Debuturi
Gellu DORIAN
Blindată cu prefată (semnată de Constantin S. Dimofte) si postfată (semnată de a.g secară), cartea de debut a lui Andrei P. Velea – Gimnastul fără plămîni –, apărută la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos în 2010, pe lîngă faptul că vine destul de tîrziu (la treizeci de ani) pentru un debut, este si un soi de antologie din creatia acestui poet prezent, pînă la această aparitie, în mai multe antologii si pe paginile de net ale unor site-uri ale nenumăratelor cluburi literare internautice, ceea ce pare insolit pentru un debut editorial. Într-un fel gălăteanul Andrei P. Velea repetă metoda de debut de dinainte de 1989, cînd cei mai multi poeti din promotia optzeci debutau editorial abia după ce ieseau în mai multe antologii, fie în urma unor concursuri ale editurilor (Eminescu, Albatros, Cartea Românească, Junimea etc.) fie în atitudini cenacliere, cum au fost antologiile Aer cu diamante si Cinci, care au făcut carieră si încă mai fac acum la reeditare. Atunci metoda era impusă, acum, dacă a fost făcută constient, este autoimpusă si demonstrează o capacitate de selectie demnă de luat în seamă a autorului, care, de altfel, ar fi putut debuta mult mai devreme, de prin anul 2000, însă, circumspect, a tatonat zona si propria-i poezie si si-a spus că e mai bine asa. Cele sase sectiuni ale cărtii sînt selectii din poeziile scrise în perioada 2001-2006, fiecare cu un posibil titlu de carte, sugerînd rigoarea selectiei.
Omul vag, cu care ar fi trebuit să-si înceapă cartea si care ar fi putut fi si titlul acesteia, este scris în 2001 si mi se pare sectiunea cea mai împlinită a cărtii, cum Versuri pentru Lolita, cea mai slabă sectiune. Însă voi reveni asupra acestui aspect. Abordarea severă a imaginii omului vag, o notiune ce pare a fi desprinsă din Robert Musil – omul fără însusiri – reprezintă o noutate, la nivel de idee poetică, în arealul liricii noi de la noi, si mai putin la nivelul realizării poetice, ca text. Portretele realizate de poet sînt elocvente; usorul narcisism al acestui tip de om, iscat cumva din trunchiul «omului nou», se poate usor depista în fragmentele incluse în această sectiune: „omul vag se priveste-n oglindă aranjîndu-si atele sprîncenelor;/ e acolo o fată ca de borcan pe care omul vag/ si-o prezintă siesi nesatisfăcut;/ se tot dă cu gel pe sprîncene, se priveste-n oglindă,/ / acceptă pentru cîteva minute, după care, nemultumit, reia –/ intens travaliu, cu transpiratii siroind sub piele,/ pe care omul vag simte că abia de-l mai poate-ndura./ încearcă, tot încearcă pînă cînd/ / firul răbdării se sparge: omul vag, într-un acces/ de panică interioară, îsi mută sprîncenele spre ureche; abia acum multumit, cu atele sub adăpostul pînzelor,/ închide borcanul cu gel, rînjind satisfăcut’’. Plecînd, poate, de la teoria lui Constantin Virgil Negoită, din domeniul ciberneticii, cea a «teoriei fuzzy», cea a «vagului», Andrei P. Velea reuseste, din cuvinte, să contureze, caricatural, un portret de tip Dali, lucru ce se repetă si în celelalte fragmente ale cărtii. O mistificare a demistificării, ca un fel de racursi, poate fi descoperită usor la o primă lecturii a acestor fragmente. Pare a fi totusi un delir. Si atunci îl întelegi pe Andreo P. Velea de ce si-a deschis cartea cu “cinci poeme” scrise cu un an mai tîrziu, în 2002: „citesti versurile astea ca pe-un delir/ si crezi că nu-i nimic în realitate care să le corespundă(…)’’. Si poate că are dreptate: este destul de greu să găsesti corespondentul în realitate în astfel de versuri, însă «omul vag» de care vorbeam mai sus se poate vedea la tot pasul. Al doilea fragment din cele cinci poeme selectate poartă un titlu care te provoacă – (poemul consistentei). Citindu-l te detasezi de această idee si intri în substraturile lui, descoperind, în fond, aceleasi tehnici pe care poetul nostru le exersează cu abilitate: „stăteai înfoiată pe-o linie a înserării,/ cu urechea dreaptă lipită de trecerile aerului pe lîngă tine./ nu te vedeam decît după desen:/ în seara aceea scăpasesi de-a dreptul de consistentă.’’. Fuga lui Andrei P. Velea prin «hătisurile» poemului este una a căutării dublului, a celuilalt, care nu este, în fond, un alter ego, ci o altă fiintă chiar, de alt gen – corespondentul reflectiei este o femeie, o «ea», pe care poetul o priveste numai prin sine, ca într-o introspectie. Acest lucru nu se vede în sectiunea dedicată Lolitei – personaj nabokovian cunoscut, arondat acelei realităti, exigent si liber filtrate de scriitorul american de origine rusă, preluat de altfel cu o insistentă aproape supărătoare si de un alt poet, Virgil Diaconu –, ci în alte texte din carte unde «oglinda» este mult mai conotativă, ca element stilistic, decît imaginea din realitate care, fie că se vaită, fie că este încîntată de ce vede, poate fi usor decriptată. Chiar dacă Andrei P. Velea se pune în pielea personajului Humbert-Humbert, preluînd pasămite fragmete dintr-un caiet al acestuia, realizările poetice sînt sub nivel, desuete pe alocuri, nici lascive, nici incitante, ci doar evidente, însă deloc rău scrise: „mă privesti azi de parcă pui ceva la cale,/ însă te-asigur:/ tesi intrigi în ceată, zeito!/ / toată această mreajă,/ atent pusă la cale, scriind-o pe hîrtie,/ se-arată mai clară, mai limpede ca sticla./ aici te ocolesc,/ pentru că scriu despre tine – în versurile astea/ n-ai să mai joci niciodată,/ Lolita!/ / o sigurantă firavă/ cu fiecare rînd…/ stiu: mint Lolita…mint…”. Acest mod de adresabilitate, vocativizat – pustoaico, zeito – sau repetarea obsesivă a numelui, proprietate a altuia, chiar dacă ea – Lolita – aici tine loc de substitut, de pseudonim, de poreclă dacă vreti, nu este în favoarea poeziei, ci dimpotrivă.
Că poezia lui Andrei P. Velea tinde să se transforme în bliz-uri, în preluare de imagini, în fragmente care pot trăi separat (dar mult mai bine într-un întreg!) se poate vedea în sectiunea printre obiecte (jurnal liric 2004). Jurnalieră în fond, cu tensiunile decantate din exercitii sustinute de scriere si de trăire poetică, poezia lui Andrei P. Velea, robustă, perfectibilă, se sustine si se autodistruge prin astfel de abordări ale realului, fie că vin din afară, fie că vin din interior: „toate acele certitudini de vată, animal bizar…/ ea îti spunea la telefon atît de natural că nu te mai iubeste,/ prea natural,/ că închipiai scenarii dezlînate:/ / tu nu vedeai prin vocea ei atunci,/ era locul îngust ca-ntr-un pai/ / si o sunai, cu telefonul-ureche o sunai; nu-ti răspundea, animal bizar:/ prin unghiurile de taină ale unui loc ieftin de ocolea,/ iar tu sunai plictisind eterul,/ / sunai pe cînd ea astepta/ în cochilie melcul să-i vorbească de-un lucru pătrat’’. Scrise la persoana a doua, unele poeme schimbă oarecum tonul si dau un usor aer de mister, de angoasă. Telefonul devine un loc comun aproape, este prezent, face liantul între real si imaginar, între aici si acolo, între el si ea. Unele fragmente sînt mici scenarii: „irositi în fata unor aparate de alcool,/ fiecare în camera lui,/ ne povestim sticla de pe phalange/ / cadru: cîtiva cîini între clădirile noastre,/ gunoaie,/ eu care desenez un dialog aberant/ pe un ecran din camera mea/ / si ea care, la capătul celălalt, o cunosc sau n-o cunosc:/ / cabluri, cîteva săptămîni, totuna…”. Alte poeme sînt puse în oglindă, se reflectă în imagni de peliculă, negative si pozitive. Arderile imaginilor sînt topite în texte ce întregesc un jurnal, iar toate o carte, fie ea si o antologie, cum este această carte de debut a lui Andrei P. Velea.
Psalmii recenti sau poemele cu dumnezeu, din perioada 2004-2005, sînt foarte convingătoare, cu imagini insolite, curajoase, dar nu eretice: „de cîteva zile cu dumnezeu într-o nucă, încercînd să-l conving de contrariu,/ eu în posesia cîtorva fantezii despre lume, el a existentei/ si sustinînd cî nu se poate si una si alta;/ însă insist, mai mult decît lîngă craniul unei femei frumoase, insist/ / un argument într-o rotulă, unul sub limbă, alt argument la subrat:/ pe toate le desfăsor cu certe abilităti de vînzător;/ prieteni, că v-anunt cînd am rezolvat ceva…/ pînă atunci am să mai scriu cîteva poeme/ printre diversele mele tertipuri si scamatorii’’. Din păcate Dumnezeu, scris cu literă mică, devine ceva comun, impersonal, topit în tertipurile si scamatoriile poetului, un liber cugetător care, totusi, ia în seamă existenta divinitătii.
Peisajele pariziene, cosmopolite în felul lor, în fond descrieri stufoase, cu cioburi desprinse din ochiul aparatului de fotografiat, scrise în perioada 2005-2006, închid paginile acestei cărti, usor remarcabilă printre atît de multele si destul de bunele cărti de poezie ale debutantilor ultimilor ani. De remarcat la Andrei P. Velea este faptul că s-a desprins de stilul internautic, atît de usor vizibil în cartile multor debutanti care, prin aparitiile lor pe suport de hîrtie, se completează unii pe altii, de parcă ar scrie, în comun, la o carte a unui autor cu numele Calculator Internetescu. Poemele sale din Gimnastul fără plămîni – un titlu nu prea inpirat, pentru că nu transpare din totalul cărtii – sînt foarte bine selectate, bine scrise, netehniciste, deloc artificiale, izvorîte dintr-un talent nativ mult prea supravegheat, constientizat. Pe viitor se impune fuga din această autosupraveghere, care, negresit, duce la sterilitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu