Ambiguităţile invincibilităţii la Ofelia Prodan

Cu poemele Ofeliei Prodan am făcut cunoştinţă parcugând antologia lui Daniel D. Marin, „Poezia antiutopică”. Premiile şi notorietatea de care se bucură o recomandă ca pe una dintre cele mai importante voci ale aşa-zisei generaţii douămiiste. Volumul despre care voi vorbi în rândurile de mai jos, “invincibili”, a fost publicat la editura Vinea în 2008. Este compus din patru cicluri de poeme şi are aproximativ nouăzeci de pagini.
Secţiunea intitulată „dincolo de soare” deschide volumul Ofeliei Prodan. Primul poem este chiar „invincibili”. Ceva nu mi-a fost clar în acest poem şi, continuând lectura, am observat că această ambiguitate este prezentă de-a lungul întregii secţiuni, care pare a fi ori o poveste de dragoste, ori o poveste despre sine. Poeta spune aşa: „trupurile noastre s-au acoperit strat/ după strat cu beton şi fier/ suntem două cladiri uriaşe”; această precizare („două clădiri uriaşe”) lasă impresia unei separaţii - fiecare este el însuşi. Poezia se termină în felul următor: „aici în invelişul nostru putem/ crede că suntem în deplină siguranţă”; nu mai sunt două persoane, fiecare cu armura ei, ci două suflete sub o singură armură, simbol al rezistenţei prin iubire. Această ambivalenţă a discursului continuă de-a lungul întregului ciclu. Astfel, sunt poeme care vorbesc despre dragoste, despre iubirea în doi, la fel cum sunt şi poeme care tratează individualitatea, uitând, de-a lungul lor, de prezenţa celuilalt. Mai există o ambiguitate în primul poem, derivată din cea de mai sus. Iniţial, „invincibilitatea” dată de armurile individuale (fiecare cu învelişul lui) generează imposibilitatea comunicării: „cum ne vom mai privi noi atunci/ în ochi cum ne vom mai putea vorbi”; totuşi, atunci când armura este una singură, ce cuprinde sufletele pereche, poeta constată: „aici în invelişul nostru putem/ crede că suntem în deplină siguranţă”. Prima ipostază face imposibilă iubirea, a doua o favorizează, o protejează.
Care sunt caracteristicile iubirii la Ofelia Prodan? Am putea începe cu două: iubirea este „atipică” şi „autodistructivă”. Poemul „oameni normali” (p.16) precizează fără echivoc: „eu nu am deloc încredere în oamenii/ normali”, după care continuă: „cât de mult putem fi aproape/ cât de mult ne putem face rău/ unul altuia”. Iubirea este „predestinată”; poemul „o lumina caldă” vorbeşte cu un ton calm, sincer, despre asta: „o imagine formată pe retină/ răspândeşte o lumină caldă în tot trupul meu// aşa se întâmplă de câte ori întâlnesc o persoană/ care seamănă puţin cu tine deşi nu am ştiut/ niciodată cum arăţi”. Altundeva (p.10), poeta descrie chiar felul în care s-a cunoscut cu persoana iubită: „ne-am văzut prima dată într-o gară/ era noapte/ ai trecut prin spatele meu/ ştiam că eşti tu/ te-am strigat te-ai intors/ m-ai recunoscut”. Cel care iubeşte este un „inadaptat”; el refuză existenţa cotidiană, în care lucrurile cu adevărat semnificative se întâmplă doar într-un „loc virtual”; „îmi sunt aşa de familiare vocile oamenilor/ şi totuşi mă simt un inadaptat”, spune poeta, substituindu-se unui personaj masculin (lucru pe care-l face frecvent de-a lungul primelor două cicluri de poeme şi care este deranjant din punctul meu de vedere).
Cine sunt „invincibilii”? Sunt cei care se iubesc, cei care îmbracă învelişul „de beton şi fier” al iubirii, cei cărora nu le este „dor de zgomotul creierului”, nici de „fluxul rapid al sângelui”. „Invincibilii” sunt cei care-şi construiesc un spaţiu aparte, cei ce refuză realitatea brută (în care „fiecare zi seamănă tot mai mult/ cu joaca unei fetiţe/ care rupe membrele micuţe ale/ păpuşilor de plastic apoi le aliniază/ în faţa ei şi le priveşte cu ochi mari”, p.19) în favoarea unei intimităţi în care „să se audă doar paşii noştri/ în timp ce ne privim de la o fereastră/ întunecată cum trecem strada grăbiţi” (p.19). Ca şi ciclul precedent, „stand-by”, cea de-a doua secvenţă a volumului Ofeliei Prodan, debutează în forţă, părând a contura un „program”. Primele două poeme, „un om obosit” şi „firavul domn Smith”, vorbesc despre scufundarea în banalitatea existenţei. Poemul „un om obosit” (p.37) ne descrie un om oarecare, cu „cearcăne, riduri şi gura căzută”, prizonier al rutinei de zi cu zi („zilele mele seamănă perfect/ una cu cealaltă”), dar care, totuşi, reuşeşte să mai zâmbească. Auzind, în metrou, un cerşetor care „se tânguia atât de fals”, „omul obosit” al Ofeliei Prodan, prototipul mediocrului, exclamă: „în momentul acela mi-a venit să urlu/ de bucurie <<ce viaţă tristă am şi eu/ nimeni nu şi-ar dori-o şi cu toate/ acestea azi am râs!>>”. Ofelia Prodan oferă omului de rând, prins în mrejele banalităţii, posibilitatea de a întrezări fericirea (probabil prea mult spus!), oricât de insignifiantă ar fi aceasta. „Firavul domn Smith/ cu pălaria înaltă şi costum de tweed/ special pentru ieşirea în lume” (p.39) este un alt personaj conturat bine de Ofelia Prodan; el este cel puţin la fel de generic ca şi „omul obosit” de mai sus, în ciuda faptului că are un nume propriu. Personajul principal, prizonier şi el al rutinei de zi cu zi, „citeşte un roman poliţist/ în care el, firavul domn Smith, e principalul suspect”; în alte momente „îşi priveşte ore în şir în cimitirul/ de la marginea oraşului propria piatră funerară”. Dacă în poemul de mai sus era „omul obosit” cel care lua cuvântul pe final, în acest poem autoarea (în versiunea „el” - acelaşi artificiu deranjant) se implică direct şi exclamă: „aş vrea să fiu exact aşa/ rece şi drept ca firavul domn Smith.”
Ciclul „stand-by” vorbeşte despre pauza de la existenţa profundă, de pierderea în mediocritate şi rutină. Este deplâns sufletul, prizonier al trupului: „micile tale plăceri [ale trupului]/ sunt pentru mine [suflet] o tortură lentă” (p.49). Totuşi, intenţia ideatică din primele poeme este urmarită destul de şovăitor; ca şi în prima secvenţă, există o neclaritate, un tangaj, care marchează realizarea secvenţei „stand-by” ca întreg.
Ciclul de poeme preferat de comentator este „Tudor”; Ofelia Prodan realizează aici maximul de tensiune ideatică şi estetică al volumului „invincibili”. Portretul lui Tudor este bine condus, amănuntele filtrate cu zgârcenie şi oferite doar cele cu adevărat semnificative (sticla de vin roşu care însoţeşte obsesiv personajul), iar tonalitatea este una tensionată, halucinantă; în acelasi timp, este păstrată şi limpezimea textelor din primele două secvenţe, contrabalansată de tuşele bizare în care este pictat Tudor. Spre diferenţă de „dincolo de soare” şi „stand-by”, niciun poem din „Tudor” nu este înafara temei propuse. Ofelia Prodan demonstrează, cel puţin cu acest ciclu, că este la înălţimea popularităţii de care se bucură în rândul douămiiştilor. „Blândul Tudor” vine „plutind peste oraşe şi poduri/ cu sticla de vin roşu la piept”; „dă-o dracu de moarte”, se exclamă în prezenţa lui (p.60). Câteva poeme mai departe, „fata de cinşpe trage să moară”, îndragostită de Tudor, cel la a cărei înmormântare „s-a întors spre noi şi a început să cânte o melodie/ din aia ca pe la nunţi” (p.67); desigur, „se oprea mai trăgea o duşcă din vinul lui roşu/ apoi cânta şi mai straşnic”. Alături de sticla de vin roşu, în poemul următor apare un nou element: „dacia aia gri cu bordul crăpat”. Hotărât să se îngroape de viu (sacrificiu de sine care întregeşte imaginea apocaliptică/ hristică a personajului), Tudor apare „alunecând pe sub străzi/ cu un trabuc între dinţii ascuţiţi şi albi ca ai fiarelor/ cu haina lungă mirosind a sudoare/ cu părul negru încleiat/ atârnându-i pe umeri” (p.73). Totuşi, acest sacrificiu stârneşte râsul celor dimprejur, deoarece, nu-i aşa, în preajma lui Tudor nimeni nu poate fi trist niciodată: „s-a-ntins în ea [în groapă] cu mâinile încrucişate pe sticla aia de vin/ de la pieptul lui şi ne- a zis cu o voce aspră/ acum aruncaţi pământ peste mine/ şi noi râdeam şi noi aruncam pământ când cu lopata când cu pumnii”. Tudor nu încetează să-şi viziteze prietenii nici după moarte (moarte?): „privim cu ochii trişti prin despicătura/ din tavan şi vedem chipul blândului Tudor/ [...] cearceafurile se umezesc de urină/ căci desluşim clar vocea lui Tudor” (p.73); Tudor le spune: „îmi este dor de voi/ sunt un om fericit cu o nevastă frumoasă şi copii/ aici am o casă din lemn verde/ locuim doar noi şi este bine şi este linişte”. Poemul se termină ambiguu, însă în sensul bun al cuvântului: „nu mai ştiam dacă îl visasem sau nu pe Tudor/ simţeam doar urina caldă sub noi”.
Ciclul de poeme care încheie volumul „invincibili” este „Malvina”. Aici estetica halucinantă desfăşurată în „Tudor” este dusă la extrem. Malvina este o creatură bizară, cu nouă trupuri, care trebuie, cu orice preţ, să ducă „puii de leu” (cele nouă trupuri?) spre un tărâm magic, localizat de poetă astfel: „în partea cealaltă a soarelui” (este reluată metafora primului ciclu de poeme, „dincolo de soare”). Acolo, „puii de leu înghesuiţi/ unul în altul sar pe scoarţa fierbinte a/ soarelui se tăvălesc ca-ntr-o joacă/ soarele le intră repede în blana gălbuie” (p.84). Malvina trece prin chinuri îngrozitoare, însă „înaintează prin oraşe cu furie”, în misiunea ei sfântă, aceea de a duce puii de leu, sub adăpostul propriilor obraji, spre destinaţia magică. Ajunsă acolo, eliberată de povara misiunii, „Malvina îşi stoarce sânii umflaţi şi grei/ [...] sub care nu mai este nici unul/ din cele nouă trupuri” (p.84). Acest ciclu de poeme (sau poem din mai multe părţi) nu este la fel de convingător precum cel anterior („Tudor”). Acolo fantasticul era mereu corijat de raportarea la realitate, domolit, bine strunit. În „Malvina”, fantezia scapă oricărui principiu ordonator, ceea ce o face o simplă poveste mitologică, halucinantă şi nimic mai mult.
Dincolo de remarcile de la care a pornit recenzia de faţă, Ofelia Prodan este o poetă de substanţă. Am citit-o cu plăcere în antologia realizată de Daniel D. Marin (un apropiat al poetei), la fel cum am comentat, cu tot atâta plăcere, poemele volumului de faţă. Ce admir, în sens generic, cel mai mult la Ofelia Prodan? Cred că este vorba de o anumită capacitate de a povesti în poezie, care face ca poemele ei să fie consistente, savuroase.