poem de dragoste pe scara richter

*
pentru tine iau plăcile tectonice
şi tapetez cu ele
pereţii odăii noastre de taină
din barele excitate de uraniu
fac lumânări erotice

lasă-i s-arunce apă de mare
peste trupurile noastre încinse la mii de grade
până se evaporă oceanul

când facem dragoste
aburul respiraţiei tale
ameninţă statele unite şi europa

pentru tine sunt un samurai nuclear
redesenez atomii şi geografia
ascund o declaraţie de dragoste
într-o picătură de ploaie pierdută-ntr-un tsunami
şi-o regăsesc într-un iaht
tolănit pe un pat dintr-o sufragerie

păsări contaminate de dragostea noastră
desenează scenarii manga
pe cerul gurii oraşului tokio

Lache Găzaru - Al dracu' e omu-n lume

Lache Găzaru, pe numele real Mihai Constantin, lautar din perioada interbelica.
Vrăjitor al cântecului vechi românesc, Lache nu avea o baghetă magică, avea doar o vioară.
Puţini oameni au şansa în viaţă de a practica meseria care le place, cea de care sunt îndrăgostiţi. Mihai Constantin, zis Lache Găzaru, este unul dintre aceşti norocoşi. A iubit balada şi vioara, şi cu ele a trăit toată viaţa. Fie că i-a fost bine, fie că i-a fost rău în viaţă, cele două comori nu l-au părăsit niciodată, iar el a ştiut să le preţuiască.

Am ridicat această piesă pe youtube pentru a vă putea bucura şi voi de puţină muzică lăutărească autentică.

Ioan Toderiţă despre Andrei P.Velea în „Revelaţia şi relevanţa textului literar”

din „Revelaţia şi relevanţa textului literar” de Ioan Toderiţă, editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2011, pag. 279-283

Andrei P.Velea este desprins de colectivismul cenaclurilor frecventate (Gellu Naum, Anton holban) prin alte intenţii şi idei stilistice. Incursionându-şi experienţa cuvântului poetic şi în eseu (critic, estetic, filozofic), el dobândeşte noi teme, idei, principii, concepte, teze – motivaţii poematice.
Aceste aşezări se văd în cartea de început: „Gimnastul fără plâmâni” – însumare a naraţiunii filologice şi filozofice în respiraţii anaerobe, amfibiene şi profunde. Filologic, prin trei curente abordate: postmodernismul detaliului fizic, postmodernismul meta-modernist (a detaliului uşor uşor metamorfozat) şi... neomodernismul pastelului romantic.
[...]
Andrei P.Velea se defineşte ca un alt reprezentant al stilului postmodernist sau, cum am spus mai sus, metapostmodernist, cu cele trei nivele de concepţie şi angajare a metasemnelor şi metalogismelor: intuitiv, reprezentativ şi metafizic.
[...]
Andrei P.Velea este un înfăptuitor de „curente literare” într-o singură carte. Şi cel mai de seamă tânăr poet al Galaţiului.

Un romantic altoit

Ştefan Ciobanu despre "Gimnastul fără plămâni". Publicat pe Bocancul Literar.ro

Cu volumul Gimnastul fără plămâni al autorului Andrei P. Velea alături, scriu următoarele rânduri care nu vreau să fie luate drept critică literară sau cronică de carte. Sunt mai de grabă nişte notiţe de cititor, care doreşte neapărat să nu lipsească pe ceilalţi de actul lecturării. Aşa că nu o să dau foarte multe versuri, şi nici nu o să vă ofer cheia în care am citit cartea, cheie care până la urmă este una personală. Sar cu bună ştiinţă peste Prefaţă pentru a nu îmi forma păreri preconcepute şi încep ‘’să citesc’’coperta care îţi atrage atenţia cu o prezenţă feminină ce intră,zic eu, în contrast cu titlul, lipsa ei fiind mult mai în acord. Dar când am terminat de citit cartea mi-am dat seama că prezenţa nu este întâmplătoare, autorul fiind, înainte de suprarealist cum am văzut după aceea în prefaţă şi postfaţă, un romantic incurabil. Un romantic altoit cu suprarealist deşi aşa ceva sună a struţo-cămilă. În ciclurile de poezii Printre obiecte, Psalmii recenţi şi Peisajele Pariziene, mi s-a părut că autorul se află în locul unde îşi arată vocea, locul unde, din cauza lipsei iubitei(sic!) (deşi aparent, ea tot se află prin ‘’zonă’’), reuşeşte să fie liber, să prindă cititorul într-un joc al fanteziei şi al imaginaţiei. O reţetă pe care eu mizez în poezie. Citiţi toate acele certitudini şi tot ce urmează din ciclu respectiv, şi sunt sigur că o să îmi daţi dreptate.

Din bagajul autorului vedem că totul este o poezie, chiar şi pozele, chiar şi forma cărţii. Chiar şi aranjarea în pagină. Totuşi, îndrăznesc să spun: câteva dintre poze ar putea lipsi. Ele strică atmosfera dând senzaţia unei nevoi de surplus explicativ al poemelor; dau dovadă de ezitare. Mă refer la poza cu monitorul în stradă care, deşi este o fotografie reuşită, nu dă bine în context. Iar ‘’alegerea’’ de a da titluri după primul vers, oboseşte, privează cititorul de la surprize care ar trebui să apară într-un volum de poezii atunci când dă pagina.

Ciclul ‘’omul vag’’ este aparte, parcă prevesteşte un al doilea volum, total diferit de acesta, desigur mai focusat (aşa cum toţi autori îşi doresc de la al doilea volum). Poeziile precum undeva într-un bar, într-un bar oarecare, pielea omului vag pe o sârmă, uşa pe care omul vag o construieşte etc sunt locuri unde Andrei Velea excelează, şi se vede că îi place jocul poetic, de imagini. Poemele lolitei le văd pline de compromisuri, de ‘’hăţuri’’ puse de iubire, în care, chiar dacă încearcă din răsputeri, ajunge în locuri bătătorite.

Şi că veni vorba de locuri să ştiţi că sunt locuri predilecte în aceste pagini, departe de cilcul lolitei, cum ar fi barul, (să nu luăm înţelesul propriu, zic eu) unde realitatea se dilată, şi astfel autorul doar prin poezie se poate face înţeles, pentru că în acest centru magic unde împacă ‘’tăvălugul’’ timpului, al realităţii, al trăirii cu sinele, cu romanticul care, desigur se simte stingher totul este posibil. toate contradicţiile sun sinonime (de exemplu: personaje interiorizate doar în urma lecturilor apar în carte ca foarte intime şi cu aer familiar se plimbă prin cameră, mustăţile lui Dali îşi pierd secretul, transformându-se în repetate rânduri în diverse alte lucruri, urechile se dilată, gura îşi schimbă poziţia Dumnezeu devine poezie şi poet în acelaşi timp cu calitatea de vecin etc.) .

Astfel autorul, lucid, gustă din plin hrana suprarealismului, hrana haosului şi hrana inconştientului. Duce toată cina ‘’afară’’ din acest bar aflat, în aceste pagini, având ghid o fată care te tot invită la o taină (citat inexact din la marginea unei ţigări proaste, poezia care, personal, mi-a plăcut cel mai mult). Împăcarea lăuntrică nu este, şi sunt şanse, să nu fie găsită. De ce? Aici folclorul nostru are o zicală: ‘’călătorului îi şade bine cu drumul’’ (înlocuiţi călătorul cu poetul).

Mai rar găseşti azi, în epoca vitezei, ‘’ambiţia’’ unui autor de a pune poeme care au aceeaşi linie (excluzând aici poate doar ciclul lolitei), care merg pe aceeaşi direcţie, într-un volum. Tentaţia, mai ales în faţa unui volum de debut este de a-ţi pune toate poeziile la un loc, şi cu asta basta. Mă bucur că nu este cazul.

Recomand deci acest volum de poezii apărut la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos Galaţi, în anul 2010.

De primăvară

poem pentru o prostituată

*

faci dragoste cu o prostituată

de parcă ai fi primul şi ultimul ei bărbat,

de parcă, peste câteva luni, ar urma s-o ceri de soţie

îi săruţi buzele

ca şi cum n-ar fi fost niciodată pleznite

de palmele unui peşte

îi săruţi sânii

ca şi cum n-ar fi fost niciodată striviţi

pe bancheta din spate a unui taxi

îi săruţi sexul

ca şi cum n-ar fi fost niciodată pătruns

de mădularul unui combinist

o ai încet, cu grijă, ca un poet,

de parc-ai deflora-o,

de parc-ai deflora armura de prejudecăţi a lumii

te va îmbrăţişa la sfârşit

şi îţi va povesti, printre lacrimi,

ce viaţă de căţea are

Ambiguităţile invincibilităţii la Ofelia Prodan

Cu poemele Ofeliei Prodan am făcut cunoştinţă parcugând antologia lui Daniel D. Marin, „Poezia antiutopică”. Premiile şi notorietatea de care se bucură o recomandă ca pe una dintre cele mai importante voci ale aşa-zisei generaţii douămiiste. Volumul despre care voi vorbi în rândurile de mai jos, “invincibili”, a fost publicat la editura Vinea în 2008. Este compus din patru cicluri de poeme şi are aproximativ nouăzeci de pagini.
Secţiunea intitulată „dincolo de soare” deschide volumul Ofeliei Prodan. Primul poem este chiar „invincibili”. Ceva nu mi-a fost clar în acest poem şi, continuând lectura, am observat că această ambiguitate este prezentă de-a lungul întregii secţiuni, care pare a fi ori o poveste de dragoste, ori o poveste despre sine. Poeta spune aşa: „trupurile noastre s-au acoperit strat/ după strat cu beton şi fier/ suntem două cladiri uriaşe”; această precizare („două clădiri uriaşe”) lasă impresia unei separaţii - fiecare este el însuşi. Poezia se termină în felul următor: „aici în invelişul nostru putem/ crede că suntem în deplină siguranţă”; nu mai sunt două persoane, fiecare cu armura ei, ci două suflete sub o singură armură, simbol al rezistenţei prin iubire. Această ambivalenţă a discursului continuă de-a lungul întregului ciclu. Astfel, sunt poeme care vorbesc despre dragoste, despre iubirea în doi, la fel cum sunt şi poeme care tratează individualitatea, uitând, de-a lungul lor, de prezenţa celuilalt. Mai există o ambiguitate în primul poem, derivată din cea de mai sus. Iniţial, „invincibilitatea” dată de armurile individuale (fiecare cu învelişul lui) generează imposibilitatea comunicării: „cum ne vom mai privi noi atunci/ în ochi cum ne vom mai putea vorbi”; totuşi, atunci când armura este una singură, ce cuprinde sufletele pereche, poeta constată: „aici în invelişul nostru putem/ crede că suntem în deplină siguranţă”. Prima ipostază face imposibilă iubirea, a doua o favorizează, o protejează.
Care sunt caracteristicile iubirii la Ofelia Prodan? Am putea începe cu două: iubirea este „atipică” şi „autodistructivă”. Poemul „oameni normali” (p.16) precizează fără echivoc: „eu nu am deloc încredere în oamenii/ normali”, după care continuă: „cât de mult putem fi aproape/ cât de mult ne putem face rău/ unul altuia”. Iubirea este „predestinată”; poemul „o lumina caldă” vorbeşte cu un ton calm, sincer, despre asta: „o imagine formată pe retină/ răspândeşte o lumină caldă în tot trupul meu// aşa se întâmplă de câte ori întâlnesc o persoană/ care seamănă puţin cu tine deşi nu am ştiut/ niciodată cum arăţi”. Altundeva (p.10), poeta descrie chiar felul în care s-a cunoscut cu persoana iubită: „ne-am văzut prima dată într-o gară/ era noapte/ ai trecut prin spatele meu/ ştiam că eşti tu/ te-am strigat te-ai intors/ m-ai recunoscut”. Cel care iubeşte este un „inadaptat”; el refuză existenţa cotidiană, în care lucrurile cu adevărat semnificative se întâmplă doar într-un „loc virtual”; „îmi sunt aşa de familiare vocile oamenilor/ şi totuşi mă simt un inadaptat”, spune poeta, substituindu-se unui personaj masculin (lucru pe care-l face frecvent de-a lungul primelor două cicluri de poeme şi care este deranjant din punctul meu de vedere).
Cine sunt „invincibilii”? Sunt cei care se iubesc, cei care îmbracă învelişul „de beton şi fier” al iubirii, cei cărora nu le este „dor de zgomotul creierului”, nici de „fluxul rapid al sângelui”. „Invincibilii” sunt cei care-şi construiesc un spaţiu aparte, cei ce refuză realitatea brută (în care „fiecare zi seamănă tot mai mult/ cu joaca unei fetiţe/ care rupe membrele micuţe ale/ păpuşilor de plastic apoi le aliniază/ în faţa ei şi le priveşte cu ochi mari”, p.19) în favoarea unei intimităţi în care „să se audă doar paşii noştri/ în timp ce ne privim de la o fereastră/ întunecată cum trecem strada grăbiţi” (p.19). Ca şi ciclul precedent, „stand-by”, cea de-a doua secvenţă a volumului Ofeliei Prodan, debutează în forţă, părând a contura un „program”. Primele două poeme, „un om obosit” şi „firavul domn Smith”, vorbesc despre scufundarea în banalitatea existenţei. Poemul „un om obosit” (p.37) ne descrie un om oarecare, cu „cearcăne, riduri şi gura căzută”, prizonier al rutinei de zi cu zi („zilele mele seamănă perfect/ una cu cealaltă”), dar care, totuşi, reuşeşte să mai zâmbească. Auzind, în metrou, un cerşetor care „se tânguia atât de fals”, „omul obosit” al Ofeliei Prodan, prototipul mediocrului, exclamă: „în momentul acela mi-a venit să urlu/ de bucurie <<ce viaţă tristă am şi eu/ nimeni nu şi-ar dori-o şi cu toate/ acestea azi am râs!>>”. Ofelia Prodan oferă omului de rând, prins în mrejele banalităţii, posibilitatea de a întrezări fericirea (probabil prea mult spus!), oricât de insignifiantă ar fi aceasta. „Firavul domn Smith/ cu pălaria înaltă şi costum de tweed/ special pentru ieşirea în lume” (p.39) este un alt personaj conturat bine de Ofelia Prodan; el este cel puţin la fel de generic ca şi „omul obosit” de mai sus, în ciuda faptului că are un nume propriu. Personajul principal, prizonier şi el al rutinei de zi cu zi, „citeşte un roman poliţist/ în care el, firavul domn Smith, e principalul suspect”; în alte momente „îşi priveşte ore în şir în cimitirul/ de la marginea oraşului propria piatră funerară”. Dacă în poemul de mai sus era „omul obosit” cel care lua cuvântul pe final, în acest poem autoarea (în versiunea „el” - acelaşi artificiu deranjant) se implică direct şi exclamă: „aş vrea să fiu exact aşa/ rece şi drept ca firavul domn Smith.”
Ciclul „stand-by” vorbeşte despre pauza de la existenţa profundă, de pierderea în mediocritate şi rutină. Este deplâns sufletul, prizonier al trupului: „micile tale plăceri [ale trupului]/ sunt pentru mine [suflet] o tortură lentă” (p.49). Totuşi, intenţia ideatică din primele poeme este urmarită destul de şovăitor; ca şi în prima secvenţă, există o neclaritate, un tangaj, care marchează realizarea secvenţei „stand-by” ca întreg.
Ciclul de poeme preferat de comentator este „Tudor”; Ofelia Prodan realizează aici maximul de tensiune ideatică şi estetică al volumului „invincibili”. Portretul lui Tudor este bine condus, amănuntele filtrate cu zgârcenie şi oferite doar cele cu adevărat semnificative (sticla de vin roşu care însoţeşte obsesiv personajul), iar tonalitatea este una tensionată, halucinantă; în acelasi timp, este păstrată şi limpezimea textelor din primele două secvenţe, contrabalansată de tuşele bizare în care este pictat Tudor. Spre diferenţă de „dincolo de soare” şi „stand-by”, niciun poem din „Tudor” nu este înafara temei propuse. Ofelia Prodan demonstrează, cel puţin cu acest ciclu, că este la înălţimea popularităţii de care se bucură în rândul douămiiştilor. „Blândul Tudor” vine „plutind peste oraşe şi poduri/ cu sticla de vin roşu la piept”; „dă-o dracu de moarte”, se exclamă în prezenţa lui (p.60). Câteva poeme mai departe, „fata de cinşpe trage să moară”, îndragostită de Tudor, cel la a cărei înmormântare „s-a întors spre noi şi a început să cânte o melodie/ din aia ca pe la nunţi” (p.67); desigur, „se oprea mai trăgea o duşcă din vinul lui roşu/ apoi cânta şi mai straşnic”. Alături de sticla de vin roşu, în poemul următor apare un nou element: „dacia aia gri cu bordul crăpat”. Hotărât să se îngroape de viu (sacrificiu de sine care întregeşte imaginea apocaliptică/ hristică a personajului), Tudor apare „alunecând pe sub străzi/ cu un trabuc între dinţii ascuţiţi şi albi ca ai fiarelor/ cu haina lungă mirosind a sudoare/ cu părul negru încleiat/ atârnându-i pe umeri” (p.73). Totuşi, acest sacrificiu stârneşte râsul celor dimprejur, deoarece, nu-i aşa, în preajma lui Tudor nimeni nu poate fi trist niciodată: „s-a-ntins în ea [în groapă] cu mâinile încrucişate pe sticla aia de vin/ de la pieptul lui şi ne- a zis cu o voce aspră/ acum aruncaţi pământ peste mine/ şi noi râdeam şi noi aruncam pământ când cu lopata când cu pumnii”. Tudor nu încetează să-şi viziteze prietenii nici după moarte (moarte?): „privim cu ochii trişti prin despicătura/ din tavan şi vedem chipul blândului Tudor/ [...] cearceafurile se umezesc de urină/ căci desluşim clar vocea lui Tudor” (p.73); Tudor le spune: „îmi este dor de voi/ sunt un om fericit cu o nevastă frumoasă şi copii/ aici am o casă din lemn verde/ locuim doar noi şi este bine şi este linişte”. Poemul se termină ambiguu, însă în sensul bun al cuvântului: „nu mai ştiam dacă îl visasem sau nu pe Tudor/ simţeam doar urina caldă sub noi”.
Ciclul de poeme care încheie volumul „invincibili” este „Malvina”. Aici estetica halucinantă desfăşurată în „Tudor” este dusă la extrem. Malvina este o creatură bizară, cu nouă trupuri, care trebuie, cu orice preţ, să ducă „puii de leu” (cele nouă trupuri?) spre un tărâm magic, localizat de poetă astfel: „în partea cealaltă a soarelui” (este reluată metafora primului ciclu de poeme, „dincolo de soare”). Acolo, „puii de leu înghesuiţi/ unul în altul sar pe scoarţa fierbinte a/ soarelui se tăvălesc ca-ntr-o joacă/ soarele le intră repede în blana gălbuie” (p.84). Malvina trece prin chinuri îngrozitoare, însă „înaintează prin oraşe cu furie”, în misiunea ei sfântă, aceea de a duce puii de leu, sub adăpostul propriilor obraji, spre destinaţia magică. Ajunsă acolo, eliberată de povara misiunii, „Malvina îşi stoarce sânii umflaţi şi grei/ [...] sub care nu mai este nici unul/ din cele nouă trupuri” (p.84). Acest ciclu de poeme (sau poem din mai multe părţi) nu este la fel de convingător precum cel anterior („Tudor”). Acolo fantasticul era mereu corijat de raportarea la realitate, domolit, bine strunit. În „Malvina”, fantezia scapă oricărui principiu ordonator, ceea ce o face o simplă poveste mitologică, halucinantă şi nimic mai mult.
Dincolo de remarcile de la care a pornit recenzia de faţă, Ofelia Prodan este o poetă de substanţă. Am citit-o cu plăcere în antologia realizată de Daniel D. Marin (un apropiat al poetei), la fel cum am comentat, cu tot atâta plăcere, poemele volumului de faţă. Ce admir, în sens generic, cel mai mult la Ofelia Prodan? Cred că este vorba de o anumită capacitate de a povesti în poezie, care face ca poemele ei să fie consistente, savuroase.

Revista Dunarea de Jos, nr 109 (martie 2011)

Open publication - Free publishing - More revista

atunci când cerul e ursuleţul misha

*
când gheorghe trece pe sub acoperişul complexului ţiglina,
toate becurile se-aprind deodată

gheorghe se-mbracă-n culori extravagante,
poartă trei perechi de haine pe el vara,
ochelari de soare ziua şi noaptea,
umbrelă multicoloră
şi barbă de filozof

la el găseşti orice,
de la o insignă ruginită cu ursuleţul misha,
la o carte de-a lui knut hamsun,
un aparat vechi de fotografiat sau un tranzistor

îmi zice unul odată:
bă, ăsta o fost om deştept, inginer,
dar l-a părăsit nevastă-sa, l-a lăsat pe drumuri
şi de atunci a luat-o razna

gheorghe mănâncă cerul printre câini,
citeşte printre câini
şi vorbeşte, deopotrivă, cu oamenii şi câinii

când îl întâlnesc la o masă-n „carmen”,
îi dau o bere să-mi spună ce crede despre americani, petrol sau egipt

când îl întâlnesc în „taxodos”,
îi dau o bere să-mi spună cum ar scoate românia din criză

când gheorghe pleacă din bodegă,
la intrare îl aşteaptă zece maidanezi
care nu l-ar părăsi niciodată

poemul unui stalker

*
există un loc în tine
unde doar eu te pot conduce

sunt un stalker blestemat, ateu,
fără prestanţă socială, rude sau familie,
fără respect de sine,
fără alte credinţe înafară de una singură:
aceea că există un loc în tine
unde doar eu te pot conduce

sufletul meu, ieftin ca o monedă de schimb,
sufletul meu ca o pâine
în care s-au turnat prea multe chimicale,
sufletul meu ca o pâine
pe care-o mănânci doar de foame,
sufletul meu damnat,
ca de violator care n-a atins o femeie,
ca de criminal care nu ştie cum arată un cuţit,
sufletul meu ieftin,
pe care ţi-l închiriez cu o bucurie alienată
atunci când mă plăteşti să te conduc

dar ce uşor mi-e mie, când fericirea mea
e atât de simplă,
ca fericirea unui şofer
fără pedale, fără volan,
pe o autostradă cu legi de circulaţie mereu rescrise

şi ce dificil îţi este ţie,
să ajungi în faţa unei uşi
dincolo de care toate adevărurile despre tine
stau înşiruite ca soldaţii,
gata să moară,
  să se spânzure,
    să tragă,
      să ucidă,
iar tu să te decizi dacă să intri
fără a invoca puterea magică a zarurilor

nimeni nu a deschis acea uşă,
dar asta nu mă face inutil

există un loc în tine
unde doar eu te pot conduce,
un loc în care nimeni n-a intrat vreodată
un loc pentru care mi-am vândut ieftin sufletul

mi-ai plătit doar pentru a afla ce înseamnă speranţa
şi cât de puţin valorează certitudinea

şi dacă vei crede că e puţin,
atunci află că pentru mine e totul:
eu nu am dumnezeu, familie sau rude,
nu am prestanţă socială

eu cred doar în drumul
către un loc din tine
unde nu vei intra vreodată

Solomon Marcus - SINGURĂTATEA MATEMATICIANULUI

O pledoarie de exceptie pentru dialogul dintre matematica si celelalte stiinte, dintre matematica si cultura, dintre matematica si poezie!