Plaja de la Vadu (din Opiniile unui cititor)

 Plaja de la Vadu

(din Opiniile unui cititor)

         

M-am hotărât să scriu câteva rânduri despre proza tânărului Andrei Velea din mai multe considerente.Unul a fost pentru că m-a incitat să-i cumpăr cartea după o campanie de promovare pe care şi-a construit-o cu o perseverenţă de invidiat. Apoi, după ce i-am citit prozele, am realizat că există nişte similitudini între ce a scris el acum şi ce mâzgăleam eu în tinereţe, pe vremea când am mai cochetat, pentru scurt timp cu această nobilă şi chinuitoare îndeletnicire. Astfel, printre alte încercări experimentale, am scris atunci o povestire la persoana a doua, în care, preocupat de a fi cât mai interesant, puneam personajului din oglindă atâtea întrebări existenţiale, abisale, despre nişte trăiri normale, încât pierdeam la un moment dat şirul naraţiunii într-un labirint din care nici firul Ariadnei nu m-ar fi scos. Departe de mine însă gândul că autorul ar fi eşuat la rându-i, asemenea mie. Vreau doar să subliniez că modalitatea de a scrie la persoana a doua este o întreprindere grea care nu este la îndemâna oricui. Riscul de pierde frâiele din mâini sau de a nu te face înţeles este destul de mare. Alt motiv a fost acela că eu sunt un dizonaur atipic. Urăsc aşa zisul conflict între generaţii, deşi realizez că acesta  există de când lumea. Mi-e destul de greu să rumeg intoleranţa dintre tineri şi “foştii comunişti”, cum suntem botezaţi uneori la grămadă, parcă ne-am fi ales vremurile în care să ne naştem. Refuz să înţeleg şi îngăduinţa superioară din privirile cele două categorii, atunci când se judecă reciproc. Sunt mai deschis faţă de tineri şi poate pentru că am doi copii, de vârste apropiate cu cea a autorului. Cred că talentul nu are vârstă şi de aceea, şi numai de aceea, o să-mi exprim pe scurt opiniile de cititor.

Volumul începe cu Plaja de la Vadu într-o singură frază, o povestire scrisă într-adevăr într-o frază unică, despre ultima plajă, încă virgină a litoralului nostru. Dar asta nu e tot, ca să mă exprim ca într-o reclamă de top-shop care ne agresează zilnic auzul la televizor. În mod firesc, narând la persoana a doua, autorul ne duce pe o plajă cu nudişti, unde aceştia se plimbă goi, neezitând să facă dragoste pe nisip sau la adăpostul boscheţilor firavi. Eroul nu  e deloc revoltat că iubăreţii sunt lipsiţi de pudoare. Nu ezită să-şi iubească soţia în condiţi asemănătoare. Fraza mai lungă decat cea a unor înaintaşi celebri precum Balzac, Proust sau Faulkner, cât şi apariţia acelor nudişti dezinvolţi, şochează pentru început dar ziua călduţă de început de sepembrie învăluie încet întreaga atmosferă. Nimic licenţios în descrieri, nici un cuvât trivial nu scapă de pe buzele cuiva.

Andrei Velea nu se sfieşte în următoarele două povestiri să atace alte două subiecte tabu: castitatea impusă din lumea monahală şi homosexualitatea ascunsă. În Ecografia unei întâmplări, unei stareţe de patruzeci de ani i se descoperă, la un consult medical, o sarcină cu doi gemeni. Scena se petrece sub privirile invidioase, urmate de comentarii răutăcioase, ale asistentei care se chinuie de multă vreme, în căminul conjugal, să rămână gravidă.

 Cea de a treia povestire, Nenorocitul, ne introduce în lumea unui bărbat, cu soţie şi copil, cu înclinaţii homosexuale. Asistăm la zbuciumul sufletesc al acestuia, nu cum ne-am aştepta, făcîndu-şi mustrări de conştiinţă pentru că-şi înşeală soţia, şi încă cu un bărbat, ci pentru că suferă în urma trădărilor amantului. Dar când nenorocitul, trădătorul, ajunge la spital, după ce este bătut în scara blocului de trei indivizi, aleargă, îngrijorat, să-l vadă.. Acolo, într-un spaţiu aseptic, după ce o expediază pe asistentă, strecurându-i în buzunar o bancnotă, îşi posedă partenerul care nu i se împotriveşte deloc. Aşa se şi încheie povestirea, în stil sec, sterilizat, ca un salon de spital, lăsându-i cititorului dreptul la comentariu. Subînţelesurile ţin de arta scriitorului.

Orgoliul, povestirea apărută  iniţial la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, în format miniatural, mi s-a părut, aşa cum i-am mai spus autorului, destul de slabă. Nu iubesc happy end-urile dar de data aceasta sfârşitul m-a dezamăgit. Totuşi am remarcat unele fraze care mi-au plăcut. Citez trunchiat: “Fumul urcă şi se strânge sub umbrelă, devenind verzui, ca un fel de mătasea broaştei…” Poate că aceste pete de culoare, existente şi în alte povestiri, dacă ar fi mai multe, l-ar face pe cititor să urmărească cu mai mult interes acţiunea. În lipsa alternării mai multor planuri, curiozitatea cititorului scade. Abătându-i mai des, şi mai ales neaşteptat, atenţia de la subiect, prin descrieri de efect  ale spaţiului înconjurător, îl obligi să te urmărească până la capăt, acolo unde poate descoperi mesajul, dacă el există. Dar asta e doar o părere personală.

Mai interesant mi s-a părut Poemul tulburărilor obsesiv-compulsive, deşi titlul m-a iritat, trimiţându-mă fără folos la dicţionare. Am realizat apoi că sindromul alienării de care este posedat personajul din povestire, obsedat de curăţenie şi frica de moarte, îmi devine clar, pe măsură ce-i urmăresc acţiunile, descrise atât de detaşat de autor. Neimplicarea scriitorului în a comenta deriva eroului, care în final iese definitiv din  realitatea după care tânjeşte, dă, în

acest caz, un plus de valoare prozei.

            Povestirea care m-a încântat cel mai mult şi răspunde pretenţiilor mele de cititor vechi, deschis însă şi înţelesurilor noi, a fost Despre invizibilitate, împreună cu Nedelciu. Oniricul care stă să irumpă dintre rânduri, te ţine cu sufletul la gură. Dar nimic nu se întâmplă până la urmă. Fantasticul întrevăzut la orizont se dovedeşte a fi doar o fata morgana. Dar, curios lucru, acest final nu te dezamăgeşte, ci dimpotrivă. Atenţia personajului (aflat într-un sat de lângă Chişinău, în casa soacrei sale, împreună cu soţia, unde stă tolănit într-un pat cu o carte deschisă în mâini – în mod evident un alter-ego al autorului) se împarte distributiv între frazele citite din cartea optzecistului Mircea Nedelciu (unde este vorba despre invizibilitatea lui Văzdăuţeanu), dialogurile rudelor din odaie despre bizara dispariţie a cumnatei eroului nostru din povestire şi bâzâitul telefonului, urmat de conversaţii pe aceeaşi temă .Amalgamul acesta devine copios şi prin redarea graiului moldovenesc al basarabenilor. Aş veni cu un mic amendament la transcrierea neaoşă a  limbajului. Astfel, după părerea mea, mai corect ar fi transpus fonetic, de exemplu, „Iaca şi păţăsc cu rău’ ista mari di fatî”, în loc de „Iaca ci păţesc cu răul ăst mare de fată”. Frumuseţea limbajului constă, cred eu, în a-l reda cât mai fidel. Îmi amintesc că, aflat într-o zi la un SERVICE din Giurgiuleşti, l-am auzit pe un localnic cum i-a spus unui mecanic: „Bagî şî mii nişti văzduh în cauşiucuri”. Mi-am notat imediat inedita exprimare, deşi eram convins că n-am s-o uit.

            Tema citirii gândurilor celor din jur, din Respectul între vecini, mi-a părut a fi amuzantă, deşi ea a mai fost tratată cu mult umor, pe ecran, într-o comedie de zile mari, Ce-şi doresc femeile, dacă-mi aduc bine aminte, cu Mel Gibson în rolul principal. Cine nu şi-a dorit să ghicească, măcar  o dată, gândurile interlocutorilor?

            Într-o altă povestire, pe care am mai întâlnit-o într-o antologie de texte, Lumi paralele,  am remarcat că Andrei Velea, poate scrie şi altfel. Adică mult mai bine decât bine. Portretul  făcut tatălui este de excepţie. Bănuim că este vorba de chiar tatăl autorului. Acţiunea scrisă la persoana întâi este mult mai bine conturată decât în alte proze.

            În Conspiraţia prozatorul îşi pune iar personajele în faţa oglinzilor, narând la persoana a doua. Obsedat de o teorie a conspiraţiei îndreptată împotriva sa, personajul de aici se retrage treptat în propria-i carapace, în propria-i nebunie fără leac.

            Citim apoi în Acrostihul cum un funcţionar îşi pierde identitatea numelui. După mai multe căutări disperate, avem parte, de această dată, de un final fericit. Cu ajutorul unei foste colege de facultate reuşeşte să-şi regăsească numele într-un acrostih compus împreună cu tânăra, pe vremea când erau studenţi amândoi.

            Bărbatul din Cum să(nu)împărtăşeşti un secret crede cu tărie că poartă în sine un mare secret care îl face diferit de ceilalţi (în adolescenţă fiind poreclit Specialul). Se dovedeşte însă că teribilul secret angoasant nu interesează pe nimeni, atunci când personajul, pentru a se elibera, decide să-l împărtăşească prietenei şi unor colegi. La fel de bine, povestirea s-ar fi putut intitula Secretul care nu interesează pe nimeni.

            Ca să nu se dezică de atacarea subiectelor delicate, în Noiembrie cu o voce pe fundal, prozatorul ne familiarizează doar aparent cu atracţia unor oameni către o sexualitate orgiastică, unde partenerii se schimbă între ei fără inhibiţii.

            Gelu n-am este o povestire savuroasă cu un umor, apropiat de absurd, de cea mai bună calitate. În sfârşit, avem parte de o povestire scrisă la persoana a treia. Oficialităţile oraşului se hotărăsc să intre în catalogul Guiness Book, prin organizarea unui maraton de poezie, la care să participe activ, recitând pe rând, zece mii de muncitori combinişti. Muncitorul Gicu apelează la naşul de cununie, profesor de limba română, ca să-i dicteze o poezie scrisă de Gelu N-am, după cum înţelege prost din dictarea de la telefon.. Stâlcirea numelui poetului din Gellu Naum în Gelu N-am, ca şi transcrierea eronată a poeziei auzită în receptorul telefonului, stârneşte umorul de situaţie care domină în continuare întreaga povestire.Aş remarca doar că muncitorii nu sunt chiar toţi atât de tâmpiţi ca Gicu. De aceea consider că proza poate fi citită şi ca un pamflet. Nu se pune însă problema să se supere, din această pricină, preşedintele consiliului local, din moment ce această funcţie, inventată în text, nu există.

            Cireaşa de pe tort, care încheie volumul, bonusul, cum l-a denumit autorul, o reprezintă Păpuşa din podul bunicii, subintitulată verbal monodramă într-o emisiune de la VOX TV, din săptămâna aceasta, unde Andrei Velea şi actriţa Petronela Budu, au fost invitaţi. Textul este scris la comandă şi am înţeles că a beneficiat de sugestiile Petronelei Budu. Încărcătura dramatică a monodramei este intensă şi poate capta atenţia unui public iubitor de teatru. Imediat după sărbători, actriţa gălăţeană intenţionează să pună în scenă lucrarea, în interpretare proprie, după cum s-a destăinuit cu entuziasm la emisiune. În text avem de-a face cu spovedania unei criminale, ca să mă folosesc de un cuvânt uzitat des în opera dostoievskiană, dar spovedania ucigaşei  nu este plină de căinţă, ci plină de ură. Ea încearcă fără succes să justifice oribila crimă. Suntem departe de criminalii celebri ai lui Dostoievski, care acceptă căinţa ca pe o purificare sau ispăşesc pentru o crimă pe care nu au făcut-o, ca Dmitri Karamazov. Plină de ură şi durere, alimentată de moartea unicului copil, născut cu malformaţii grave, alege totuşi să se sinucidă, după un scenariu clasic, în puşcărie, cu un cuţit meşterit prin frecarea unei linguriţe de pereţii celulei, ascunsă iniţial într-o păpuşă diformă, asemenea copilului ei.

            Andrei Velea poate fi acum pregătit pentru marea încercare, aceea de a scrie un roman. Depinde de el ce temă îşi va alege şi ce stil va aborda. Presupun că-i va fi greu să scape de unele urme de teribilism care mai bântuie prin paginile prozelor sale. Dar poate că tocmai aceste ingrediente vor fi sarea şi piperul viitoarelor scrieri. Îi urez succes din toată inima!

Ioan Gh. Tofan

*cronică publicată în revista Dunărea de Jos, Galaţi, nr.144 (februarie 2014)

Andrei Velea şi "Plaja de la Vadu". Interviu în ziarul "Facultativ", Galaţi.

În decembrie, ai lansat noul volum semnat Andrei Velea. Ce cuprinde acesta şi cum a luat el naştere?

E un volum de proză scurtă. „Plaja de la Vadu” e una dintre povestirile din carte. Ea dă şi titlul cărţii. Nu e cea mai reprezentativă... Titlul a fost mai mult un compromis. Am zis să atragă, să fie interesant. Altminteri prozele sunt diferite ca factură. Mi-am permis, fiind la prima carte de proză, să experimentez un pic. Să văd unde mă pricep mai bine, unde am mai multă priză la public.
În momentul debutului cu o carte de poezie (toamna lui 2010), am prezentat la cenaclul „Cubul critic Oblio” şi prima proză scurtă. S-a bucurat şi de aprecieri, dar am avut parte şi de critici. Totuşi a fost încurajator. Am început să trimit la concursurile de proză şi... am avut succes. La prima participare am primit Marele Premiu (festivalul „Eusebiu Camilar – Magda Isanos”, Suceava, 2011). Iar asta m-a făcut să experimentez în continuare, să trimit la concursuri, să prezint în cenacluri.
Aşa că în 2013 am pus prozele aduca cap la cap. Mi-a luat un an să le corectez! Dar, iată, efortul s-a concretizat într-o nouă carte. O muncă de patru ani.

Plaja de la Vadu este una dintre cele mai vechi plaje salbatice din Romania. Are vreo semnificaţie anume acest loc pentru tine?

E o plajă specială. Singura cu adevărat sălbtică la ora actuală. Asta cu plusuri şi cu minusuri. Cu plusuri: nu e nicio reglementare, e libertate totală, nudism şi sex pe plajă. Minusuri: poţi nimeri lângă un grup de manelişti care să lase numai mizerie în urma lor... Îmi plăcea să merg acolo acum câţiva ani. Lăsam maşina unde se termina drumul şi mai mergeam doi kilometri, de-a lungul mării, pe jos. Dormeam la cort. Acum mă deranjează ATV-urile şi SUV-urile care brăzdează plaja în „concursuri” stupide...
Dar acea libertate a zonei m-a inspirat. Înainte de Revoluţie, acolo şi-au făcut stagiul militar mulţi filologi. Cărtărescu, spre exemplu. Sunt mai multe baze militare în zonă. Deci e o plajă destul de cultă!

După trei cărţi de poezie, cum a primit publicul cititor acest volum de proză?

E prea devreme să zic ceva hotărâtor încă. Parcă la proză am mai mult „feedback”. Îmi place să fiu citit de oameni simpli, nu neapărat de către alţi autori. Poezia e un exerciţiu estetic prea dificil pentru publicul larg. Proza e mai aproape, rămâi măcar cu o poveste, cu un fir narativ. Aşa că mi s-a întâmplat să mi se spună: „Andrei, nu ţi-am citit poeziile, dar prozele îmi plac!” E mai accesibilă proza…

La un moment dat ai spus că „orice carte are o muză” şi chiar ai menţionat-o de câteva ori în scrierile tale (Lolita, În patul puştii am invitat garoafă n.r.). Cine este muza ta?

Soţia s-ar aştepta să spun: „soţia!” Şi uneri citeşte, printre rânduri, aluzii la relaţia cu ea, laude sau critici. Primele o bucură, celelalte nu... Aici e o compilaţie de texte. Iar modele am avut mai multe, nu neapărat o singură muză. M-a tentat să discut pe internet sau faţă în faţă cu tot felul de persoane, să adun poveştile lor, să le pun într-un cadru care să le facă „literare”. Alteori mi-am inventat singur personajele sau povestirile. Şi întrucât prefer abordările polemice, nu întotdeauna îmi plasez „muza” într-o situaţie de invidiat... Frumuseţe versus adevăr. Cred că înclin spre „adevăr”. Fiecare autor rescrie, într-un fel, ideea de frumos.

Când şi cum ţi-ai dat seama că ai talent literar?

Scriu de când eram copil. Poveşti cu Hercule şi cu argonauţi pe caiete întregi. Apoi scriam „Povestea de seară” şi-o arătam colegilor din şcoala generală. Am avut şi planuri cu un roman în stilul lui Jules Verne. Aşa că nu a fost un moment anume. Lucruri mai serioase am început să scriu în clasa a XI-a. Am început să trec pe la cenacluri şi am debutat cu o poezie în „Şcoala gălăţeană”. Nu a fost un moment anume. Literatura, adică acest mod de exprimare, este, pentru mine, o permanenţă. Nu mi-am dat seama într-un moment anume.

Se întâmplă ca în oraş să te recunoască lumea şi să se uite insistent sau să îţi ceară autografe? Ai vreo întâmplare memorabilă legată de admiratorii tăi?

Sunt Andrei Velea, nu Alex Velea. E doar o concidenţă de nume. Am auzit două puştoaice de liceu comentând: „Fată, cine-i cel mei sexy din ţară?” „Velea! Alex Velea!” Dar nici nu mi-aş dori să fiu oprit pe stradă. Autografele scriitorilor sunt pe cărţi, nu pe tricouri. Mă gâdilă orgoliul atunci când mă prezint drept Andrei Velea şi persoana din faţa mea spune că-i pare cunoscut numele. M-o fi citit pe undeva?!? Dar mă dezumflu repede atunci când revine după câteva minute: „Te-am încurcat cu Alex Velea. Scuze!”

Ce planuri literare ai pentru 2014?

Nu morţiş pentru 2014, dar pentru viitorul apropiat. Lucrez la câteva poeme „inspirate” de versurile formaţiei „The Doors”. Pentru cei care nu ştiu: e o formaţie de rock psihedelic din anii 60-70, SUA. Îmi place încă din liceu muzica lor. Îmi aminteşte de poezia generaţiei „beat”. Mesaj social amestecat cu mult onirism în stilul lui William Blake. Aşa că m-am gândit să preaiau sugestii (imagini, versuri) din textele lor şi să le conduc eu mai departe. Poeme la zi, în stilul meu. Ca un remix, aşa.
Apoi: ar trebui să mă apuc de un roman. Îi ştiu titlul. Am şi câte ceva din acţiune, am tipologii şi întâmplări. Va fi o experienţă de campanie electorală. Şi cu o poveste de dragoste la mijloc, cu erotism şi mesaj social. România lui 2012, cu aspiraţiile şi înţelegerea asupra societăţii de azi. Îmi place să scriu doar despre timpul în care trăim, despre moment. Să îi surpinde umbrele şi subtilităţile, defectele şi motivaţiile...

Mai sunt exemplare din „Plaja de la Vadu” disponibile în librărie?

Cartea încă mai este în vâmzare la Librăria „Humanitas”, Galaţi. Aici am făcut lansarea. S-au vândut mai toate exemplarele primite, a fost un mic succes. Modest, că proza scurtă tot e „ceva minor”. Doar romanul se vinde cu adevărat. Dar până la roman, mi-am făcut „şcoala” cu acest volum de proză scurtă. Vă invit să-l citiţi cu drag. Şi să-mi transmiteţi oricum preferaţi părerea voastră. Pe facebook (https://www.facebook.com/andrei.velea.poet) sau pe mail (avelea@gmail.com). Lectură plăcută!

a consemnat Mădălina Talpău

Cronică în revista de teorie, istorie şi critică literară Antares - Axis Libri

O cronică la cartea de poezii "Lumea e o pisică jigărită" apărută acum un an în revista de teorie, istorie şi critică literară Antares - Axis Libri. Mulţumesc frumos doamnei Mihaela Bute, precum şi Bibliotecii V.A..Urechia Galaţi.

"Plaja de la Vadu" - interviu

Un interviu în compania Mihaelei Gîdei. Aici este originalul

Binecunoscutul scriitor gălăţean Andrei Velea a semnat o nouă carte, “Plaja de la Vadu”, ce urmează a fi prezentată publicului gălăţean sâmbătă, la librăria “Humanitas”, începând cu ora 16.00. Andrei a fost de acord să ne acorde un interviu în cadrul căruia ne-a vorbit despre carte, despre plaja de la Vadu şi despre lansarea care va fi una inedită.

Mihaela Gîdei: În data de 14 decembrie lansezi cartea “Plaja de la Vadu” la Librăria “Humanitas”. Cum va decurge evenimentul şi ce le-ai pregătit cititorilor?
Andrei Velea: Am spus să încerc şi altfel. Să nu mai fie o lansare în sensul obişnuit al cuvântului, ci, mai degrabă, o întâlnire cu autorul şi cartea. Aşa se face în Vest. Mai întâi e pusă cartea în vânzare, abia apoi este întâlnirea cu autorul. O parte dintre cei prezenţi vor fi citit cartea deja. Poate nu toată, dar măcar câteva povestiri. Vor avea curiozităţi, întrebări, nelămuriri. Aşa nici invitaţii la eveniment nu vor vorbi în gol şi nu se vor mai feri să dezvăluie despre ce este vorba în carte.
Altfel spus, cartea este deja în vânzare la librăria Humanitas, Galaţi. Vă invit să o cumpăraţi, să o citiţi şi să ne întâlnim sâmbătă 14 decembrie, orele 16, să discutăm despre ea. Acelaşi loc: librăria Humanitas. Invitaţii sunt: Petronela Buda, actriţă la Teatrul Dramatic Fani Tardini, precum şi criticii Viorel Ştefănescu şi Adi Secară. Pentru Petronela am scris un text din carte, o monodramă. Abia aştept să o văd şi interpretată! Viorel şi Adi m-au ajutat la corecturi, le-am cerut părerea despre textele din carte. Le mulţumesc frumos tuturor!

Mihaela Gîdei: Cu “Plaja de la Vadu” ai participat şi la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus. Cum te-a primit publicul?
Andrei Velea: Aş spune că a fost bine. Dar asta s-o spună cu voce tare cineva din public. Eu eram în faţă, transpirat leoarcă de emoţii. La Târg, lansările sunt „pe bandă rulantă”. Acolo sunt zece lansări în acelaşi timp, lumea trece şi vine, aleargă printre standuri, nu are timp de stat. Aşa că am vrut să fie scurt şi la obiect! Aşa a şi fost. Public am avut suficient pentru o lansare la Gaudeamus. Iar cartea a fost prezentată cu talent de către criticul Felix Nicolau, un simpatic şi un inteligent, un cunoscător al tinerilor scriitori, precum şi de către Robert Şerban, editorul cărţii, la care am revenit cu „Plaja de la Vadu” după „Lumea e o pisică jigărită”. Iar asta e cât toate laudele!

M.G.: Haide să vorbim puţin despre volum. Care e povestea lui? Cum s-a născut?
A.V.: E o colecţie de proze scurte. Sunt paisprezece texte în carte. Am început să scriu proză exact în momentul debutului cu poezie, în toamna lui 2010. Am prezentat în cenacluri, am trimis la concursuri. Nu mică fost mi-a fost mirarea să văd că sunt apreciate, premiate. La prima participare am câştigat Marele Premiu la proză la Festivalul „Eusebiu Camilar”. Preşedintele juriului a fost Petru Cimpoeşu, un prozator extrem de serios şi de bine văzut, cel care semnează pe coperta a patra a cărţii mele (alături de Felix Nicolau). Aşa că am continuat să scriu, să citesc în cenacluri, să trimit la concursuri, până când s-a adunat de o carte. Doi ani, mai precis. Apoi mi-a trebuit un an să le cizelez!

M.G.: De ce tocmai plaja de la Vadu? Ce are special acea zonă?
A.V.: A găsi un titlu pentru o carte de proză scurtă nu e foarte uşor. Mai ales atunci când textele sunt destul de diferite ca abordare şi tematică. Am întrebat prietenii, aşa am stabilit titlul. Iar coperta a fost votată pe Facebook. Democraţie!
Revenind la plaja de la Vadu, ea este ceva special: o „viitoarea Vama Veche”, după cum spune Adi Secară. Înainte de anii 2000 nu prea era accesibilă turiştilor, în zonă fiind baze militare (Corbu, Vadu, Gura Portiţei). Acolo au făcut armata mulţi filologi. Mircea Cărtărescu, spre exemplu. Acum e singura plajă sălbatică de pe litoralul românesc. Se face orice pe plajă: petreceri, nudism, sex. Libertate! Cam multe maşini de teren se foiesc pe acolo în ultima vreme, dar tot e mai bine decât în staţiuni, unde e un adevărat furnicar.

M.G.: Ce va găsi cititorul printre paginile cărţii?
A.V.: E „cudetoate”, ca să parafrazez o reclamă. Mi-am permis libertatea de a aborda teme variate, subiecte şi stiluri cât mai diferite. Există, totuşi, elemente comune. Textele sunt grupate în patru secţiuni tematice. Iar exprimarea e mai tot timpul la persoana a doua, cititorul fiind, practic, personajul principal! Poate părea pestriţ, însă e important pentru mine, la prima apariţie cu proză, să înţeleg unde mă pricep mai bine. Mă tot rod degetele să mă apuc de un roman, însă vreau „feedback” de la cititorii acestei cărţi. Mă va ajuta să mă descopăr, să mă înţeleg şi eu mai bine.
Sunt discuţii pe scara blocului, cauciucuri sparte, vecini indiscreţi, teorii ale conspiraţiei, secrete neîmpărtăşite, nevroze, peripeţii prin Republica Moldova sau prin Cipru, sex în patru şi altele… Le veţi descoperi dumneavoastră. Toate actuale, toate extrase din realitatea dimprejurul nostru, cea de azi. Unele dintre subiecte le ştiu de la prieteni, altele de pe Facebook, altele sunt cazuri despre care a scris şi presa pe larg.

M.G.: E posibil să descoperim un altfel de Andrei Velea?
A.V.: Aş spune „da”… Aş spune „nu”… După trei cărţi de poezie, e clar ceva nou: proză. Totuşi, ca ideatică, există o continuitate cu „Lumea e o pisică jigărită”. Şi acolo plecam de la realul cel mai brut cu putinţă şi încercam să descopăr valenţe metaforice chiar şi în cele mai seci evenimente. E un demers destul de similar şi aici, chiar dacă e proză. Vor spune cititorii şi criticii unde mă descurc mai bine. Una peste alta, diferenţa dintre poezie şi proză e, astăzi, una care ţine doar de modul de organizare al discursului.

M.G.: Cum ţi-ai descrie, în câteva cuvinte, cartea “Plaja de la Vadu”?
A.V.: Cea mai bună carte de proză pe care am scris-o până acum! Dar e o glumă, desigur: e prima. Acea cArtESENŢĂ pe care am publicat-o la Centrul Cultural Dunărea de Jos, adică „Orgoliul”, e una dintre prozele din această carte. Mi-e greu să o descriu… Sunt, încă, prea implicat în ea. Trebuie să mă detaşez un pic. Aşa că vă aştept la întâlnirea cu „Plaja de la Vadu” la librăria Humanitas (sâmbătă 14 decembrie, orele 16). Poate că o să-mi spuneţi voi ce-aţi înţeles din ea sau cum aţi prinde-o în câteva cuvinte.

Vizibilitatea tinerilor scriitori gălăţeni în ţară

Autor:   Nicoleta Onofrei
Publicat Luni, 06 Mai 2013 00:00
Viaţa Liberă, Galaţi
Articol preluat de aici

Cu nu mai puţin de trei debuturi editoriale în 2012, tinerii scriitori gălăţeni fac paşi mici către o recunoaştere la nivel naţional. Toate cele trei debuturi în volum de poezie, Alexandru Maria, cu „Omul metodă”, Nona Tatiana Ciofu, cu „Fiara de hârtie”, şi Florin Buzdugan, cu „Mai mult de trei cuvinte”, s-au datorat secţiei Festivalului concurs „Porni Luceafărul” şi toate trei au fost publicate la edituri din afara Galaţiului. Asta înseamnă că toate cele trei manuscrise au fost percepute de către juriu ca fiind cele mai bune din ţară şi au decis că merită să fie publicate. Nu este puţin lucru ca, din sumedenia de manuscrise să fie alese tocmai cele ale unor gălăţeni. Astfel, manuscrisul de poezie al lui Alexandru Maria a fost premiat cu publicare de către editura Convorbiri literare, cel al Nonei Tatiana, în urma premiului acordat de editura Alfa, a fost publicat la editura Vinea, iar cel al lui Florin Buzdugan a fost premiat şi publicat de editura Junimea.

Suntem sau nu vizibili?

Cei trei consideră că gălăţenii mai au mult de muncit până la o recunoaştere naţională. „Trebuie să fim prezenţi la mai multe evenimentele literare din ţară”, consideră Nona Tatiana Ciofu. Potrivit tinerei autoare, dacă scriitorii de la Dunărea de Jos nu fac eforturi să meargă la tot ce înseamnă activitate literară, târguri de carte, festivaluri, concursuri din afara judeţului, au mici şanse să răzbată. Alexandru Maria consideră că, lăsând la o parte concursurile, cei din ţară nu prea au auzit de gălăţeni, asta poate şi pentru că de multe ori la concursuri premiile sunt doar o diplomă sau o publicare într-o revistă mai puţin cunoscută. „Dacă iei un premiu şi câştigi o diplomă sau eşti publicat într-o revistă care nu este aşa de citită, rămâi la fel de necunoscut, este prea puţin. Cred că există şi o lipsă de informare în ceea ce priveşte concursurile, care vine de multe ori dintr-o lipsă de interes a celui care scrie, dar şi din faptul că instituţiile culturale din Galaţi nu le promovează foarte bine, nu dau o listă a concursurilor, cu perioada de înscriere”, a spus Alexandru Maria.
Andrei Velea, un alt tânăr scriitor, care este deja la a treia carte publicată, consideră că publicarea la editurile mici nu a îmbunătăţit deloc situaţia literaturii tinere gălăţene. Cu toate acestea, consideră Andrei Velea, la nivelul recunoaşterii, ne-am putea situa pe locul 4 sau 5. „Eu cred că suntem undeva după Bucureşti, Iaşi şi Timişoara. Nu stăm rău, dar nici bine. Cei din ţară mă mai întreabă uneori despre scriitorii gălăţeni. Ştiu că există aici o efervescenţă literară, dar nu se ştie exact care este treaba. Poate o problemă este şi că generaţia 2010 nu este aşa unitară. Lucrurile sunt difuze, nu are un manifest”, este de părere Andrei Velea. Cel mai nou volum lui Andrei Velea, "Lumea este o pisică jigărită", a fost în top 5 la cele mai vândute cărţi de la editura Brumar, în 2012, la Târgul de carte „Gaudeamus”.

Despre "Orgoliul" în Monitorul de Galaţi

de Mihaela Gîdei
Articol preluat de aici
Povestirea „Orgoliul”, semnată de scriitorul gălăţean Andrei Velea, reprezintă cel de-al doilea volum al îndrăgitei colecţii de cArtESENÞE - proză, care  a fost lansat miercuri după-amiază, în foaierul Casei de Cultură a Studenţilor. Lansarea a debutat într-un mod original, deoarece organizatorii au avut o surpriză muzicală pentru cei prezenţi la eveniment - Florin Chiriac a fost invitat pentru cânta, la chitara deja arhicunoscută de către gălăţeni, câteva melodii de suflet. Astfel, studenţii, scriitorii, criticii sau mai bine spus, prietenii lui Andrei Velea au avut parte de momente muzicale vesele şi antrenante. De asemenea, a fost păstrată tradiţia şi a fost pregătită şi o instalaţie de artă care a însoţit prezentarea volumului „Orgoliul”. De data aceasta, Olimpia Manuela Ştefan, profesor la Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, a fost cea care a acceptat provocarea de a oferi o imagine a prozei lui Velea prin intermediul unei lucrări artistice inedite.
Conform spuselor autorului, „Orgoliul” reprezintă doar una dintre cele unsprezece povestiri care vor fi incluse într-un volum ce va fi lansat în toamna acestui an. Lansarea acestui volum este importantă şi datorită faptului că reprezintă prima carte de proză a acestuia. „O cArtESENÞÃ poate fi încununarea unei opere deja scrise sau o promisiune, o sumă de idei care se vor concretiza în viitor şi se vor dezvolta. Proza de faţă este doar una dintre cele unsprezece texte care vor apărea în toamnă. De ce am ales-o pe aceasta şi nu pe alta? Din nişte motive care nu ţin de estetică, ci mai degrabă de faptul că acţiunea începe în Galaţi, se duce undeva în Cipru şi se întoarce în Galaţi, pe terasa «Bubu». M-am gândit să vin cu o proză cât mai spre viaţă, cu întâmplări reale fără filosofii în suflet - doar acţiune şi atât. Pentru textul «Orgoliul», provocarea a fost să scriu o povestire absolut reală”, a spus scriitorul Andrei Velea. Evenimentul a continuat la terasa „Bubu”, acolo unde începe şi se termină acţiunea cărţii.

Cronică la "Lumea e o pisică jigărită"

O cronică semnată Paul Blaj la cartea de poeme "Lumea e o pisică jigărită", cronică apărută în revista de cultură Antares nr. 178-179-180 (ianuarie-februarie-martie 2013), Galaţi.
Mulţumesc frumos, Paulll!!!!!

Metafora care explică TOTUL!

de Adrian Haidu

Articol preluat de aici

așa e lumea!

Voi știați ce carte mișto de poezie a apărut în mod subtil anul trecut? Hai să vă dau un indiciu, a fost publicată la Editura Brumar. Dacă tot nu ați ghicit, o să spulber misterul: Andrei Velea, „Lumea e o pisică jigărită”.

Am trei motive s-o numesc o carte bună: 1. Imaginația poetului și 2. putere absolut remarcabilă de asociere a două planuri distincte. Și acesta este doar unul dintre motivele pentru care volumul lui Velea o să vă lase cu gura căscată. Dar dacă tot nu mă credeți, haideți s-o dăm puțin pe close reading. Iată poezia care dă și titlul volumului:

viziune în spatele parbrizului (I)

*

lumea e o pisică jigărită

în curtea unei spălătorii auto

Rar am găsit, printre poeții tineri, o asemenea putere de a „extrage esența lirică din aglomerația de date înconjurătoare”, cum spune, pe bună dreptate, Florin Iaru pe coperta patru, ajungând la concluzia la care vreau și eu să ajung: „Ăsta e un talent, și nu unul obișnuit”.

Câți dintre voi nu ați rămâne indiferenți la vederea unei pisici jigărite, considerând-o poate, tocmai din pricina jigărelii, inferioară celorlalte pisici? Puțini dintre voi, numai cei cu vădite înclinații poetice, ați fi avut puterea de-a observa epifania de sub nasul vostru. Recunosc, nici eu nu aș fi reușit performanța poetică a lui Andrei Velea, ba chiar, pentru a demonstra acest lucru, am recurs la un mic experiment, folosind un generator de poezie de pe net. Din 100 de încercări n-am nimerit nici măcar o singură dată metafora care dă titlul acestui volum de poezie. De fapt, singurul text care s-a apropiat cât de cât de performanța lui Velea a fost următorul (și asta doar din pricina ultimului vers, care o salvează practic):

Acum că am lămurit faptul că Velea nu duce lipsă de imaginație și metafore care scot din cotidian pisicile, înălțându-le, cum ar spune Guess Who, cât mai sus, mai sus, mai sus, să remarcăm și următorul lucru: volumul de față este un volum de poezie, scris de un poet. Și prin „poezie” și „poet” vreau să spun de fapt poezie bună și poet așijderea. Deci vreau să spun „poezie” și „poet” cu „p” mare. Pentru a ne convinge de acest lucru, e suficient să observăm incidența cuvintelor „poem” și „poet” de-a lungul celor 90 de pagini ale volumului (n-am mai avut răbdare după pagina 90):

Poem/poezie – 40

Poet/poeți – 15

Dacă mai aveați nevoie de încă un motiv pentru a citi acest volum, o să vă fac deliciul, povestindu-vă despre o poezie din cauza căreia autorul a apărut și-n Click.ro(e pe bune, uite aici link). Deci autorul a făcut cea mai mare nebunie de care era în stare un poet contemporan: a trecut, în declarația de venit depusă la Fisc, ÎNTREG APARATUL DE STAT! Vă dați seama? Știți ce a pățit din cauza nebuniei lui? I-au trimis ăia declarația înapoi ca să o completeze corect! Ei, în urma acestei experiențe a scris și o poezie care figurează  în volumul de față. A, stai, cred că de fapt a fost invers, mai întâi poezia și după aia incidentul, nu mai contează oricum, aceeași mâncare de promovare :)

Dacă v-am convins, nu uitați că puteți să îi dați friend invite pe facebook lui Andrei Velea, este mereu deschis noilor prietenii și veți descoperi că este un bun partener de discurs, indiferent de subiect (le are și cu politica, și cu economia, și cu arta; cu poezia nu mai spun!).  

Uitați volumul în format electronic, gratuit pe issu. Noapte bună, sper că n-o să aveți coșmaruri :P !

Resturi de optzecism (cronică de carte)

Cronică de Dan-Liviu Boeriu

Publicată în revista "Familia", nr.2/2013. Preluată de pe blogul autorului.


Preocuparea criticii de a aşeza autorii între graniţele teoretice ale câte unei generaţii se explică, mai întâi, printr-un lung şir de considerente pur didactice şi abia pe urmă printr-o dorinţă de a sintetiza un fond cultural comun ori o miză politico-socială, filosofic-ontologică ori chiar meta-literară a scriitorilor unei epoci. De aceea, judecata obiectivă asupra unor „şcoli” ori orientări literare nu scapă de imperativul stabilirii unui numitor comun, indiferent de aparenta sau mimata sa frivolitate. Însă dacă ne vom hazarda să trasăm un contur riguros mizei culturale a celei mai recente generaţii de poeţi, mă tem că vom găsi subterfugii convenabile pentru a scuza, eventual, lipsa de coeziune, de (horribile dictu!) viziune ori de macro-orientare. Douămiismul, căci despre el vorbim, nu este, deocamdată, clasificabil. Şi, mai mult decât atât, pare doar o etapă analizabilă pe criterii ce ţin de imediatul receptării, nu de comparaţia riscantă – şi fatalmente utilă şi necesară mai târziu – între o generaţie şi alta, între un curent şi altul. În aceste condiţii, analiza câte unui volum nou de poezie poate constitui un exerciţiu critic dificil.
Am considerat necesar să fac această mică introducere pentru că, având în faţă cel mai recent volum al unui poet douămiist, am constatat că ceea ce e de remarcat în poezia gălăţeanului Andrei Velea este, diacronic spus, faptul că evoluţia valorică de la precedentele cărţi („Gimnastul fără plămâni”, „Hotel în Atlantida”) se înfăţişează acum propunând ca bază tematică şi ca tehnică lirică o întoarcere surprinzătoare la recuzita optzecistă. Cu alte cuvinte: fie poetul admite, implicit, falimentul valoric al generaţiei din care face parte (ceea ce l-ar situa pe o poziţie inconfortabilă de „disident” nemotivat), fie individualitatea sa poetică e compatibilă doar cu obsesiile generaţiei poetice care l-a precedat (lucru care l-ar transforma, inevitabil, într-un „paseist”; asta ca să nu folosesc termenul cvasi-infam de „întârziat”). Din această dilemă nu putem ieşi. Nu spun, prin asta, că un reviriment (bun) al optzecismului e anacronic; spun doar că e surprinzător că poeţi tineri găsesc de cuviinţă să propună, ca teme ale liricii lor actuale, o sumă de inocente reevaluări nostalgice.
Volumul „Lumea e o pisică jigărită” (până şi titlul are ceva din derizoriul ludic al optzeciştilor) cuprinde trei grupaje de poeme, foarte inegale valoric, însă străbătute de un sentiment al receptării detaşate. Portretele sunt precare, minimalizate până la caricatură, iar efectul estetic se mulează perfect pe acest amestec de superficial şi introspecţie plictisită. Lumea lui Andrei Velea e formată din elemente ale unei scenografii citadine prin excelenţă şi funcţionează ca pretext al livrării fanteziilor unui romantic megaloman şi orgolios. Poetul forţează exteriorul, prin tablouri încărcate metaforic, să-l urmeze într-un proiect de travestire a realităţii într-o variantă poetizată şi rescrisă la o scară diferită. Există pasaje care amintesc, prin forţa expresivă şi printr-o ironie foarte nimerită, de arhitecul lui Cărtărescu din „Nostalgia”, care-şi gestionează obsesia într-un decor de anvergură cosmică: „un individ fără ochi / şi-a conectat orga la ţevile blocului / şi repetă, posedat, fuga lui bach” („viziune în spatele parbrizului (2)”, p.23). Tot aici întâlnim o comprimare a nebuniei urbane şi, corelativ, o exacerbare nombrilistă a propriilor afecte. Se obţine, aşadar, un balans de semnificaţii între mecanicitatea tehnicistă şi sentimentul personal: „un poem sublim devastează oraşul, / apucă asfaltul şi-l scutură / ca pe o carpetă de praf // maşinile sar precum scamele / şi niciun asigurator nu mai oferă despăgubiri // [...] un poem sublim devastează oraşul, / supărat: / dimineaţa l-ai găsit pe noptieră, l-ai citit, / apoi ai făcut pe marginea lui următoarea notiţă: // se putea şi mai bine! / cu dragoste, t” („un poem sublim devastează oraşul”, p.39-40). Prin intermediul unui lirism anemic, asezonat cu un strop de umor şi cu sugestia unui citadinism minor, poetul se avântă şi în creionarea sumară a unor defecte colective: „sufletul românului e un maidanez / care hămăie la miez de noapte / muşcând, înfometat, din lună, / apoi pompează antirabice în ea / cu seringi lungi, de diamant” („sufletul românului”, p.47). Nefericită mi se pare impregnarea poeziei lui Andrei Velea cu valenţe programatice ori cu mici accese de revoltă socială nefructificată îndeajuns. Poetul pare să atingă doar latura vulgară a nemulţumirii, fără a-i găsi, în fond, temeiurile şi metoda de rezolvare. Cazurile în care poetul îşi transformă lirica în manifest păcătuiesc, aici, printr-o diluare a forţei lirice: „sufletul românului construieşte o biserică lângă fiecare birt, / o biserică lângă fiecare şcoală, / o biserică lângă fiecare instituţie a statului; / sufletul românului compensează laicitatea fiecărei pietre de pe stradă / cu o cărămidă la temelia unui locaş sfânt” (p.48).
Apropierea de optzecism în poezia lui Velea se întrevede şi în acele versuri care fac apologia unui lirism jovial, viril şi structurat pe baze care scapă oricărei ideologii. Poeţii detabuizează clişeele cu o tonică euforie, dând o replică inopinată aşteptărilor cuminţi şi destructuralizând, astfel, un mod anost de a regăsi emoţia: „eu te iubesc ca pe un loc de parcare, / că mulţi ar da cu pumnul şi s-ar înjunghia pentru asta! / te iubesc ca pe o creştere de salariu / sau un ajutor social, / că pentru asta se îmbrânceşte lumea pe stradă” („cum reuşesc să spun în poezie te iubesc” – p.52). În aceeaşi notă ironică, poetul încearcă o mixare a cromaticii universale, propunând peisaje apocaliptice în care inocenţa materiei vii este combustibil pentru cataclismele provocate deliberat, însă totul se finalizează cu o depresurizare somnolent-statică: „pasăre mare, albă, graţioasă, / pe-un cuib pătrat, de ciment, cu pumnale în loc de ouă // fire de trestie lungi, ca degetele naiului, / sparte cu excavatorul / ascunşi sub cupola unui ghiocel, / un pluton de soldaţi plănuieşte atacul // nuci detonate, amplificatoare montate greierilor, / libelule stropite cu kerosen / munţi etichetaţi, vânduţi la kilogram sau la bucată, / lacuri în sticle de plastic // mi-am lăsat sufletul într-un peisaj virgin, / dar l-au închis nişte turişti într-o fotografie” („eco-poem”, p.85). Dacă extincţia n-a reuşit, există întotdeauna confortul domestic al vreunui colţ de oraş, populat cu personaje incerte şi mirosind a suprarealism: „păsări de alcool pe cerul gurii unui beţiv / noaptea e-un câine de vată murdară / o maşină se-mpreunează cu un copac / din inerţia luptei împotriva poluării” („semn”, p.94).
Nereuşit, lipsit de originalitate şi neinteresant literar mi s-a părut grupajul intitulat „salonul 44”, o trecere sumară şi distantă printr-o lume a demenţei şi a înstrăinării. Instrumentarul liric este bine folosit chiar şi aici, însă tema e insuficient sondată, e fragmentată şi nu satisface nicio exigenţă poetică. E doar un mod al poetului de a-şi exersa talentul de a extrage din sordidul unui motiv social tern o fărâmă de haz. Atât şi nimic mai mult. De asemenea, o eroare conceptuală o reprezintă şi metaforizarea excesivă, care nu face altceva decât să îmbrace un tablou banal într-o ramă kitsch, cu îngeraşi din ipsos şi flori multicolore şi inexpresive: „plouă, / adică picură din sfârcuri de femei frumoase” (p.29), „redesenez geografia, / ascund o declaraţie de dragoste / într-o picătură pierdută-ntr-un tsunami / şi o regăsesc într-un iaht / aruncat pe un pat dintr-o sufragerie” (p.35) ş.a.
Cu toate acestea, „Lumea e o pisică jigărită” este, din punctul meu de vedere, un volum citibil, cu suficiente bucăţi puternice, cu o structură atent aleasă, superior valoric precedentelor cărţi ale autorului. I-aş reproşa lui Andrei Velea uşorul cabotinism al liricii, teatralitatea excesivă a interpretării şi, cel mai important, lipsa – deocamdată – a unei identităţi poetice distincte. Cu atâtea resurse la îndemână, ar fi păcat ca poetul să se mulţumească cu pastişarea (chiar şi reuşită) a unor Iaru, Coşovei ori Stratan. Deşi, s-o spunem tranşant, nici lucrul ăsta nu e chiar la îndemâna oricui.

(Andrei Velea, Lumea e o pisică jigărită, ed. Brumar, 2012)

Lumea e o pisică jigărită, ed.Brumar, 2012

*articol preluat de pe AgenţiaDeCarte.ro

În curând, la Editura Brumar va apărea volumul de poezie „Lumea e o pisică jigărită” de Andrei Velea. „Eram în curtea unei spălătorii auto, printre maşini, detergenţi, anvelope şi gaze de eşapament, când a trecut prin faţa maşinii mele o pisică mică, neagră, fantomatică, vai de capul (şi de coada) ei. Am avut o viziune: m-am gândit că o astfel de „arătare” este un simbol al fragilităţii lumii în care trăim. Aşa s-a născut un poem de două versuri, poem care mai apoi a dat titlul cărţii „Lumea e o pisică jigărită”, a scris autorul.
“De-a lungul alcătuirii acestei cărţi (doi-trei ani) am avut următoarea idee: că poezia (fără să scriu cu majusculă şi fără să mă refer la integralitatea ei) are şi această menire: să fie „critică”, puţin „cinică” chiar, să fie suficient de „trează” încât să NU propună „o fugă de lume”, ci „în lume”. O adâncire în „vertijul lucidităţii” şi nu o evadare în „mister sau visare”, în „lumi paralele”. Şi am descoperit ce drog puternic se ascunde aici… Şi că orice poate fi prilej de poezie: depinde doar de CUM priveşti lucruri. Şi că, până la urmă, asta mă atrage: să (încerc să) scot poezie şi din piatră seacă, s-o caut acolo unde simţul comun spune: „nu! nu căuta acolo!”
Moto-ul cărţii este definiţia „frumosului” din „Dicţionarul filozofic” al lui Voltaire. Mă fascinează această definiţie prin paradigma pe care o propune (prin relativismul ei tăios): „Întrebaţi un broscoi râios ce este frumuseţea, frumosul absolut, to-kalon-ul. Vă va răspunde că este femela sa, cu doi ochi mari, rotunzi, care ies în afara căpăţânii ei micuţe, un bot mare şi plat, un pântece galben, un spate brun.”
Lansarea cărţii va avea loc în această toamnă (sfârşitul lui noiembrie) la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus, Bucureşti, standul editurii Brumar. Mii de mulţumiri tuturor celor care m-au ajutat, adică scriitorilor Mihail Gălăţanu, Florin Iaru, Adi Secară şi Robert Şerban!!!”, a scris Andrei Velea.
„Andrei Velea practică un minimalism bine temperat. Textele sale sunt sagace şi surprind, din când în când, tonalitatea deprimantă a provinciei, cu anodinul ei. Au umor, întotdeauna, chiar dacă e bine camuflat sub un declarativism fals patetic. Este, la această oră, una dintre vocile lirice pregnante ale Galaţilor. […] Universul lui Andrei Velea este populat de târfe, combinişti, peşti, poeţi – ca şi universul real. Texte în care tatăl apare, şi el, ca personaj liric, vădesc sensibilitatea, afecţiune şi, nu în ultimul rând, rezerve speciale de tandreţe. Poetul ne este, el însuşi, un prieten prin text. Pe viaţă. […] Interesant este că poetul nu e tributar, ca formaţie, deşi biologic este douămiist, niciuneia dintre generaţiile optzeci sau nouăzeci, deşi le-a asimilat, vădit, ca experienţă preliminară de lectură.” Mihail Gălăţanu
„De câte ori vorbesc despre poezia concretului, o fac cu strângere de inimă. Și asta pentru că poeții care i se încredințează ajung, inevitabil, la concluzia că el, concretul, și ea, banalitatea, își sunt autosuficiente. Nu e așa. Concretul e posac, iar banalitatea e rebarbativă. Ca să fii un poet al cotidianului, trebuie să îl extragi, să îl distilezi, să-l recombini cu multă inteligență și frondă. Andrei Velea crede în virtuțile poetice ale realității înconjurătoare, el are acea intuiție care îl ajută să extragă esența lirică din aglomerația de date înconjurătoare. Ăsta e un talent, și nu unul obișnuit. E și curaj, pentru că, de multe ori, poezia lui stă la granița dintre da și nu, dintre sublim și ridicol – și le înfruntă pe amândouă. Cel ce poate transforma un război de pe o scară de bloc într-o înfruntare homerică, acela care are tupeul de a transforma neputința în visare și destin, obsedatul care îl poate descrie fără să se rușineze pe exhibiționistul cartierului, ca pe un Diogene modern și să facă din toată această realitate încăpățânată poezie, fără a cădea în vulgaritate – ei bine, acela merită atenția noastră. E poet, deci are toate drepturile!” Florin Iaru

O cronică la cărţile mele în Algoritm Literar nr.6

Dispăruta lume nedispărută

Liviu Ofileanu

*revista poate fi descărcată de aici

Despre Andrei Velea aflăm că are un pic peste treizeci de
ani, este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Economice, Galaţi,
şi se află deja la a doua carte de poeme – Hotel în
Atlantida, Fundaţia culturală Antares, 2011 (după Gimnastul
fără plămâni, Ed. Centrului Cultural Dunărea de Jos, 2010).
Faptul că publică pe situri şi face parte din cenacluri on-line,
apare în antologii şi colaborează la reviste nu este un lucru
nou, ci unul comun şi dezirabil autorilor de astăzi. Încă de la
Gimnastul fără plămâni remarcăm discursul relaxat, o
directeţe voalând o fire aparent neproblematică, gata de joc
şi joacă, observaţii apăsate de Constantin S. Dimofte în
cuvântul înainte: “Andrei Velea este, în fond, un
temperament clasic ce se sprijină pe o logică structurală
strictă, care, cum este şi firesc la un artist ce a parcurs tot
felul de experienţe poetice, nu neglijează formal nici
sugestiile venite din alte zone: ale simbolismului,
postmodernismului ş.a.m.d.”, (Iată fiinţa în faţa iluminărilor
ciudate…, p. 9). Prefeţele ambelor volume au titluri aproape
identice, marcând probabil o eventuală continuitate la nivel
interpretativ, fie şi cu lectori diferiţi (C. S. Dimofte şi A. G.
Secară) – ultimul nume fiind prezent cu o postaţă în primul
volum, ca să revină în cel de al doilea cu o prefaţă, lucru mai
rar întâlnit şi singurul cu adevărat bizar într-un proces
editorial (dacă ambii prezentatori consideră o bizarerie titlul
ales de Velea cărţii sale, Gimnastul…).
Încă de la primul poem al Gimnastului se explicitează
crezul poetic, scribul ca prim lector şi destinatar a cărui
„gramatică a viziunii” (conform Mariei Corti) se influenţează
prin sugestie, şi anume poziţia de outsider autodeclarat faţă
de contextul Literaturii, minimalizându-se cu orgoliu scriitura
drept rezultatul unor halucinaţii “citeşti versurile astea ca peun
delir/ şi crezi că nu-i nimic în realitate care să le
corespundă:/ gândeşti că strofele-s doar decupate din
peisajele minţii,/ că totul se petrece numai după ce
imaginaţia pură/ frenetizează orice cuvânt./ […] iar tu nu tenţelegi,
nu te cunoşti, nu te explici sieţi,/ însă exişti, iar asta e
de-ajuns.”, (poem, p. 12). Dispusă în şase compartimente,
materia textuală a Gimnastului ne va situa în aria poemelor
de dragoste filtrată prin intelect, curtare şi concretizare în
„cinci poeme” (2002) şi în „Versuri pentru Lolita” (2003),
proiecţiile sinelui în text nu fără un aer reflexiv şi burlesc în
„omul vag” (2001): “pe ţeasta omului vag, doi borcănaţi joacă
azi cărţi;/ se chelesc unul pe altul de bani, se-njură, beau,/
apoi reiau, la nesfârşit, acelaşi joc monoton,/ plat dinafară,
însă plin de sens pentru cei dinăuntru.”, (pe ţeasta omului
vag, p. 32) sau: “citeşte omul vag unui oarecare câteva
poeme;/ scrise de-a lungul şi de-a latul urechii, sentimentele/
degajate sunt potenţate de pelicula de ceară/ care leacoperă.”,
(omul vag citeşte poeme, p. 38). Aproximativ
aceleaşi subiecte se regăsesc şi mai departe în “Printre
obiecte” (Jurnal Liric 2004), “Psalmii recenţi sau poemele cu
Dumnezeu” (2004-2005) şi “Peisajele pariziene” (2005-
2006), adăugându-se camerele de cămin, notaţiile de
atmosferă, discuţiile cu studente asupra lui Kant, cotidianul şi
petrecerea lui în text refăcute cu detaşare optzecistă
(parodierea referinţelor culturale). Desigur, pentru
cunoscători nu va trece neluat în seamă un vers inspirat din
Jurnalul filosofic al lui Noica: “m-ai ajutat să mă decid: nu team
iubit!,/ te-am părăsit prea intrigat să se fi întâmplat
asta…”, (m-ai ajutat să mă decid, p. 82), dar nici actul de a
studia, care văduveşte de timp şi este văzut ca “misoginie”:
între un obiect şi-o operă de artă e o distanţă mai scurtă/
decât aceea dintre numele tău şi titlul imprecis al acestui
poem;/ definitiv: sunt misogin...”, (tu mi-ai rămas ca orice
risipă, p.83).
Ne vom întoarce acum în camerele Hotelului în Atlantida
(ca formă un pătrat economic, o cărţulie simpatică şi anume
adresată copiilor mari prin imaginea de pe copertă: un ţânc
în haine albe stă ghemuit de parcă ar scrie în nisip şi valurile
şterg totul numaidecât) pentru a nota etichetele de pe
coperta a IV-a: Corneliu Antoniu: „…naturaleţea celui ales. În
cea de-a doua carte ne pune în situaţia de a-i descoperi
personalitatea postmodernă, sinceră […]”; Viorel Ştefănescu:
„…îşi visează ironic propria viaţă, pentru a o proiecta,
vizionar, în poeme care-l trăiesc pe autor, aflat mereu în
trecere printr-un hotel din Atlantida.”. Adică poetul scrie
plauzibil şi avem, aşadar, o personalitate postmodernă şi
vizionară, unsă cu toate alifiile. Pentru o mai bună vizibilitate,
probabil, s-au aşezat în acest volum zece poeme traduse de
Petru Iamandi în limba engleză. Cărticica este nelipsită de
prefaţa elogioasă (şi retorică pe alocuri) semnată de Secară,
un text racordat şi la interogaţii mai vechi asupra rosturilor
literaturii, întrebări asupra cărora cititorul va fi meditat cu alte
ocazii. Vom cita doar sublinierile cu atingere la autor: „…
scrierile lui Andrei Velea pot fi, dihotomic, reducţionist,
împărţite în două: în poeme lucide şi în poeme fără intenţie,
ambele putând fi însă savurate cu sau fără intenţie,
împreună cu Platon sau fără…”, (Iată fiinţa în faţa
apocalipselor amânate!, p. 6). După cum ni s-a demonstrat
de A. G. Secară, sinceritatea nu este mare lucru în literatură
(pe linia Livius Ciocârlie via Noua critică), ci modul în care
autorul îi minte frumos pe alţii construind un imaginar
plauzibil – şi tânărul Andrei Velea devine părtaş la
redefinirea prin mit a lumii întoarse pe dos – apocalipse
amânate, precum la echinoxistul Ion Pop avem Amânarea
generală, desigur, cu alte conotaţii şi în alt context.
Aşadar, actul imaginativ tronează aici. Prima parte – „o
Atlantidă care nu s-a pierdut” – abundă în poeme cu textură
minimalistă, imperative surclasate chiar de către emitentul
lor: „…fugi din fotografia asta!/ ascunde-te într-o scoică,/
urlă-ţi gândurile toate […] repede, dă drumul la televizor: / sa
întors mesia/ şi vor să-l pună preşedinte!”, (sentiment acut
de fotografie, p. 12). Velea glisează pe mai multe planuri şi
unul ar fi contextul social tratat aici cu simbolistica unui
bestiar propriu şaptezeciştilor: „râurile au solzi, peştii au
împrumutat/ blana mamiferelor/ şi se hârjonesc cu gheare de
argint// ţăranii dezleagă silogismele păşunii,/ mioarele cântă
la nai/ un alai de lupi chercheliţi// femeile duc greul
războaielor/ la maşinile de cusut, / bărbaţii zămislesc din
grâu şi salivă// biserica-i căuşul palmei,/ bodega loc denchinăciune//
de miere-s păcatele când/ în cer miroase-a
paie,/ iar pe pământ a fulgi de înger”, (când în cer miroase-a
paie, p. 15). Un alt poem recreditează aplombul textualiştilor:
„poemul fără intenţie care, pur şi simplu,/ s-a nimerit pe foaia
de hârtie/ […] poemul rar, care te salută din zborul unei
păsări phoenix/ deasupra unei atlantide/ unde poeţii au
adormit la umbra unei flori de zgură” (poemul fără intenţie, p.
16). În căutarea timbrului personal se rescrie poemul în
diverse maniere, autorul petrece mai toate etapele conştient
de poziţia circumstanţială a emisiei: “…fiecare cu zeii lui, cu
viaţa lui socială,/ trăind într-o democraţie aproape de
explozie,/ greu de adus împreună”, (poem împreună cu
platon, p. 20). În “poemele din ultima cameră de hotel”, apoi
în “maşina de poetizat” se continuă ipostazierile unui eu
aristocrat, sensibil şi desprins din fluxul existenţialist.
Prezenţa sa contează ca martor al evenimentelor cotidiene
care interesează prin tangentele lor la omul-vag – un subiect
agresat de o exterioritate absurdă şi care se recompune în
singurătate (aşa-zisa misoginie) prin muzica surdă a cărţii.
Atunci, hotelul personal se ridică într-o Atlantidă scufundată
în ignoranţă, căci despre absurd şi lipsă de temei vorbesc
aceste poeme cu tuşă surrealistă: “primăria oraşului nu mai
funcţionează de o săptămână,/ pe la ghişee se recită din
shakespeare şi eminescu/ catastifele prăfuite se transformăn
romane erotice,/ iar planurile de urbanism în tablouri
suprarealiste// câinii poartă covrigi în coadă, iar pe dunăre,/
la galaţi, curge numai lapte şi miere[… ]”, (echilibristică
suicidală, p. 75). Şi totuşi, pentru cineva încă se scrie…
Pornind de la titlul „bizar” şi incitant al primei cărţi
propunem o paralelă: atletul fără splină, infatigabilul, cel care
recondiţionează vechiturile şi le dă luciul de oglindă. Dacă
actul de a respira (scrie) este compromis de cunoscutul
dicton al morţii Artei, anume scriitorul ştie că este văzut cum
ştie să scrie, ştie că nu poate alerga inconştient pe pagină –
tot el îşi dă seama că lectorul său este un scriptor atent şi nu
poate fi înşelat cu retorisme care s-au demonetizat (inclusiv
prin propria lor parodizare). Deci, autorul propune
gimnastica textului ca evaziune, o făcătură necesară, aşa
cum şi alte poetici axate pe esenţializarea discursului şi
ironizarea seriozităţii lui sunt sortite dormitului în semn. Dar
asta nu e totul: o lipsă a ceva trebuie suplinită (compensată)
prin alte forme. Pretinsa absenţă a plămânilor (a respiraţiei
imediatului) devine simbolul prezenţei unui alt organ de
percepţie a realului, şi acesta e ferit privirii asemenea
respiraţiei: cogito-ul. Mai precis, un cogito situat la frontiera
dintre joc (convenţie) şi joacă (act de nonşalanţă) se
defineşte ca şi în cazul hermeticilor – oglindire secvenţială a
spiritului pur în efemer – , timp suficient pentru a se macula
şi întoarce spre sine (ca text), nemuritor şi rece; întrucât
poezia caleidoscopică a lui Andrei Velea are scânteia
îngheţată a pietrei de inel, gesticulaţia unui adolescent miop
şi umilinţa orgolioasă de a nu se uita în oglindă.

Primul invitat la dialog al OPERA SCRISA. RO!

Am onoarea de a fi primul invitat la dialog al OPERA SCRISA. RO!!!

“Când te ocupi de lumea spiritului, îţi cultivi un anumit dispreţ faţă de lumea materială”

Posted by root on 4/22/12 • Categorized as Opera Zoom

Primul invitat la dialog al OPERA SCRISA. RO este poetul Andrei Velea, originar din Galaţi. După două volume de poezie, acesta are în pregătire un al treilea, care continuă teme şi obsesii din primele volume. În momentul debutului, a. g. secară nota: “Rareori un debut în volum este atât de consistent, cartea fiind un exemplu elocvent despre ceea ce poate “produce” dragostea de viaţă şi de literatură…” Andra Rotaru a dialogat cu Andrei Velea, în exclusivitate pentru OPERA SCRISA. RO

Ai publicat două volume de poezie, eşti prezent în antologii, ai publicat şi critică literară. Trăieşti din ceea ce scrii? Desigur, ai observat că unii scriitori primesc mai mulţi bani din drepturile de autor decât alţii. Cum îţi explici?
Nu, nu trăiesc din scris. Mai mult: dacă ar fi să trag o linie, ar rezulta „profit negativ”. Ca să nu mai spun de efort, de timpul investit… Dar este o mare pasiune, nu am văzut-o până acum ca pe o „sursă de venituri”. Asta nu înseamnă că scriitorii trebuie să ignore aspectele financiare. Până la urmă, a fi scriitor profesionist înseamnă (şi) să trăieşti din scris. Un fotograf profesionist trăieşte din fotografie, un actor din reprezentaţiile de pe scenă. Ca să încerc o explicaţie la ceea ce spui tu, cred că, pur şi simplu, unii scriitori sunt mai atenţi la aspectele financiare, îşi negociază mai bine contractele şi urmăresc dacă le sunt respectate clauzele. Pe alţii (între care mă număr şi eu astăzi) nu îi interesează deloc (sau prea puţin) aspectele financiare, astfel că se aleg cu mai puţini bani de pe urma muncii lor.
Galaţiul este, în ultimul timp, un spaţiu în care se întâmplă multe evenimente literare. Ai fost printre participanţii la evenimentul „11-Poezia campioană la Galaţi”, cu ocazia Zilei Mondiale a Poeziei. Cât de benefic e un astfel de eveniment pentru scriitori, pentru editori, pentru distribuitorii volumelor de poezie?
Mi-e greu să le estimez impactul… Eu am participat la evenimentul de care aminteşti la invitaţia Florinei Zaharia. Am acceptat deoarece proiectul mi s-a părut foarte interesant. Am fost organizaţi ca o echipa de fotbal şi am recitat poeme în trei licee din Galaţi. Peste tot am fost primiţi în săli pline ochi de elevi. O reuşită! E clar că aşa creştem, ca scriitori, în „vizibilitate”. Teoretic asta ar trebui să se „simtă” în vânzările de carte. Asta doar teoretic, pentru că practic…
Una dintre obsesiile primului tău volum, „omul vag”, redă „incapacitatea omului de a se ancora în repere pe care să le gândească prin propriile forţe”.
Eu cred foarte mult în critică. Nu numai în critica literară, care e un domeniu particular. În „Omul vag” am încercat să critic mentalităţile comune. E drept că nu am făcut-o în sensul de „critică pozitivă, constructivă”, ci mai degrabă ca „pamflet”, „ironie acidă”, „satiră”. M-am gândit că poate aşa va fi mai „vizibil”. În cartea „Gimnastul fără plămâni” sunt aproximativ douăzeci de poeme în ciclul „Omul Vag”. Am mai găsit între timp alte poeme vechi, tot din aceeaşi serie. Mă gândesc să le public împreuna cu cele din cartea de debut. Un volum numit simplu: „Omul Vag”. Eventual împreună cu nişte grafice faine.
Cel de al doilea tău volum de poezie continuă cronologic poemele din primul volum, acestea fiind „Gimnastul fără plămâni” şi „Hotel în Atlantida”.
Şi încă nu am reuşit să ajung „la zi”… Chiar şi a treia carte va conţine poeme scrise înainte de apariţia primului volum. Asta se întâmplă când momentul debutul este amânat prea mult timp… Dar „Lumea e o pisică jigărită” (editura Brumar) va conţine în primul rând poeme noi, scrise în ultimii doi ani. Reiau tematica criticii mentalităţilor printr-un ciclu „cinic”, intitulat sugestiv: „De dragoste, din Fukushima”.
Scrii şi critică literară, nu doar poezie. Ajută critica literară poezia si viceversa, când te situezi în ambele tabere? Există şi efecte secundare?
E prea mult spus „critică literară”. Sunt recenzii de carte (poezie). E drept că încerc o analiză mai consistentă, nu am o abordare „impresionistă”. Dar de aici până la critica literară este o distanţă mare! Eu cred că ajută, da. Te face să înţelegi mai bine „misterele” creaţiei. Eu am o abordare mai raţională, mai intelectuală, atât prin formaţia profesională (informatician), cât şi, pur şi simplu, prin firea mea. Îmi place să „disec” creaţiile altora, să le „cercetez interioarele”.
Efecte secundare? Cred că riscul este să devii prea „metodic” în poezie. Asta mi s-a reproşat mereu, cum că aş fi „rece”. Dar asta este abordarea mea. Îmi plac mult ideile şi chiar şi în poezie pun mai mult accentul pe ele, uneori în detrimentul „sentimentului”.
Ai fost inclus, de curând, în antologia „Cuvinte noi pe Domnească”, apărută la Centrul Cultural Dunărea de Jos. Volumul reuneşte 23 de poeţi gălăţeni. Chiar tu ai scris că în Galaţi a fost „ratat” momentul douămiismului. Ce-i uneşte pe cei antologaţi, care sunt elementele comune sau ce-i diferenţiază?
Galaţiul nu are nici un douămiist. A fost „ratat” momentul, aşa e. Însă acum privim cu speranţe către o eventuală generaţie 2010. După douămiişti, care au avut un nucleu tare, un cenaclu, un manifest (sau mai multe), urmează, se pare, o generaţie care nu mai crede în manifeste literare şi nici chiar în ideea de generaţie literară. Deci criteriul antologiei noastre nu a fost unul „estetic”. Am strâns între copertele ei majoritatea tinerilor scriitori din Galaţi. Un mic „document” care să pună bazele unei „promoţii 2010” în Galaţi. Cât despre elementele care ne apropie sau care ne diferenţiază, asta se va vedea abia mai încolo. Trebuie puţină distanţare.
Sunt mulţi scriitori care nu cunosc drepturile ce le revin în urma publicării unui volum sau articol, fie că acestea au ISBN sau ISSN. Unde crezi că este veriga slabă, sunt predispuşi artiştii, în general, la o altă formulă de a înţelege cele lumeşti?
Poate că şi asta, da. Aud frecvent printre scriitori formule precum „nu scriu pentru bani” sau „eu nu vând cărţile, ci le ofer”. Când te ocupi de lumea spiritului, îţi cultivi un anumit dispreţ faţă de lumea materială, de bani. Totuşi un strop de pragmatism nu strică nici măcar poeţilor… Problematica drepturilor de autor nu este cunoscută. Cel puţin printre tinerii scriitori. Există o lipsă de informare şi de transparenţă. O situaţie „gri”, eu aşa o văd. Dacă o întreţine cineva în mod intenţionat, nu pot spune. În tot acest context, o iniţiativă precum „Opera Scrisă.ro” poate fi fermentul instaurării unei situaţii de normalitate. O mai bună reprezentare a scriitorilor în raport cu editurile (şi cu celelalte instituţii implicate), precum şi mai multă promovare. Mi-aş dori (dar poate că deja este luat în calcul) şi câteva seminarii pe problematici privind drepturi de autor, împreună cu materiale introductive, scurte şi la obiect, disponibile pe site. Felicitări pentru iniţiativă şi mult succes în activitate!

Pariu pe Prietenie - Seara Galateana 22 aprilie 2012

Articol semnat de Sorin Teodoriu si preluat de pe Bocancul Literar.ro

Alegerea cărţilor pe care vrem să le citim, cărţi adevărate, din hârtie cu versuri şi proză prinse între coperţi cartonate, alegerea lor ca pe nişte prieteni de-o viaţă este o datorie şi o cinste pe care ne-o permitem şi suntem răspunzători pentru ei şi pentru cărţi. Apoi intervine curiozitatea, doreşti să-i vezi pe autori, să îi cunoşti pe cei care scriu şi se expun prin textele lor. Iar Pariul pe Prietenie - Seară Gălăţeană asta a făcut duminică, 22 aprilie, i-a adus aproape pe autorii Antologiei, pe cei ce formează în Galaţi un nucleu al culturii, un cenaclu intitulat Noduri şi Semne, ne-a intermediat cunoaşterea reciprocă. Şi uite cum Laurenţiu Pascal, Anca Şerban, Nicoleta Onofrei, Nona Tatiana nu au mai fost simple nume, idei sau rânduri paralele, Alexandru Maria, Elena Donea, Florin Buzdugan, Simona Toma ne-au citit cu glas tare ceea ce până duminică citeam noi în gând din cărţi ori site-uri literare, Andrei Velea, Matei Leonard, Octavian Miclescu, Andra Pelineagra, Simona Vartolomei, Adrian Haidu s-au materializat împreună cu emoţiile lor, bucuriile şi tristeţile lor şi cât de mult a însemnat lucrul acesta pentru cititor, cât de frumos a fost pentru autor să îşi cunoască lectorii.

Cântând sau recitând în lumina reflectorului şi în faţa ta, scriitorii şi muzicienii nu au făcut decât să aprindă focul şi dorul de literatură şi muzică în inima celor prezenţi, fiecare silabă, fiecare notă din portativ au scânteiat şi au format amintiri pentru mai târziu. Aşa s-a întâmplat duminică la Serata Gălăţeană din Bucureşti, Pariu pe Prietenie de sfârşit de aprilie când ne-am cunoscut, ne-am aplaudat, am dansat pe muzica lui Hippie şi Mihai Dumbravă, a celor ce formează Trupa Verde: Jenică şi Comănel, a lui Ştefan Tivodar care a intervenit mereu cu câte un artificiu, vezi, asta înseamnă experienţa Pariului pe Prietenie de peste trei ani, ştii când este nevoie de tine şi când trebuie să intervii. A mai condimentat seara şi Alex Turcu, o recitare de excepţie într-o moldovenească aproape perfectă, Cetatea Neamţului şi a mai fost încercarea noastră, a Simonei Toma şi a subsemnatului, Sorin Teodoriu, de a modera împreună o seară cu peste o sută de suflete care doreau să socializeze pentru că au venit mulţi poeţi din Bucureşti ca să-i revadă ori să-i cunoască pe colegii lor gălăţeni.

Cunoaşterea ne ajută să avem imaginea completă despre cei pe care îi citim de ceva vreme dar nu ştim cum arată, cum sună vocea lor, cum râd şi cum trăiesc momentul recitării, câte emoţii le tremură vocea, dacă zâmbesc ori încearcă să pară indiferenţi, vezi tu, cunoaşterea este o acţiune proprie de a ne ridica de la percepţie la gândire. Nu ai cum să vorbeşti despre un poet sau despre un prozator dacă nu l-ai văzut sau nu l-ai cunoscut decât din cărţi, ştiu că există şi teoria cum că scriitorul nu trebuie vazut, că importante sunt doar scriirile lui, dar nu sunt de acord cu treaba asta. Versurile sunt ca nişte rotiţe fără de care cântecele nu pot transmite stări, emoţii, ar fi simple melodii orchestrale, nimic mai mult. Iar scriitorii aceştia ascunşi în general în propria modestie, ca să poată concepe texte pentru cântece, să poată îmbrăca o idee într-o poezie sau într-o proză, trebuie să traverseze emoţii, să simtă omul, viaţa cu dragoste şi ura care îl formează. Eu aşa gândesc că apar textele.

Duminică, la Pariu pe Prietenie - Seară Gălăţeană mansarda Mojo s-a umplut cu scriitori, cu muzicieni şi cu publicul fără de care nu am exista, până la ora opt şi jumătate nu a fost niciun scaun liber.

Seară Gălăţeană incendiară, cu o nepotolită sete de cunoaştere, de cultură, cărţi dăruite publicului, parcă îl văd pe Andrei Velea cum împarte Antologii, dăruieşte cultură celor care au venit pentru ei. Seară cu multă literatură şi muzică şi nu vreau să omit numele lui Ştefan Ciobanu, el a fost cu ideea organizării acestui eveniment - chiar dacă duminică nu a putut participa. Cum să-ţi spun, este nevoie de o anumită stare, de o stabilitate ca să te afişezi la Pariu, ca să-ţi îmbrăţişezi prietenii, fără starea asta nu poţi face pasul înainte. Şi noi o să avem răbdare, o să-l aşteptăm şi o să-l ajutăm, trebuie să te obişnuieşti, noi aşa suntem clădiţi, iar dacă ne încearcă uneori greutăţile, prietenii intervin măcar cu un sfat, o încurajare sau cu o îmbrăţişare sinceră.

A fost o seară de excepţie ca trăire, aşa sunt aceste câteva ore de Pariu când pulsul grăbeşte secundele şi uite cum ora nu mai are şaizeci de minute, ea se dublează, se triplează, atât de intens se trăiesc duminicile Pariului pe Prietenie. Iar poezia este percepută altfel pe ritmuri de chitară.

Duminică, 22 aprilie 2012 au lecturat pentru noi: Laurenţiu Pascal, Anca Şerban, Nicoleta Onofrei, Nona Tatiana, Alexandru Maria, Elena Donea, Florin Buzdugan, Simona Toma, Andrei Velea, Matei Leonard, Octavian Miclescu, Andra Pelineagra, Simona Vartolomei, Adrian Haidu, apoi Mihail Gălăţanu a spus câteva cuvinte despre antologie şi despre poeţii ei, Ştefan Tivodar şi Alex Turcu au susţinut momentele de poezie cu acorduri de chitară, spectacol de muzică oferit de Hippie şi Mihai Dumbravă, de Jenică şi Comănel, Ştefan Tivodar împreună cu invitaţii Pariului, mereu completând cu vocea, chitara sau tot felul de instrumente de percuţie. Asta înseamnă un Pariu pe Prietenie câştigat, această completare necondiţionată, un fel de distracţie liberă, existenţa fiecăruia fiind cuprinsă în existenţa generală, participarea la tumultul vieţii unanime prin dragostea de frumos, prin activitatea fiecăruia care se răsfrânge în cele din urmă asupra semenilor prin formele multiple ale culturii româneşti şi internaţionale, pentru că poezia şi muzica nu trebuie să aibe o apartenenţă distinctă.

Adevărata existenţă fericită o descoperim în manifestările fiinţei noastre şi ce poate fi mai liber şi mai frumos decât un eveniment neîncorsetat, cu o direcţie prestabilită dar neîngrădită.  Un cenaclu literar-muzical în acest format nu este o emisiune TV, de o existenţă încremenită unde viaţa spirituală este dirijată în cele mai mici detalii şi unde gândurile sunt aidoma unor umbre goale proiectate aiurea. Aşa ceva nu trebuie să se întâmple la Pariu pe Prietenie, creatorul e lăsat liber, publicul la fel, doar astfel îşi autoeducă felul de scriere, de prezentare, de manifestare.  Aici, în punctul acesta a ajuns Pariul pe Prietenie.  Aceasta - cred eu - este reţeta evenimentelor culturale ale acestui timp. E normal, o parte din public vine pentru muzică, altul pentru scriitori, alţii pentru a revedea sau a cunoaşte anumite persoane şi astfel iau naştere serile acestea.

Pariul pe Prietenie - Seară Gălăţeană de duminică a fost câştigat. Şi pentru asta mulţumesc gălăţenilor pentru efortul drumului, pentru prezenţa lor superbă, mulţumesc publicului care a umplut iarăşi mansarda cu bucuria lor de a cânta, de a asculta, mulţumim clubului Mojo care s-a zguduit la propriu de ritmuri ameţitoare, de dansuri ad-hoc, mulţumesc lui Ştefan Ciobanu pentru ideea de a face în Mojo o seară gălăţeană. Sper să întoarcem vizita cât de curând şi să avem în Galaţi un spectacol de aceeaşi anvergură ori şi mai mare.

Poeţii gălăţeni la Pariu pe Prietenie - Mojo Music Club

Articol semnat de Catia Maxim si preluat de pe Bocancul Literar.ro

Ce s-ar mai putea spune despre poezie, într-o lume pe care, în ultima vreme, ne-am obişnuit să o etichetăm ca orientată spre alte sfere decât cele stelare? Mărturisesc totuşi cu cea mai senină simplitate că poezia reprezintă o amplă desfăşurare de suflet ce desăvârşeşte o tulburătoare alchimie cu trupul şi, mai cred că într-o viaţă, cel puţin o poezie nemureşte. Prin urmare, fără a comite o pledoarie pentru poezie, semnalez cât se poate de prozaic iniţiativa serii gălăţene de poezie, de duminică 22 aprilie, de la Mojo Music Club, la Pariu pe Prietenie, eveniment cultural, găzduit de site-ul Bocancul Literar.

Prima imagine surprinsă de ochiul spectatorului a fost sala plină ochi cu tineri veseli şi lacomi de muzică şi poezie. Trei sferturi din public au fost gălăţeni veniţi cu microbuzul şi, preţ de câteva ore, inima poetică a oraşului de la malul Dunării a reuşit să rezoneze cu inima unei capitale, oarecum apatice şi cenuşii. Am constatat încă o dată cum, spre deosebire de cei din provincie, bucureştenii uită, uneori, să fie spontani şi veseli.

Miza ediţiei de duminică a Pariului pe Prietenie a fost prezentarea unui proiect de suflet, săvârşit de Centrul Cultural Dunărea de Jos http://www.ccdj.ro/ , o antologie de poezie, rod al activităţii cenaclurilor literare Clubul Critic Oblio şi Noduri Semne. Titlul interesant Cuvinte Noi pe Domnească - stradă cu rezonanţe speciale pentru gălăţeni - trimite la generaţia de poeţi gălăţeni 2000-2010 , dornici să schimbe ceva într-o lume literară cam aşezată şi cam greu de urnit din turnul de fildeş al prejudecăţilor sau din sfera strâmtă a orgoliilor şi ... intereselor.

Chiar dacă nu a făcut obiectul întâlnirii de duminică seară, pentru că am avut privilegiul să primesc un exemplar al acestei ediţii, am lecturat şi paginile de la început, o prefaţă mai specială semnată A. G. Secară, un autor al cărui condei îl preţuiesc şi care-ar trebui să fie mult mai cunoscut. Loc sub soare e, însă ce folos, nu-i aşa?


Revin la spectacolul propriu-zis, în timpul căruia, într-o atmosferă aş zice incendiară, câţiva poeţi au fost traşi la sorţi să-şi citească poemele. M-a impresionat bucuria fiecărui autor când îşi lectura textul, cu mai mult sau mai puţin har.

Adrian Huidu, Alexandru Maria, Anca Şerban Gaiu, Andra Pelineagră , Andrei Velea, Elena Donea, Florin Buzdugan, Laurenţiu Pascal, Leonard Matei, Nicoleta Onofrei, Octavian Miclescu, Simona Toma,Tatiana Nona Ciofu, Simona Vartolomei au fost câteva din numele autorilor antologiei care au recitat pe scena de la Mojo Music Club. Frumoşi, cu toţii, graţie luminii ce strălucea pe chipurile lor!

Evident, muzica a continuat poezia, în clipe de respiro cu Jenică şi Comănel din trupa Verde, Hippie și Mihai Dumbravă, cunoscuţi publicului gălăţean. Au fost susţinuţi de Ştefan Tivodar și Alex Turcu, cu binevenite improvizaţii ce conferă culoare oricărui spectacol. A existat şi o surpriză a serii, datorată celor câteva minute, dăruite de poetul Mihail Gălăţanu.

Ce concluzie s-ar putea contura? Că zâmbetul nu face rău, chiar dacă uneori e puţintel amar, că poezia reglează natural metabolismul?

Dacă citez din "ziua în care poezia nu a salvat lumea" (Andrei Velea), simt hazul de necaz, însă dacă-i  bal, să fie bal! Altfel citit/spus textul, viaţa fără poezie nu se poate, chiar dacă... "poezia nu a însemnat niciodată mare lucru /  în afară de o duzină de legi scrise în versuri, /  nişte doamne cucerite /  şi o mână de regi distraţi copios, /  poezia nu a contat / altminteri, dacă poezia ar fi însemnat mare lucru, /  ar fi stârnit războaie, i s-ar fi alocat resurse, /  iar poeţii ar fi avut / case impunătoare /   şi demnităţi înalte în stat "