Robert Şerban – Moartea parafină

Robert Şerban – Moartea parafină

Poate că poemul care surprinde cel mai bine starea mentală sub imperiul căreia Robert Şerban a scris poemele ce alcătuiesc volumul „Moartea parafină” (editura Cartea Românească, 2010) este „Jucărioara de-un leu” (p.80): „sunt la jumătatea ei [a vieţii]/ şi îmi place să cred/ că ce văd departe departe departe departe/ măruntă/ ca o jucărioară de-un leu/ e propria mea moarte”. În psihologie, criza vârstei de mijloc este definită ca o conştientizare acută a ideii morţii în primul rând, conştientizare ce are loc în jurul vârstei de patruzeci de ani. Poate că aici este cheia cărţii lui Robert Şerban, un autor care a împlinit de curând vârsta mai sus amintită şi care, în ciuda energiei şi a spiritului ludic de care dă dovadă ca om, este grav, puţin nostalgic pe alocuri, în poezie.

Poemele care alcătuiesc volumul „Moartea parafină” sunt scrise într-un stil limpede, clar; autorul dă dovadă de multă inteligenţă artistică (în special în felul în care urmăreşte ideea fiecărui poem în parte), iar nota generală este una cerebrală, reflexivă; în acelaşi timp, imagini şi pasaje „vizionare” îi tulbură cerul meditaţiei, aşa că ne sunt oferite, în doze bine calculate, şi piese care (par că) scapă cenzurii raţiunii autorului. Dealtfel, într-o mică „ars poetica”, rezumată doar la „O dorinţă” (căci aşa se intitulează poemul de la pagina 81), Robert Şerban spune: „aş vrea să scriu/ ca şi cum m-aş naşte/ plin de sânge de bucăţi de piele şi resturi de carne/ cu un ţipăt gros/ prelung/ de barbat lepădat de ai lui/ într-o pădure de statui romane/ ce-l privesc îngreţoşate şi cu dispreţ”. Acest „manifest” nu este urmat de către autor, care înclină spre limpezimea, simplitatea şi claritatea intelectuală a mesajului; însă, în partea doua a aceluiaşi poem, Robert Şerban se surprinde parcă pe sine atunci când se referă la un paianjen în a cărui plasă a căzut o insectă prea mare şi care se pregăteşte să devoreze paianjenul; acesta din urmă „înnebunit de frică/ ţese întruna întruna/ până când se topeşte/ în aţele ce se întind – o cămaşă a morţii/ prea mare/ şi/ prea subţire”. Aici este „moartea parafină”, cea care, asemeni substanţei cu acelaşi nume, impregnează nu numai hârtia sau ţesăturile, ci însăşi viaţa, ajunsă, la jumătatea ei, într-un moment de cumpănă, de meditaţie lucidă.

„Orice s-ar spune/ moartea are lumina ei” (p.64); în acelaşi timp: „m-am hotărât să nu mai scriu despre moarte/ niciodată” (p.66). Poate că soluţia unei astfel de dileme (atracţia pentru meditaţia asupra morţii şi refuzul unui astfel de discurs) poate fi cea din poezia „Buna noastră gospodină” (p.51): „sub un soare sclifosit de octombrie/ moartea se dezmorţeşte/ [...] se priveşte într-o oglinjoară de mână/ a mai îmbătrânit puţin/ i-au apărut câteva puncte negre/ şi parcă i-a încolţit niţel mustăcioara/ [...] niciodată n-a fost altfel/ decât mică şi grasă/ o gospodină care nu uită/ să guste/ câte puţin/ din tot ce găteşte”. Este vorba de banalizarea morţii, o moarte care să nu mai însemne mult, care să nu sperie; „nu bâtrâneţea mă sperie/ nici ochii care or să se caşte/ în tălpile pantofilor târâiţi spre farmacii şi spitale”; ba chiar, ca paradox: „mi-e teamă că o să-mi placă berea/ că o să merg la meciuri de fotbal/ unde-o să-njur în gura mare de toţi dumnezeii”(p.78)

Crucea şi gestul crucii străbat, obsesiv, volumul. Gestul este, iniţial, o imitaţie naivă, la o vârstă fragedă: „să fi avut vreo trei ani/ când am văzut pe stradă o femeie/ cum se opreşte/ îşi duce mâna la frunte/ la coşul pieptului/ la umărul drept/ şi la umărul stâng/ am crezut atunci/ că a cules ceva cu degetele// am alergat acasă/ m-am oprit în faţa oglinzii/ n-aveam nimic de luat/ nici de pe frunte/ nici de pe tricoul cu care eram îmbrăcat/ aşa m-a găsit tata/ încercând să prind ceva cu mâna dreaptă/ orice” (p.13); apoi este un fior nostalgic din aceeaşi copilărie, dar de la o altă vârstă a ei: „doar când treceam prin faţa bisericii din centru/ înainte de a-şi duce degetele la frunte/ mama mă atingea pe umărul drept/ ca şi când mi-ar fi dat dezlegare/ iar eu ştiam ce trebuie să fac// ca o stafie merg prin palat/ în căutarea unui trup a cărui copilărie/ a avut toate buzunarele cusute” (p.63). Crucile sunt fie simbol al spaţiului românesc: „vin dintr-o ţară/ în care crucile/ nu fac/ niciodată/ păianjeni/ la/ subţiori”, fie simbol al unor mici „rupturi” apărute în ordinea cotidiană a realităţii: „după ce se despart/ avioanele lasă/ câteodată/ în urma lor/ cruci mari pe cer/ la care unii oameni se închină/ pe ascuns şi în grabă” (p.56)

Pentru a încheia, aş spune că sensul acestui volum a lui Robert Şerban este unul de „tocire” a unui cuvânt; este vorba despre moarte, cea care înfricoşează deobicei. La Robert Şerban devine hilară, ca într-o piesă de teatru absurd: „în pieţele mici şi necirculate ale oraşelor sărace/ câte un om îşi dă din când în când foc/ puţinii trecători se opresc şi privesc amuzaţi/ fiind convinşi că undeva-i o cameră ascunsă/ căreia nu vor să-i cadă victimă”.

publicat în revista Dunărea de Jos, nr.107 (ianuarie 2011), precum şi pe AgenţiaDeCarte.ro (http://www.agentiadecarte.ro/2011/02/%E2%80%9Cmoartea-parafina%E2%80%9D-de-robert-serban/)