Poetul lunii în revista Fereastra

Un atlant printre noi

(cronică publicată în Weeekend Magazin - supliment gratuit al cotidianului Viaţa Liberă, Galaţi, săptămâna 28 octombrie - 3 noiembrie 2011)

Mitul Atlantidei este mereu în actualitate deoarece fiecare dintre noi are ascunsă în memorie (ca să nu spunem suflet!) câte o catastrofă (poate sentimentală, poate existenţialistă) ori, mai ales, câte un ideal (sfărmat sau nu)...

De aceea nu este deloc surprinzător că un tânăr poet gălăţean, Andrei Velea, şi-a intitulat cea de-a doua carte de poeme, apărută la Editura Fundaţiei culturale Antares, „Hotel în Atlantida”.

„Aşteptând apocalipsa care se-apropie” (p.10) – autorul nefiind însă ca fire un pesimist! - , Andrei Velea meditează po(l)emizând, caută luciditatea vers cu vers, portretizează iubita, nemurind-o cu meşterită ironie. Se mai uită şi la televizor („repede, dă drumul la televizor:/ s-a-ntors mesia/ şi vor să-l pună preşedinte!”, p.13), se compromite cu muza (care-l corupe), se întoarce la probleme vechi, presocratice („mai bine vorbesc despre materie şi suflet”), nu uită să-şi vadă şi bârna gimnastului din privirea-i pătrunzătoare, critică (A.Velea se mai îndeletniceşte şi cu critica literară iar primul său volum de poeme se intitulează „Gimnastul fără plămâni”). După cum am mai scris undeva, scrierile lui Andrei Velea pot fi, dihotomic, reducţionist, împărţite în două: în „poeme lucide” şi în „poeme fără intenţie”, ambele putând fi însă savurate cu sau fără intenţie, împreună cu Platon sau fără... În cele lucide pune multe sub semnul întrebării: de la calitatea vieţii ( în primul poem se referă la „momentele când se trăieşte în gol”) până la calitatea poemelor („dacă m-aş contopi într-o zi cu o idee,/ vânzându-mi sufletul precum faust,/ cum m-ai privi a doua zi, când aş reveni la tine/ răvăşit, rătăcit/ îndoindu-mă de toate poemele pe care le-am scris,/ inclusiv de cele dedicate ţie?”)... În cele fără intenţie, am aprecia firescul liric, nealterat de cartezianismul la care se face aluzie la un moment dat.

Între revelaţii şi pseudo-revelaţii (un poem foarte reuşit se numeşte „Pseudo-revelaţie” – p.18), poetul surprinde starea poetică generată de diverse imbolduri în fotografii de grupuri de cuvinte potrivite după inspiraţie: „pitit în umbră, îţi muşc sfârcurile pe-ndelete,/ sufletul ţi-l împart zgârcit între un pol şi celălalt;/ demult n-am mai scris un poem care să te exalte/ şi-i numai vina ta!” Aşadar, dacă scriitorul se înfurie, nu-i a bine! El spune lucrurilor pe nume, chiar dacă le pune mănuşi metaforice! De pildă, „primăria oraşului nu mai funcţionează de o săptămână,/ pe la ghişee se recită din shakespeare şi eminescu,/ catastifele prăfuite se transformă-n romane erotice,/ iar planurile de urbanism în tablouri suprarealiste// câinii poartă covrigi în coadă, iar pe dunăre,/ la galaţi, curge numai lapte şi miere/ (oricine se plimbă pe faleză are câte o cană/ în fiecare mână)// în toată risipa asta generalizată/ mi-e tot mai greu să mă adun:/ exersez o echilibristică suicidală/ între acceptare şi refuz” ( p.75).

Intrând în război cu „maşina de poetizat” (dacă nu chiar cu tot Imperiul Poeziei, unde provincie prosperă este Atlantida Felix; scriu aceasta şi deoarece autorul deja îşi încearcă tastatura cu proză, obţinând câteva prestigioase premii la diverse concursuri de gen; şi gurile potrivit de rele chiar ar spune că ar fi mai bun prozator decât poet; deşi premiile naţionale obţinute la poezie spun că ar putea fi chiar un scriitor total, un predactor de orice fel de literatură), Andrei Velea promite, napoleonian, o campanie literar-militară lungă, plină de surprize...

„Maşina de poetizat” este, în plan concret, unul dintre cele trei grupaje propriu-zise ale cărţii, alături de „o atlantidă care nu s-a pierdut” şi „poemele din ultima cameră de hotal”, o secţiune a cărţii apărute la sfârşitul primăverii lui 2011 cuprinzând 10 poeme în limba engleză, în traducerea maestrului Petru Iamandi.

Aşadar, ca să mă mai repet un pic, cine vrea să răspundă la o somaţie la sinceritate va găsi în scrierile lui Velea un bun impuls... Şi o bună poezie (şi auto-critică): „scenariu cu muzica lui vivaldi pe fundal:/ după ce-am făcut dragoste,/ tu-mi corectezi, în surdină, câteva poeme// hârtia pe care-o ţii în mână e-o folie de glaspapir// (...) nu mă mir cum de observi în versurile mele/ suficiente locuri pentru a construi/ un port mineralier sau un aeroport// într-un fel mă bucur -/ aşa iese la iveală până şi cea mai ascunsă rupere de ritm,// într-alt fel mă-nspăimânt,/ când văd cum tăvălugul aerului aduce înspre noi/ nu fire de praf, ci bolovani,/ nu adieri de vânt, ci tornade” (p.27).

Deoarece, nu-i aşa, fără sinceritate nimic nu este. Frumos şi durabil.

Cât mitul Atlantidei...

a.g.secară

„Hotel în Atlantida” - versiunea online

Open publication - Free publishing - More carte

Paul Blaj despre „Hotel în Atlantida”

Articol publicat pe site-ul Hermeneia aici
Primul gând care mi-a venit a fost: ce s-o fi întâmplat cu Andrei. E o afacere falimentară să îți deschizi hotel în atlantida. Desigur eram mâncat, odihnit și extrem de lucid (sic!). Îmi aminteam de gimnastul fără plămâni, fără nume, fără das Haus pe care o are orice sportiv de performanță, bancher ori analfabet mioritic (pac pac). Dar noua ordine mondială se făcea și fără mine (sic!) sau (sick!), iar râurile continuau să sperie pe timp de cod colorat (în general am observat că nu contează culoarea) bieții oameni. Soluția cea mai la îndemână? Să investesc în atlantida. Dar de la mine, drace!, nu se vedea.

Andrei Velea, pe care acum îl cunosc personal și îl consider definiția jovialității întrupată, este plin de surprize frumoase. Cartea lui, despre care facem vorbire (parcă așa se spune), Hotel în Atlantida apărută la ed. Fundația Culturală Antares, Galați, 2011, în ediție bilingvă, parțial, cu un redactor de seamă, a. g. secară, implicat și în concepția grafică plus layout, este o confirmare (iote clișeul), este o demonstrație de forță a talentului, dar și de sensibilitate a poetului, care nu ne mai surprinde pe noi, cei care intuiam vocea originală încă de la primele versuri.

Ca să nu ne plictisim, uitându-ne ca broaștele la inundații, exemplificăm cu titluri și versuri care rămân în noi precum amintirile frumoase sau momentele penibile, la alegere, ca să zic așa. sentiment acut de fotografie, când în cer miroase a paie, când ești mai corect decât un pai de chibrit, bursa firii, un nod de trandafir, versuri cu efect coagulant ș. a. m. d. Desigur că nu vom reuși a convinge fețele simandicoase doar cu atât, nici nu ne propunem. Probabil ele nici nu există. Să-i dăm înainte și cu versuri.

calculatoare, navete spaţiale, fizici năucitoare…/şi încă-i atâta nevoie de-un filosof grec,/care să ne spună că trupul poetului/ e format din atomi de poezie,//fiecare cu zeii lui, cu viaţa lui socială,/trăind într-o democraţie aproape de explozie,/ greu de adus împreună//„îngenunchiaţi în faţa poetului, împodobiţi-l cu ghirlande,/ dar alungaţi-l!” - asta în caz că sufletul vostru/ nu locuieşte, cu voi, în cetate p. 20

Sau poemele astea sunt scrise în ultima cameră de hotel/ din atlantida,//mai strâmtă ca lumea/ înainte de-a fi fost creat spaţiul,/ mai tensionată/ ca pielea unei femei înainte de-a naşte//pereţii sunt subţiri/ ca foaia de ţigară:// se-aud înghiţiturile-n sec din camera de alături/ de parcă, prin baierele lumii,/ un zeu ar asculta uneltirile celorlalţi zei,// iar un făt şi-ar auzi viitorii fraţi/ muşcând cu poftă/ dintr-o rază de soare p. 32

Bref, trebuie, dar trebuie să citiți cartea. Nu atât pentru aceste cuvinte ale subsemnatului, ci tocmai pentru lipsa unora. Este plină de entuziasm amar, de sinceritate aspră, de visare reținută. Și logic ar fi să întrebăm autorul dacă are spa sau piscină hotelul, dar nu o facem. Pentru că e un hotel de 5 stele și am deveni, în mod automat, coborâți direct din copac. Chiar, oare în atlantida creșteau banane? Iar retorica întrebare apunea odată cu textul. Sunt plin de instincte primare (sic!), asta e!

Hotel în Atlantida, o confirmare marca Andrei Velea

de Romeo Aurelian Ilie

Articolul original a fost postat aici

Poetul Andrei Velea, debutant anul trecut cu „Gimnastul fără plămâni”, revine acum cu un al doilea efort editorial: placheta de versuri „Hotel în Atlantida”(Fundaţia Culturală Antares, Galaţi). De fapt, această revenire poate fi privită şi ca o continuare, din punct de vedere al faptului că şi această nouă ispravă literară este împărţită pe cicluri, trei la număr. Dar totodată se înregistrează o creştere de nivel, o uşoară rupere de estetica volumului anterior.
Primul ciclu, „o atlantidă care nu s-a pierdut”, ni-l prezintă pe poet într-o continuă dispută cu sinele său lumesc. O partidă deloc originală dacă ne gândim că aceasta face parte din destinul oricărui poet. Dar modalitatea de construcţie a antitezei este cea care ridică aici calitatea textelor; şi aici mă refer la capacitatea poetului de a descrie doar una dintre stări, dar atât de bine încât cealaltă defilează paralele, în spatele perdelei intuiţiei: astfel, în „despre poem, pe ţărmul atlantidei”, care deschide şi volumul de faţă, poetul descrie momentul de transă creatoare: „mintea colcăie ca un melc în călduri,/ sudoarea-i alcool, făina oaselor, cocaină.../se-apropie/ simt cum aerul se retrage speriat ca o fecioară din faţa unei bacanale/ ah!cum de-mi vine ideea să scot o foaie de hârtie/ şi s-o interpun între mine şi urgie?/ mă face mai puţin poet un asemenea gest de luciditate?”; iar în finalul poemului, îşi deplânge oarecum aceste momente de „luciditate”: „da, o factură/ a tuturor momentelor când am trăit în gol,/uitând că încă-s în viaţă”. În „pseudo-revelaţie”, dimpotrivă, acelaşi poet se lamentează în faţa lipsei acute de inspiraţie: deşi se vrea intrând în pielea profetului, care spre deosebire de „discipolii care adorm, unii visând balauri, alţii de-ale gurii”, face eforturi să „vorbească cu o piatră/ închipuind o cheie către oameni”, totuşi, se vede privat de lumina revelatoare: „deodată amurgul se aprinde brusc,/ un fulger luminează profetului faţa.../ dar nu-i o revelaţie! Ah, nu!/ e doar bliţul unui turist obraznic/ care se depărtează/ către ieşirea din rezervaţie/ grăbit...”. Mai la vale, poemul „caimac fin de otravă”, descrie aceiaşi dramă. Dar spre binele unanim, poetul găseşte şi momentul în care să se împace cu sinele: în „anatomia unei întâmplări”, el descrie în termenii calmi ai unei întâmplări, simbioza celor două euri, încheind, cum altfel decât sugestiv, cu versurile: „probabil m-am împiedicatde-o pasăre/ pe ţărmul unei atlantide care nu s-a scufundat niciodată/ şi am căzut în mine”.
E momentul aici să-mi exprim părerea, cu grad de convingere, că „atlantida” lui Andrei Velea nu-i alta decât însăşi poezia: declarată de muritori ca o insulă-legendă-ndepărtată şi scufundată, ea supravieţuieşte, ba mai mult, este rampa omului către sine însuşi, atât cât acesta îşi permite riscul unei împiedicări din întâmplare.
Al doilea ciclu, „poemele din ultima cameră de hotel”, amintesc cumva de „omul vag” din „Gimnastul fără plămâni”; numai că acum accentul se mută o treaptă mai sus, şi critica nu mai vizează doar elemente umane aleatoriu selectate, ci mase întregi , publice şi politice, virusate de diverse maladii; chiar dacă, în virtutea metonomiei, exprimarea se face tot la singular. Astfel, sunt criticate pe rând: excesul de originalitate, transformat în părere prea bună despre sine: „a fi tu însuţi este singurul fel de unicitate în acest decor:/ ca şi cum doar tu ţi-ai desena zilnic/ despicătura feselor,/ curbura punctată a spaţiului// şi nici un zeu nu ţi-ar cere socoteală/ pentru lipsa crasă de talent”(original e să comiţi dar păcatul originar); laxismul ca motor al trădării: „cine l-a vândut pe iisus/ s-a spânzurat/ c-un nod de trandafiri/ la-ncrengătura funiei”(nod de trandafir); refuzul de a gândi: „ai doar o singură pătură de gânduri/ şi e mai uzată ca preşul de la intrarea într-o universitate:/ câinii lui diogen/ o profanează din adins în fiecare dimineaţă”(închis în burta unei păsări uriaşe); autosuficienţa: „de propria formă decis,/ închis, prin voia ei, într-o ordine socială,/mulţumeşte că pe asfaltul locului tău/ era schiţat un contur care-nchidea un suflet”(un contur care-nchidea un suflet); şi multe alte metehne, care mai de care mai grave, peste care poetul aduce în finalul ciclului, „judecata de apoi”; poem asupra căruia voi reveni mai târziu, se va vedea atunci de ce.
Între timp semnalăm în fugă un ciclu intermediar de poeme traduse în limba engleză de către Petru Iamandi, şi apoi ne apucăm de deşurubat „maşina de poetizat”. Acesta este titlul celui de-al treilea şi ultimul ciclu din cartea de faţă. „Maşina de poetizat” nu o pot vedea altfel decât ca pe puterea creatoare a poetului, de care alter-egoul-om se simte uneori hăituit, pentru momentele în care setea de normalitate îl învinge, şi rămâne doar om: „eu şi maşina de poetizat ne ocolim reciproc,/ după o primă întâlnire ceva mai dulce/ ca un cocteil de pelin şi fiere// mi-e tot mai greu să mi se reproşeze întruna/ că merg pe asfalt când toţi merg pe nori, pe smog sau pe ceaţă/ că mestec pâine când toţi se hrănesc cu idealuri”(cocteil de pelin şi fiere). Fireşte că la un moment dat, omul cedează poetului: „mestec armura maşinii de poetizat/ de parcă aş plimba petale de trandafiri pe buze”(trupul maşinii de poetizat).
Ceea ce se poate reproşa acestui ciclu, ar fi, pe lângă dimensiunea lui redusă, care e strict alegerea poetului, inflaţia de versuri în care „galaţiul” apare, ca decor. Minusul vine din faptul că el nu capătă o valoare simbolică, ci este pur şi simplu descris prin metafore, fără însă a scăpa de blamul unui oraş mediocru, după mărturia poetului însuşi. Acesta este şi motivul pentru care aş fi preferat ca volumul să se încheie cu poemul „după judecata de apoi”: „după judecata de-apoi/ rămân ultimul// pentru a verifica vulcanii să nu scape gaz,/ lacurile să nu dea pe dinafară,/ stelele toate să fie stinse// închid uşa lumii cu două zăvoare,/ craniul mi-l aşez drept sigiliu, iar noaptea/ o trag pătură peste lume// în imensul hău cu arme de catifea”.
Deşi, dacă privim volumul de sus, observăm că ciclurile sunt aşezate înţelept: toată acea adunătură de păcate, criticate când ironic, când amar, sunt prinse ca într-o carapace protectoare între celelate două cicluri, care tratează condiţia poetuluiîn lume. Iar una dintre menirile acestei condiţii, rămâne fără doar şi poate, vindecarea acestor boli.
Înspre încheiere, se cuvine să aruncăm o privire şi asupra texturii poemelor lui Andrei Velea. Iar în acest sens, se poate observa o întrepătrundere între expresii optzeciste, de genul: „dinţii călcâielor”, „creionul ascuns în ghindă”, „tăvălugul aerului, care aduce înspre noi/ nu fire de praf, ci bolovani/ nu adieri de vânt, ci tornade”; şi construcţii post-moderniste, cum ar fi: „mototolind timpul şi spaţiul precum şerveţelele nazale”, „mai strâmtă ca lumea înainte de-a fi fost creat spaţiul,/ mai tensionat ca pielea unei femei înainte de-a naşte”, precum şi frumoasa metaforă a „maşinii de poetizat”. Iar prin această ingenioasă ţesătură, el îşi creionează un stil nou, al său, un stil care prin fineţea detaliului, confirmă poetului originalitatea mult râvnită de întreaga suflare poeticească, precum şi o poziţie de vârf în noua generaţie de poeţi, care se aşează la start în acest debut de deceniu secund al secolului XXI.

Mihail Gălăţanu despre "HOTEL ÎN ATLANTIDA"

ANDREI VELEA, HOTEL ÎN ATLANTIDA
În prestigioasa serie „POEZII DE COLECŢIE”.
Andrei Velea are o ciudată (postmodernă) concepţie despre poezie. El crede, aşa precum, la lansare, ne-au destăinuit criticii din preajma lui, că nu trebuie să îţi aştepţi inspiraţia ca să scrii. Poţi să scrii cu şi fără inspiraţie. Deşi lucrul acesta poate fi pe cale să-ţi joace şi feste. Velea are umor, sarcasm, oximoron, fineţe. Lirismul său este unul de speţă cerebrală.

Mihail Gălăţanu
http://www.efinance.ro/carti26.php

Prima cronică la "Hotel în Atlantida" - A.G.Secară în "Tecuciul Literar-Artistic"

     Cronică publicată în "Tecuciul Literar-Artistic", nr.23, martie-aprilie (anul 6) 2011, cu titlul "O nouă carte de poezie semnată Andrei Velea - O somaţie la sinceritate"

     Livius Ciocârlie, de la primele rânduri ale cărţii sale dedicate „Caietelor” lui Cioran, este aproape necruţător cu literatura raportată la adevăr (sau, dacă vreţi, la sinceritate; poemul care încheie primul grupaj al cărţii ce urmează a fi citită se intitulează: „somaţie la sinceritate”, părând a fi o obsesie blândă a acestei etape de creaţie): „Problema sincerităţii nu se pune în literatură. Literatura este mincinoasă prin chiar formula ei. Important e ceea ce rezultă din comedia pe care o joci.” Dar două paragrafe mai jos revine cu o precizare importantă: „Rostul literaturii este ca, minţind, să scoată la iveală un adevăr”.
     De care adevăr mai are nevoie omul contemporan? Să fie doar cel estetic? Doar cel revelator religios? Filosofic? Social-politic, istoric? Probabil că de toate adevărurile are nevoie omul, deşi este posibil ca şi lipsa adevărului, cu gradele sale, să-i fie la fel de necesară...
     Din ce în ce mai des tind să descriu poetul ca pe un artist plastic care are din când în când câte un vernisaj; iar pe prozator, pe romancier mai exact, să-l consider un adevărat arhitect care recompune, dacă nu chiar inventează, o întreagă lume... Într-o lume a scriitorilor matură, în care liricul şi prozaicul se împletesc armonios, autorul, înaintând în vârsta literară, dacă va avea ambiţie sănătoasă şi putinţă decentă, va încerca să fie un scriitor total, pentru care literatura chiar va deveni o chestiune de viaţă şi de moarte.
     Andrei Velea este un privilegiat. Este încă la acea vârstă care îi permite să viseze frumos, să se joace cu instrumentele şi armele literaturii...
     Este gata de despărţirea despre care vorbeam la prima sa carte (de o anumită poezie; desigur nimic nu ne garantează, în afara măreţiei sufletului, că nu ne vom întoarce la vechi (poeme) iubiri), dar încă mai doreşte să-şi lichideze anumite conturi, să-şi mai organizeze vernisaje lirice în care se pot admira apocalipsele anunţate.
     Mai poate inventa o maşină de poetizat (care, ca şi unele motoare, ar putea să nu folosească la nimic), se mai poate lua la trântă cu ea, aşa cum îşi mai poate rezerva şi o ultimă cameră de hotel într-o atlantidă în care atlanţii învaţă, pentru a supravieţui, paşii sarabandei în d minor a lui Händel (nu că ar fi întotdeauna muzica potrivită pe fundal, cum se insinuează într-un „anti-portret” în care se ironizează false arte poetice!), o atlantidă aproape de al cincilea anotimp, ideal...
     În calitate de filocritic de serviciu, nu pot să nu constat că scrierile lui Andrei Velea pot fi, dihotomic, reducţionist, împărţite în două: în „poeme lucide” şi în „poeme fără intenţie”, ambele putând fi însă savurate cu sau fără intenţie, împreună cu Platon sau fără... În cele lucide pune multe sub semnul întrebării: de la calitatea vieţii ( în primul poem se referă la „momentele când se trăieşte în gol”) până la calitatea poemelor („dacă m-aş contopi într-o zi cu o idee,/ vânzându-mi sufletul precum faust,/ cum m-ai privi a doua zi, când aş reveni la tine/ răvăşit, rătăcit/ îndoindu-mă de toate poemele pe care le-am scris,/ inclusiv de cele dedicate ţie?”)... În cele fără intenţie, am aprecia firescul liric, nealterat de cartezianismul la care se face aluzie la un moment dat. Rămâne să le descoperiţi cu bucuria arheologului ori a futuristului...
     Bun... Şi după ce veţi termina de citit, poate mă veţi întreba (îl veţi întreba pe autor): de ce Atlantida? Şi nu Fukushima... sau de ce nu camera 2012? Poate pentru că avem cu toţii o nostalgie anume, poate puţin patetică, după perfecţiune? Pentru că ne atrag, mai mult sau mai puţin, subiectele... apocaliptice? Pentru că vocile atlanţilor (fiinţe şi ele, cu slăbiciuni... umane) se aud mereu, vrând a fi reinventaţi/înviaţi?
     Autorul scrie, la o „bursă a firii”: „cititorule, nu te ascunde!/ mai bine fă un exerciţiu de maximă sinceritate: preschimbă-ţi mimica şi trupul în picături de rouă!” Căpoşi, am putea spune că nu mai contează câteva picături în oceanul ce altădată a înghiţit ditamai mitul! Într-un fel, tot umblând să revitalizăm mituri şi tot căutând eroi, probabil vom înţelege că şi literatura nu este decât un mit ca oricare altul. Poate cea mai importantă, dincolo de fuga de adevăr pentru a ajunge la un anumit adevăr, este setea după Autentic, nu neapărat confundat cu originalul în uitarea de sine şi de exactitate a dicteului automat ori ba (un poem se numeşte „original e să comiţi doar păcatul originar”!)...
     Un Autentic care ne-ar desena în nisipul tuturor deşerturilor ori oceanelor acestei planete, cu litere, ideograme, cuneiforme ori hieroglife. Ne-ar desena să înţelegem că mai departe nu sunt leii ci zeii, zeii şi iar zeii (A.Velea se referă undeva la „zeii tuturor religiilor” iar în altă parte la zei inventaţi ori pur şi simplu daţi) sau, pentru a nu uita de monoteismul oarecum mai comod, fiinţe misterioase care se adună pentru a discuta din când în când despre apocalipse ori, de ce nu, despre sfârşitul omului pentru începutul supraomului care va jindui mai apoi să fie doar, din nou, om...
     Într-o continuare ideatică, după volumul de debut care s-a intitulat „Gimnastul fără plămâni”, această a doua carte a lui Andrei Velea s-ar fi putut intitula „Atletul coastei pierdute”... dar autorul a ales să provoace altfel. Poate îi vom duce dorul poemelor sale de dragoste (deşi nu lipsesc nici aici, dar nu-s „ca-n brumaru”), poate melancolia sa nu are certitudinea (deşi o bijuterie precum „după judecata de-apoi” ne-ar contrazice!) şi solemnitatea Melancholiei lui Lars von Trier; poate chiar are nevoie de lecţia unui sinucigaş...
     De unde şi exersarea unei echilibristici suicidale „între acceptare şi refuz”, atât din partea autorului cât şi a cititorului... dar poate nu este decât o ispitire din partea demonilor literaturii, care te pot face să crezi că poţi stăpâni ceva sau pe cineva, că într-adevăr un om poate scrie ceva sau pe cineva, că un om poate citi într-adevăr denecititul...
     Probabil Micul prinţ, invocat de vreo două ori, nu ar fi ajuns să-l citească pe Andrei Velea, dar tânărul nostru scriitor, în căutarea unei certitudini, l-ar fi urmat până pe asteroidul său, unde ar fi descoperit că şi acolo a existat o atlantidă. Aşa cum, cunoscătorii ştiu de ce, o atlantidă poate exista/există şi într-o ghindă!

a.g.secară

despre poem, pe ţărmul atlantidei

*
cădere ascuţită brici, perfect verticală, de cuvinte,
în stare să reteze orice limbă până dincolo de cuvântul „mamă”,
ce l-ar îneca chiar şi pe sinbad marinarul,
cu toată dragostea lui de ducă

dau să mă feresc, dar cuprins de-o voluptate hristică,
mă trezesc ancorându-mă cu dinţii călcâielor de podea,
aşteptând apocalipsa care se-apropie
mototolind timpul şi spaţiul
precum şerveţelele nazale

mintea colcăie ca un melc în călduri,
sudoarea-i alcool, făina oaselor e cocaină...
se-apropie! simt cum aerul din preajma mea
se retrage speriat ca o fecioară din faţa unei bacanale

ah!, cum de-mi vine ideea să scot o foaie de hârtie
şi s-o interpun între mine şi urgie?!?
mă face mai puţin poet un asemenea gest
de luciditate?

…

şi uite-aşa scap, mereu scap,
cu foaia de hârtie purtând dovada supremă,
precum ruinele pompeiului

şi uite-aşa scap, cu viaţa ca un ecou al emoţiilor de atunci,

până când simţurile îmi vor juca într-o zi feste
şi-n loc de-o foaie albă de hârtie
voi agăţa altceva: o scrisoare de dragoste, o bancnotă
sau o factură,

da, o factură
a tuturor momentelor când am trăit în gol,
uitând că încă-s în viaţă

(din „Hotel în Atlantida”, poeme, editura Fundaţiei culturale Antares, Galaţi, 2011)

Lansare "Hotel în Atlantida" - fotografii

Lansarea a avut loc la Centrul Cultural Dunarea de Jos, Galati, in cadrul Festivalului international "Serile de poezie ale revistei Antares". Data - 28 mai 2011, orele 12.30. Printre cei prezenti in sala: Liviu Ioan Stoiciu si Mihail Galatanu. Alaturi, desigur, de scriitorii locali si de invitatii din strainatate. Au vorbit despre carte criticul Viorel Stefanescu si poetul Iulian Grigoriu.

"Hotel în Atlantida" - coperta

Lansare "Hotel în Atlantida". Afişul!

în patul puştii am invitat garoafă

*
mint când spun că n-am inspiraţie…
distilată în sticle delicate, de nas,
muza mi-a cumpărat tăcerea: are versuri compromiţătoare
pe care, altminteri, aş fi nevoit să le scriu

mai bine vorbesc despre materie şi suflet,
eventual strecor şi numele unei autorităţi în domeniu;
forţat la subtilităţi cu tentacule de catifea,
piunezele minţii s-au ofilit

şi-n patul puştii
am invitat aseară o garoafă

“Hotel în Atlantida” - propuneri de coperte

Anunţ: “Hotel în Atlantida” - un nou volum de poeme Andrei Velea

material apărut pe AgenţiaDeCarte.ro

În curând, la editura Fundaţiei culturale Antares (editura filialei Uniunii Scriitorilor Sud-Est), va apărea cel de-al doilea volum de poeme semnat de Andrei Velea, “Hotel în Atlantida”. Lansarea va avea loc la sfârşitul lunii mai 2011, cu ocazia festivalului internaţional „Serile de literatură ale revistei Antares”, la Galaţi. Volumul va conţine şi zece poeme traduse de profesorul Petru Iamandi, precum şi o prefaţă semnată de criticul A.G. Secară.

“Poemele din „Hotel în Atlantida”, a doua carte a mea, sunt scrise, în marea lor parte, înainte de debutul din toamna lui 2010 cu „Gimnastul fără plămâni”. Poemele cuprinse în prima carte se terminau, cronologic vorbind, în 2006. „Hotel în Atlantida” conţine poeme scrise între 2007 şi 2010.

Structura volumului este tot pe cicluri de poeme – trei la număr: „o atlantidă care nu s-a pierdut”, „poemele din ultima cameră de hotel” şi „maşina de poetizat”.

Cred că tonalitatea din primele două cicluri, în special din „poemele din ultima cameră de hotel”, este una meditativă. O nostalgie după un „continent” misterios, re-creat în poezie, în imaginaţie, ca o realitate interioară, cu firescul, cu străzile şi oamenii ei. De asta „o atlantidă” şi nu „atlantida”. Probabil „atlantida” nici nu a existat vreodată, dar asta nu înseamnă că mitul ei nu are însemnătate (poetică). Şi nu e morţiş atlantida, cât misterul unei lumi care poate exista printre noi, natural, cu toate că nu este palpabilă – lumea meditaţiei poetice, a poeziei.

În ultimul ciclu de poeme, „maşina de poetizat” (care creează o adevărată „debandadă poetică” pe străzile oraşului) şi autorul versurilor îşi dispută „supremaţia” asupra Galaţiului. Nici nu bănuiesc locuitorii acesturi oraş ce întâmplări fantastice au avut loc în timp ce se îndreptau, gri şi monotoni, către locurile de muncă. Vor avea o surpriză plăcută, atât ei, cât şi cei care nu cunosc Galaţiul. Dacă în urma lecturii acestor poeme se va înregistra un aflux de turişti în zonă, merit, cu sinceritate (şi modestie), un premiu din partea primăriei!”, a spus Andrei Velea.