Cronica trebuia să apară în revista Antares, însă, dintr-o regretabilă greşeală, intenţionată şi independentă de voinţa autorului, a fost publicată în altă revistă...
Rareori un debut în volum este atât de consistent, cartea fiind un exemplu elocvent despre ce poate „produce” dragostea de viaţă şi de literatură... După cum am spus deseori, spiritul critic nu-i este deloc străin lui A.Velea. De aici şi poate o anumită reţinere, crispare la „ieşirea în public” şi la adunarea textelor sale într-un volum... debutul său editorial fiind deja vechi, într-o antologie.
Andrei Velea (născut în Galaţi, la 3 februarie 1980), lucrând în domeniul informaticii, programator senior, este, într-adevăr, lucid... dar această calitate nu-l fereşte să se îndrăgostească, ceea ce, din istoria literaturii, ştim că este bine... Nu ştim cât de bine poate fi, dintr-o anumită perspectivă, - şi aici nu ne referim, à la Eugen Negrici, la unele iluzii ale literaturii române – o formă a solidarităţii cu trecutul (dar nu este vorba de „poezia pe teme patriotice şi cu figuri istorice legendare, lirica autohtonistă, religioasă, htonică” – p.282, E.Negrici, „Iluziile literaturii române”), şi anume asumarea unei descendenţe din curentul suprarealist. Este cazul, de fapt, al întregului grup de tineri poeţi pe care îi întâlnim astăzi la Cubul Critic Oblio, cenaclu care activează în cadrul Centrului Cultural Dunărea de Jos, dar care s-au remarcat de-a lungul timpului în cenaclurile „Anton Holban”, „Gellu Naum” sau în gruparea literară „Lampisterii”. Ne referim la Octavian Miclescu, Marius Grama, Leonard Matei şi, evident, Andrei Velea, un nou (deja aproape... vechi) val al literaturii gălăţene (un altul se conturează foarte bine dinspre cenaclul „Noduri şi semne”, unde deja o primă generaţie, dacă nu chiar două, şi-a(u) căpătat un loc de cinste în literatura română) care vine (şi poate va reuşi să aibă acelaşi succes!) în continuarea (ca să nu spunem completarea) valului „sirenelor” gălăţene care au sedus iremediabil lumea literară: Adina Dabija, Alina Durbacă, Florina Zaharia, Stela Iorga, Luminiţa Mihai, Vali Crăciun ş.a. Rămâne ca ambiţia şi talentul celor amintiţi să confirme...
Reîntorcându-ne strict la Andrei Velea, deşi este tributar suprarealismului, deja din cele şase grupaje ale volumului rezultă un salt literar, a cărui descriere nu ar face decât să întărească faptul că autorul, în lirică, îşi găseşte propriul drum...
Marele merit al scrierilor lui Velea este autenticitatea rememorării trăirii ori visării, asumarea eului liric fără ipocrizie (deşi viaţa propriu-zisă contribuie, cu dragoste ori pur şi simplu posesiv, la autocenzură!): „citeşti versurile astea ca pe-un delir/ şi crezi că nu-i nimic în realitate care să le corespundă:// gândeşti că strofele-s doar decupate din peisajele minţii,/ că totul se petrece numai după ce imaginaţia pură/ frenetizează orice cuvânt.// nu poţi înţelege starea concretă care le-a închipuit,/ forma ce-o prindeau în aer, agitată şi suplă/ în cadrul aceluiaşi spaţiu,// nu poţi explica gravitaţia care le-aduna aţele/ sau degetul ca un pix ce le fixa pe hârtie,/ ori ochiul ce le-agita energia.// nu poţi înţelege faptul că poezia nu se scrie,/ ci după ea se-nşiră palmele ori se-aruncă braţele,/ la fel cum nu poţi înţelege faptul că poezia nu se explică.// nu poţi, nu poţi să ştii nimic,/deoarece, paradoxal lucru, poezie eşti tu,// iar tu nu te-nţelegi, nu te cunoşti, nu te explici sieţi,/însă exişti, iar asta e de ajuns.”
Poemele (erotice) ale lui Andrei Velea sunt invitaţii la dialog: Iubirea autentică nu a fost niciodată monolog. În general, poetul este atent la tot ceea ce ar putea atrage peste poeme cortina, dar, calofili, putem observa cum pânzele, cortinele, se pot agăţa de tuburi, canale, ţevi chiar, conducte... Poantele de final pot salva întregul, putând fi considerate, unele dintre ele, chiar borgesiene, aceasta apropo de unele discuţii avute în ultimul timp referitoare la argentinian.
Sentimental, - cartea se vrea a fi şi o antologie a grupajelor publicate sau nu anterior, scrieri „pentru care am alergat până acum” – Andrei Velea se întoarce şi la „Omul vag” (pentru acest grupaj, din 2001, şi pentru „Versuri pentru Lolita”, din 2003, era cunoscut poetul de către subsemnatul), un portret antropomorfic, amintind de „omul aproximativ” al lui Tristan Tzara ori de desenele lui Picasso ori Salvador Dali: „firul răbdării se sparge: omul vag, într-un acces/ de panică interioară, îşi mută sprâncenele după ureche;/ abia acum, mulţumit, cu aţele sub adăpostul pânzelor,/ închide borcanul cu gel, rânjind satisfăcut.” (p.14 m.).
Este un grupaj în acelaşi timp existenţialist, kafkian, dacă vreţi, dadaist şi despre „îngrămădeala sufletelor” şi despre mimarea libertăţii, despre condiţia umană în general (şi poate despre cea românească în particular)... Un portret care, suprapus românului nostru cel de toate zilele, s-ar potrivi binişor, mai ales când el este născut poet din toate încheieturile. De la „omul vag” până la „peisajele pariziene”, scrise în 2005, este o diferenţă clară dar se poate vorbi în continuare şi despre cubisme de ideatică şi de mesaj. Stupoarea, revolta sunt înlocuite de bucuria receptării existenţei celuilalt, cu toate clişeele existente, cu meditaţii simpatice asupra cosmopolitismului în general, asupra neo-colonialismului inversat; relatând savoarea îndrăgostirii zilnice de câte o necunoscută prin mijloacele de transport în comun...
„Psalmii recenţi sau poemele cu dumnezeu” (2004) aduc un aer proaspăt, detaşat, nu neapărat convingător, profund temei: „de câteva zile cu dumnezeu într-o nucă, încercând să-l conving de contrariu”. Există umor (mai mereu în scrisul lui Velea), dar umor din acela care ne convinge că avem de-a face cu un scriitor serios, care mizează pe literatura autentică...
Dacă s-ar deschide o discuţie despre titlul volumului, deşi autorul susţine că s-a gândit mai mult la teoriile asupra absurdului, mi se pare că Gimnastul, personaj simbolic, poet al graţiei sacre, nu are nevoie de plămâni fiindcă el nu are nevoie de oxigen. El este precum un personaj de-al lui Gellu Naum dintr-un roman visat de o altă Zenobie, prins în capcana propriei fiinţe, tranşat/împietrit în feliuţe de Meduza propriei raţiuni, dar continuând să existe şi să iubească cum se cade, într-un circ fără lei dar cu lolite, în care inconştientul se joacă de-a Andrei Velea care se joacă de-a poetul Andrei Velea care se joacă de-a iubitorul de cuvinte care învaţă să iubească imaginile pe care i le dăruieşte un inconştient cât un câine bine crescut, incendiar dar ţinut în lanţ de umbra care se joacă la rându-i de-a Andrei Velea care... şi jocul ar putea continua.
Nesacrificându-se total pe altarul literaturii, Andrei Velea ştie – poate doar instinctiv – că sunt lucruri mult mai de preţ... dar un poem bun merită uneori să ne aducă aminte de tot ce este bun şi frumos în vieţile noastre. Şi merită un sacrificiu... cât trebuie de important... dar nici mai mult şi nici mai puţin...
Fără a trage o concluzie, volumul acesta ar trebui să fie unul de referinţă pentru noua generaţie de scriitori gălăţeni. Şi poate chiar şi este. Din mai multe puncte de vedere sau de citire.
a.g.secară
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu