(cronică publicată în Weeekend Magazin - supliment gratuit al cotidianului Viaţa Liberă, Galaţi, săptămâna 28 octombrie - 3 noiembrie 2011)
Mitul Atlantidei este mereu în actualitate deoarece fiecare dintre noi are ascunsă în memorie (ca să nu spunem suflet!) câte o catastrofă (poate sentimentală, poate existenţialistă) ori, mai ales, câte un ideal (sfărmat sau nu)...
De aceea nu este deloc surprinzător că un tânăr poet gălăţean, Andrei Velea, şi-a intitulat cea de-a doua carte de poeme, apărută la Editura Fundaţiei culturale Antares, „Hotel în Atlantida”.
„Aşteptând apocalipsa care se-apropie” (p.10) – autorul nefiind însă ca fire un pesimist! - , Andrei Velea meditează po(l)emizând, caută luciditatea vers cu vers, portretizează iubita, nemurind-o cu meşterită ironie. Se mai uită şi la televizor („repede, dă drumul la televizor:/ s-a-ntors mesia/ şi vor să-l pună preşedinte!”, p.13), se compromite cu muza (care-l corupe), se întoarce la probleme vechi, presocratice („mai bine vorbesc despre materie şi suflet”), nu uită să-şi vadă şi bârna gimnastului din privirea-i pătrunzătoare, critică (A.Velea se mai îndeletniceşte şi cu critica literară iar primul său volum de poeme se intitulează „Gimnastul fără plămâni”). După cum am mai scris undeva, scrierile lui Andrei Velea pot fi, dihotomic, reducţionist, împărţite în două: în „poeme lucide” şi în „poeme fără intenţie”, ambele putând fi însă savurate cu sau fără intenţie, împreună cu Platon sau fără... În cele lucide pune multe sub semnul întrebării: de la calitatea vieţii ( în primul poem se referă la „momentele când se trăieşte în gol”) până la calitatea poemelor („dacă m-aş contopi într-o zi cu o idee,/ vânzându-mi sufletul precum faust,/ cum m-ai privi a doua zi, când aş reveni la tine/ răvăşit, rătăcit/ îndoindu-mă de toate poemele pe care le-am scris,/ inclusiv de cele dedicate ţie?”)... În cele fără intenţie, am aprecia firescul liric, nealterat de cartezianismul la care se face aluzie la un moment dat.
Între revelaţii şi pseudo-revelaţii (un poem foarte reuşit se numeşte „Pseudo-revelaţie” – p.18), poetul surprinde starea poetică generată de diverse imbolduri în fotografii de grupuri de cuvinte potrivite după inspiraţie: „pitit în umbră, îţi muşc sfârcurile pe-ndelete,/ sufletul ţi-l împart zgârcit între un pol şi celălalt;/ demult n-am mai scris un poem care să te exalte/ şi-i numai vina ta!” Aşadar, dacă scriitorul se înfurie, nu-i a bine! El spune lucrurilor pe nume, chiar dacă le pune mănuşi metaforice! De pildă, „primăria oraşului nu mai funcţionează de o săptămână,/ pe la ghişee se recită din shakespeare şi eminescu,/ catastifele prăfuite se transformă-n romane erotice,/ iar planurile de urbanism în tablouri suprarealiste// câinii poartă covrigi în coadă, iar pe dunăre,/ la galaţi, curge numai lapte şi miere/ (oricine se plimbă pe faleză are câte o cană/ în fiecare mână)// în toată risipa asta generalizată/ mi-e tot mai greu să mă adun:/ exersez o echilibristică suicidală/ între acceptare şi refuz” ( p.75).
Intrând în război cu „maşina de poetizat” (dacă nu chiar cu tot Imperiul Poeziei, unde provincie prosperă este Atlantida Felix; scriu aceasta şi deoarece autorul deja îşi încearcă tastatura cu proză, obţinând câteva prestigioase premii la diverse concursuri de gen; şi gurile potrivit de rele chiar ar spune că ar fi mai bun prozator decât poet; deşi premiile naţionale obţinute la poezie spun că ar putea fi chiar un scriitor total, un predactor de orice fel de literatură), Andrei Velea promite, napoleonian, o campanie literar-militară lungă, plină de surprize...
„Maşina de poetizat” este, în plan concret, unul dintre cele trei grupaje propriu-zise ale cărţii, alături de „o atlantidă care nu s-a pierdut” şi „poemele din ultima cameră de hotal”, o secţiune a cărţii apărute la sfârşitul primăverii lui 2011 cuprinzând 10 poeme în limba engleză, în traducerea maestrului Petru Iamandi.
Aşadar, ca să mă mai repet un pic, cine vrea să răspundă la o somaţie la sinceritate va găsi în scrierile lui Velea un bun impuls... Şi o bună poezie (şi auto-critică): „scenariu cu muzica lui vivaldi pe fundal:/ după ce-am făcut dragoste,/ tu-mi corectezi, în surdină, câteva poeme// hârtia pe care-o ţii în mână e-o folie de glaspapir// (...) nu mă mir cum de observi în versurile mele/ suficiente locuri pentru a construi/ un port mineralier sau un aeroport// într-un fel mă bucur -/ aşa iese la iveală până şi cea mai ascunsă rupere de ritm,// într-alt fel mă-nspăimânt,/ când văd cum tăvălugul aerului aduce înspre noi/ nu fire de praf, ci bolovani,/ nu adieri de vânt, ci tornade” (p.27).
Deoarece, nu-i aşa, fără sinceritate nimic nu este. Frumos şi durabil.
Cât mitul Atlantidei...
a.g.secară
felicitari pentru acest blog!
RăspundețiȘtergere