit în mod ilicit peste noapte.
În zilele care urmează e aceeaşi aceeaşi linişte. Când tata nu e acasă, nu are cine „să ne dea jar”. Nu mai face nimeni revoluţii într-un pahar cu apă! I l-am recomandat mai demult pe Jean Jaques Rousseau:
„Ţi se potriveşte filosofia lui Rousseau cu ‚omul natural’ şi ‚omul social’. Poţi să nu semnezi ‚contractul social’ dacă nu vrei. Poţi să refuzi societatea şi să te retragi în pădure.” Altădata: „Dacă tu chiar consideri că nu se poate trăi în România, de ce nu pleci din ţară? Eşti liber, nu te ţine nimeni cu forţa aici! De ce să stai şi să înjuri pe toţi de dimineaţa pînă seara?!?”
„Da’ ce mă, comunistule, mă dai afară din ţară? Păi crezi că nu ţin eu minte când alergai ca bezmeticul cu gaşca pe străzi şi urlai ‚Hai Iliescu!’, ‚Hai Iliescu!’?”
„Eram mic tată, aveam unsprezece ani atunci...”
„Lasă că erai mic! Creşti şi mă dai afară din ţară! Le faci jocul, eşti slab!”
O mai întreb pe mama ce face.
„Nici nu mă interesează! Face pe interesantul, nu răspunde la telefon!”
„Hai mamă, chiar nu răspunde?” Îl sun şi eu. Într-adevăr, nu răspunde. „O fi păţit ceva!”
„Ce să păţească? Nici boala nu se prinde de el, că nu face nimic de dimineaţa până seara!”
Au trecut deja două săptămâni. Prea multă linişte dăunează. Noaptea visez cum îl înghite o ştiucă. O ştiucă-i iese din ochiul stâng, se face imensă şi-l înghite. O fi de rău, o fi de bine? Inventez o plimbare la sfârşitul săptămânii peste Dunăre, cu intenţia de-a-l vizita. Soţia nu vine, are chef de odihnă pasivă, în casă.
Pornesc maşina. Indicatorul de carburant arată rezervorul plin. Nu-mi amintesc să fi alimentat cu benzină în ultima lună. O fi pus soţia. Soarele e fix, concentrat. Strălucesc cuiele în care-i bătut pe boltă. Trec cu bacul pe la Brăila, ferm convins că la Galaţi este ocupat. Brăilenii au trei bacuri, nu unul ca noi. La două e coadă, la al treilea e perfect liber. Mi se arată să mă înscriu pe cel liber. Mă conformez. Spre surprinderea mea, bacul pleacă doar cu maşina mea! Nu mi se cere bilet. Doar eu, maşina, căpitanul vasului şi un cerşetor care mestecă întruna un covrig plasticat.
Drumul şerpuieşte frumos înspre Măcin. I se văd până şi solzii. Măcinul e pustiu. La fiecare colţ de stradă, câte o babă stă cu ochii fix în soare. „O să orbeşti, bunică”, îmi vine să-i strig uneia dintre ele. Cotesc înspre Garvăn şi Luncaviţa. Serpentinele de acolo sunt mai dificile ca niciodată. Maşina se resimte, de parcă rămâne fără aer. Trage greu. În faţa mea, o pasăre cade brusc, perfect vertical. La intrarea în Isaccea, pe dreapta, e o gropă imensă, o fostă carieră abandonată. Pe fundul ei s-a format o baltă, plină acum cu broaşte. Geamul maşinii se dă singur jos când trec pe lângă groapa cu pricina. Broaştele orăcăie prelung, liniar. Sună bizar, ca-n Ligeti.
Poarta nu e închisă. O deschid fără să strig. În curte domneşte dezordinea. Pisicile năvălesc şi se freacă de picioarele mele. Găinile umblă libere, tocmai jos, în fundul curţii. Barca e pe uscat şi e plină cu apă de ploaie. Trei cârlige colorate diferit atârnă simbolic pe sârma de întins rufe: roşu, galben şi albastru.
Nu înţeleg nimic din ce bâiguie tata. Nu s-a bărbierit de două săptămâni. Arată ca Robinson Crusoe. Îl examinez cu atenţie. Pare că nu are nimic, exceptând faptul că nu vorbeşte coerent. Zeci de foi de hârtie sunt înşirate prin casa dărăpănată. Îl iau la Galaţi. Şi-o fi pierdut minţile în pustietatea asta! Adun şi foile de hârtie.
Traversăm Dunărea cu acelaşi bac gol. Acelaşi cerşetor muşcă din acelaşi covrig plasticat.
3.
Tata e la spital acum. Îi fac investigaţii. Nu i-au găsit nimic. Articulează corect cuvintele, însă nimeni nu înţelege ce vrea să spună.
Hârtiile de la el le-am abandonat în portbagajul maşinii. Într-una din seri le iau sus în casă şi mă uit pe ele. E surprinzător. Totul e altfel, şi totuşi coerent, acolo: curtea fusese curăţată, găinile băgate în coteţ. Cică nu îi răspundeam la telefoane! Nici eu, nici mama. Se plânge că n-a primit de la noi niciun telefon timp de două saptămâni. Ultima dată se bărbierise cu două zile înainte. Nu avea de unde să aibă o asemenea barbă! Până şi intrarea mea pe uşă e consemnată, chiar şi felul în care au năvălit mâţii pe mine.
Peste câteva zile e cu noi la masă. De câte ori vrea să se exprime, îi dăm o foaie de hârtie. Prima dată mi-a scris el:
„Acum sunt într-o lume paralelă! Ce zici de asta?”
„Păi ce să zic tată”, i-am scris eu, „e linişte acum! Ai inspiraţie?”
„Deci există lumile paralele! Ţi-am spus eu că te manipuleză aştia.”
„Care ‚ăştia’, tată?”
„Vorbele. Gălăgia. Tam-tam-ul. Televizoarele. Ne dau gălăgie să ne prostească. Băi, eu am descoperit scrisul acum”, îmi scrie. „Spre diferenţă de tine, eu acum simt că lumea literelor există efectiv, fără să fi citit vreo carte. Dar să vezi ce carte o să-mi iasă! Eu nu-s sclavul lecturilor, ca tine! Eu îmi las spiritul liber!”
Plec prins de treburi. Am înţeles totul. Sunt sigur că-şi va reveni. Mimează cu brio. I-a păcălit până şi pe doctori. E un spirit fantezist. A vrut doar să-mi dea o lecţie.
