Lansarea volumului 'Gimnastul fără plămâni'

Lansarea a avut loc joi, 28 oct 2010, Centrul Cultural Dunărea de Jos, Galaţi
Mai multe fotografii aici!
O descriere a evenimentului publicată în Viaţa Liberă, aici.

Andrei P.Velea la VOX TV

Duminica la ora 16 ma puteti urmari pe VOX TV intr-o emisiune alaturi de poetul Ion Grosu. Vom vorbi despre volumul 'Gimnastul fara plamani' si despre tanara generatie de scriitori din Galati.

Serile de poezie de pe strada Balcescu

UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMANIA - filiala IASI
Libraria "Lumina" Galati & "dialogurile poetei Angela Baciu"

va invita la un nou proiect cultural:

"SERILE DE POEZIE DE PE STRADA BALCESCU I"

prima intalnire: marti 2 noiembrie 2010, ora 18.00

Poetul ANDREI P.VELEA isi va lansa volumul "Gimnastul fara plamani" ed.Centrul Cultural "Dunarea de Jos".

Parteneri in proiect: Liceul de Arta "D.Cuclin" ce va participa cu un moment artistic; prof.coordonator: Ilie Elena.

Desi suntem intr-o toamna tarzie, cu vreme capricioasa si ploi multe in data de 2 noiembrie vor incepe calduroase seri de lecturi publice in cadrul proiectului “Serile de Poezie de pe Strada Balcescu” fondat de poeta Angela Baciu.

Proiectul va include: seri de poezie, proza si eseu, spectacole de muzica si teatru, expozitii fotografice, ateliere, lansari de carte si reviste,s.a.

Intr-un cadru adecvat, intr-o librarie chiar in centrul vechi al Galatiului pe Str.Balcescu, toti iubitorii de arte sunt invitati sa participe alaturi de noi la aceste seri romantice.

Sunt invitati reprezentanti ai culturii, scriitori, pictori, sculptori, muzicieni, profesori, jurnalisti de la publicatii culturale centrale, scrise, tv si online, presa locala, institutii colaboratoare, dar si elevi si studenti, publicul larg.

Intrarea este libera, va asteptam la un ceai fierbinte si poezie buna!

gazda primitoare: libraria"Lumina" & d-na Costina Musat
moderator, concept proiect by Angela BACIU
Poeti de pretutindeni sa ne bucuram impreuna de minunate seri de poezie!!!

Anunţ: debutul meu în volum!

Vă aştept cu drag la debutul meu în volum! Volumul de numeşte “Gimnastul fără plămâni” şi reuneşte mai multe cicluri de poeme, precum şi câteva fotografii artistice.

Evenimentul va avea loc pe data de 28 octombrie 2010, joi, orele 12 şi 12 minute, Centrul Cultural Dunărea de Jos, Galaţi (Strada Domnească nr. 61, lângă Teatrul Dramatic).

Vor prezenta criticii literari Constantin S. Dimofte şi A. G. Secară, precum şi poeţii Octavian Miclescu şi Marius Grama. Va recita actorul Aureliu Bâtcă.

La eveniment vor fi prezentate poeme şi fotografii artistice din creaţia personală.

Vă rog să distribuiţi celor interesaţi invitaţia!

Pendulările însinguratului cu felinar

Volumul „Amiaza omului cu felinar” este al doilea volum al lui Dan Bistricean, un poet brăilean, licenţiat al unei facultăţi de Filosofie şi Istorie. Pasiunea filosofiei se simte la tot pasul în volum, Zenon, Heraclit sau Parmenide fiind adeseori motiv de meditaţie poetică pentru Dan Bistricean. Volumul, apărut la editura Opinia, Brăila, 2010, este alcătuit din trei părţi: „Oraşul obscen”, „Anotimp arhetipal” şi „Mansardele somnului”.

În „Oraşul obscen”, poetul nu-şi are locul. Propriu poetului, după cum aflăm la sfârşitul acestui ciclu de poeme, este „o mlaştină sau/ podul unei case/ nelocuite” (p.27). Nu doar un anumit oraş este obscen, ci orice formă de oraş, de la polisurile greceşti la metropolele contemporane. Până şi „nevinovatele târguri sunt obscene”, declară anti-citadinul Dan Bistricean (p.21).

Cum arată un oraş obscen? Ne-o spune Dan Bistricean pe un ton bacovian din prima poezie: „tramvaie lichide se scurg/ din orbitele cartierului fetid” (p.14). Ordinea lucrurilor este cu totul bulversată: câinii de vânătoare sunt cei împuşcaţi, tribunalul aparţine clovnilor (p.16). Moartea este o stare de fapt profund instalată: „eram morţi/ fără [...] să fi ştiut asta” (p.17). În oraşul obscen filozofia e luată peste picior şi tratată ca la carnaval.

De ce este oraşul obscen? Deoarece banalitate cuprinde totul, iar orice formă de vitalitate este anihilată până la paralizie. Deoarece anonimatul pune stăpânire pe tot: „ne intraseră coastele unele în altele/ şi ne respiram unii altora respiraţiile/ făceam schimb de scalpuri/ vorbeam cu gura altuia/ iar unul îmi folosea inima/ pentru că a lui tocmai intrase/ într-un alt piept” (p.25). Şi, nu în ultimul rând, deoarece capcane mortale pândesc orice pas. Vina pluteşte în aer, căutându-şi singură făptaşul: „cetăţeni cu jobene pe cap/ [...] mă priveau sever/ şi-mi spuneau/ trebuie să fi făcut tu ceva”.

Cum se poate evada dintr-un oraş obscen? Doar prin înălţare spirituală, ne spune Dan Bistricean după o cină cu Oblomov. Singura şansă e ca cei care vor să evadeze să devină „pietoni ai aerului”.

„Anotimp arhetipal” are doar trei poeme. Primul dintre ele este un elogiu adus însigurării în lumea contemporană. O singurătate căutată „cu felinarul în amiază”. Un exil printre semeni. O singurătate asumată deplin, cultivată pe un ton de-a dreptul masochist: „eram singur/ şi era/ dureros de bine” (p.31).

În „Mansardele somnului”, ultimul ciclu de poeme al volumului, Dan Bistricean devine sentimental. În oraş tot nu-şi găseşte locul; alături de iubită, însingurarea devine una în doi. Tonul e rece, iarna este pretutindeni în poemele din „Mansardele somnului”, peisajul e unul siberian. Relaţia de iubire generează diferenduri. Trei sunt cele care interesează în cadrul acestor poeme: unul asupra existenţei, unul asupra timpului şi altul, ca un paradox de final, privind însingurarea.

Iubirea aduce o întrebare asupra spaţiului existenţial: „îmi ziceai apoi/ că trebuie să ajungem la margine/ limita e cea mai bună/ protestam [...] mai bine rămânem aici/ în mijlocul cercului” (p.43).

Iubirea aduce o pendulare între temporalitate şi atemporalitate, între acceptarea fluxului Heraclitian, care schimbă totul şi refuzul acestuia, manifestat simbolic prin gestul spargerii clepsidrelor. „Omul atemporal” este adus faţă în faţă cu „Omul cu felinar”. Primul este ironizat pentru caracterul său atemporal, al doilea pentru dorinţa de temporalitate. Pe primul îl ascultă ea („din politeţe/ sau din milă”, p.46), pe al doilea îl lămureşte el („azi nu e nicio zi/ îi răspundeam”, p.49).

În ultimul poem, Dan Bistricean ne lămureşte: nu îşi doreşte însingurarea. Poemele care alcătuiesc volumul de faţă le-a scris în „douăzecişioptdezile/ fiindcă n-am vrut/ să mă prindă/ însingurat/ plânsul unui copil” (p.60).

Volumul lui Dan Bistricean, „Amiaza omului cu felinar”, are un ton anti-citadin, bacovian, reflexiv. Este poezia unui inadaptat al „metropolelor contemporane”, care iubeşte „alb-negru, siberian”. Metafora titlului este extrem de sugestivă. Aminteşte de gestul lui Diogene, care căuta oameni, prin Atena, cu felinarul în timpul zilei. Dan Bistricean nu este un filozof cinic, ci este doar un poet care pendulează „între limită şi mijlocul cercului”. Căci poezia nu oferă explicaţii, nu lămureşte noţiuni, iar pendularea este o stare propice poeziei.

Festivalului Internaţional de Poezie „Grigore Vieru” 10 - 13 octombrie 2010

Mai multe detalii aici: http://iasi.inoras.ro/eveniment_festivalului-international-de-poezie-grigore-vieru-10-13-octombrie-2010.htm

Andrei P. Velea - Confesiunile “Gimnastului fără plămâni”

*
Cine (ce anume) te-a determinat să optezi pentru domeniul literaturii?
Nu există in viaţa mea niciun eveniment punctual care să mă fi determinat să mă apuc de scris. O fac demult, de când eram copil şi scriam nişte povestioare foarte fanteziste cu Hercule şi cu argonauţi. Mai târziu scriam „poveşti de seară” pe care le arătam colegilor. Cred că pur şi simplu scriu în virtutea unui impuls de-a mă exterioriza, scriu deoarece am ce şi cum spune şi cred, într-un fel, că port un mesaj relevant (estetic şi filozofic). A fi scriitor nu e o opţiune, ci un destin. A opta presupune să alegi ceva „convenabil”. Nu e cazul: aici, mai degrabă, e o problemă de a fi sau a nu fi tu însuţi.

Ce criterii foloseşti pentru a recunoaşte calitatea unei cărţi? Sau de ce o carte este valoroasă în ochii tăi?
Îmi place critica literară, îmi place să analizez, să discut, să disec cărţi. O carte este valoroasă dacă are idei profunde, stil şi acel „ceva” greu de definit şi care e mai degrabă intuit de către critici. Probabil e vorba despre o viziune asupra vieţii. O carte bună trebuie să te cucerească, să te umanizeze, să-ţi propună noi perspective; trebuie să te „corupă” în sens pozitiv, să-ţi mute atenţia de la cotidian.

Care sunt autorii pe care îi apreciezi cel mai mult (şi de ce)?
Doi scriitori m-au ajutat „să mă descopăr”: Gellu Naum şi Mircea Cărtărescu. Îl apreciez pe Gellu Naum pentru felul în care a deschis noi spaţii poetice, abisale, pentru felul în care a transformat experimentalismul suprarealist într-o poetică profundă şi inovatoare. Pe Mircea Cărtărescu îl apreciez pentru cum a scris despre cotidian, pentru cum l-a filtrat şi l-a redesenat. Consider că ei mi-au oferit lecţiile de bază ale „meşteşugului scriiturii”.

Vorbeam cu câţiva colegi despre faptul că nu am accepta să facem testul poligraf împreună cu soţiile sau cu alţi oameni apropiaţi, doar pentru că rezultatele ar putea fi cel puţin neplăcute în raport cu ceea ce noi credem că ne mijloceşte vieţile! Adică, la întrebări gen: ai înşelat, ai trădat, ai furat etc, s-ar putea să se mişte acul mai ceva ca la seism! Aşadar, sunt relaţiile dintre oameni bazate pe minciună, ascunzişuri şi compromisuri nemărturisite? Unde mai e măreţia vieţii dacă ascundem atât de multe lucruri?
Cred că viaţa e un sistem fragil şi complex de compromisuri. Viaţa trebuie să fie onestă şi asumată ca destin, nu neapărat „măreaţă”. Poate că măreţia stă tocmai în abilitatea de a te descurca onorabil în „hăţişul existenţei”.

Care este cel mai important lucru din viaţa ta?
Cred că cel mai important lucru în viaţă e însăşi viaţa. Detest filozofiile care mortifică existenţa, detesc când spiritul îşi pierde vitalitatea sau când oamenii uită să trăiască şi se rezumă doar la a respira.

La ce lucrezi în momentul de faţă (mă refer la creaţia literară)?
În momentul de faţă mă pregătesc pentru debutul în volum personal. Cartea se va numi “Gimnastul fără plămâni” şi va apărea în această toamnă sub egida Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi. Este în fapt o antologie de cicluri de poeme scrise între 2001 şi 2006. Poate părea puţin tardivă apariţia, însă am aşteptat până m-am simţit suficient de matur. De ce acest titlu? Deoarece îl consider o metaforă a unei alergări ambigue, absurde prin existenţă, care e viaţa de cele mai multe ori.

Cum anume te-ai caracteriza?
Cred că cel mai bine mă caracterizează amestecul de spirit fantezist şi cerebralitate. Nu pot concepe că lumea este perfect ordonată, că nu există lucruri vagi sau mistere – mi s-ar părea trist asta, însă nu pot concepe nici lipsa de repere sau bulversarea lor – mi s-ar părea lipsit de inteligenţă să fie aşa. În rest mă văd optimist, elitist, pătimaş, sociabil, curios şi glumeţ.

Ai vreun vis neîmplinit?
Multe! Într-un fel, viaţa se termină atunci când ţi-ai îndeplinit visele. Evit să-mi explorez toate visele, pentru a păstra un pic de mister.

Cum arată o zi din viaţa ta?
Mă culc târziu şi mă trezesc la fel de târziu. În timpul zilei muncă, după care urmează o bere la o terasă. Seara târziu, până şi după miezul nopţii, scriu şi citesc. Pe scurt: muncă, bere, soţie şi prieteni, cultură.

Ce proiecte de viitor ai?
Intenţionez să mai public un volum de versuri, de data asta la o editură naţională. Intenţionez să continui şi să diversific colaborările cu revistele, cenaclurile şi poate, într-un viitor nu foarte îndepărtat, să încerc să scriu şi teatru sau proză. Îmi plac mult critica şi teoria literară, însă un critic trebuie să dedice enorm de mult timp cititului, cel puţin 7-8 ore pe zi, timp pe care eu nu-l am la dispoziţie.

Ce calităţi apreciezi cel mai mult la un om?
Ador oamenii care se opun pasionaţi mediocrităţii, oamenii care au inteligenţa polemicii şi care au simţ critic; adică pe cei care văd dincolo de lungul nasului şi se interesează de lume ca ansamblu. Nu pot sta la masă discutând doar despre ceea ce se află în fafurie sau în stomac.

Ce-ţi place ? (de la situaţii de viaţă, la caractere, comportamente, autori etc. )
Îmi plac polemicile inteligente, pe orice subiect, fie faţă în faţă, fie virtuale (chiar şi în medii gen Facebook). Îmi place activitatea de cenaclu, pe care o văd ca pe un laborator literar. Admir lucrurile limpezi şi cred că mistica e folosită, în cele mai multe cazuri, doar pentru a farda o situaţie neinteresantă. Ca intelectuali îi iubesc pe Ortega Y Gasset, Nietzsche, Berdiaev, Tudor Vianu, George Călinescu, Adrian Marino. În ceea ce priveşte muzica clasică, preferatul e Şostakovici; în materie de muzică „non-clasică”, ascult frecvent Queen, The Doors şi Depeche Mode.

Ce nu-ţi place ?
Am o aversiune aproape fiziologică faţă de mediocritate, care e cea mai gravă maladie spirituală. Detest oamenii parţiali, vagi, care se rezumă la sfera lor. Nu sufăr discuţiile proaste, care te pătează mai rău ca noroiul. Nu agreez generalizările facile, replicile gen „toţi avem dreptate” sau teoria conspiraţiei. Înghit cu greu armata, şcoala ori biserica. Nici de mine nu-mi place întotdeauna, mai ales când conştientizez cât timp pierd zilnic fără rost.

Despre cum poate fi recâştigat prestigiul poeziei

*
Suntem obişnuiţi zilele astea să auzim pe la toate colţurile explicaţii aiuritoare, care fac referire la tot felul de entitaţi intangibile, vechile explicaţii de ordin religios fiind înlocuite de noile explicaţii de tip mistic-pseudoştiinţific sau conspirativ. Auzim despre tot felul de „invenţii secrete” şi „conspiraţii”, despre tot felul de „cercetări” şi „statistici” (cu ghilimelele de rigoare), argumente care se dovedesc fără nicio valoare intelectuală atunci când te apleci cu un minim de seriozitate asupra lor. Există, ca să spun aşa, o formă de „poluare intelectuală” care e răspândită pretutindeni şi care nu e întreţinută de nicio entitate conspirativă, ci doar de incapacitatea noastră de a ne asuma intelectual existenţa, chiar şi într-o societate dominată de ştiinţă şi tehnică, cu o religie aproape apusă.
În tot acest amalgam, observăm că poezia a pierdut mult din prestigiul ei. Observaţia este valabilă şi pentru celelalte arte, însă cazul poeziei este cel care ne interesează în rândurile de faţă. Poezia a pierdut mult din substanţa intelectuală, reflexivă, raţională. Avizi de explicaţii „paralele”, aruncăm din ce în ce mai frecvent poezia în mâna unor concepte precum „inspiraţia”, „inconştientul” sau „muza” şi evităm să discutăm tranşant despre mesajul intelectual şi raţional pe care-l poartă poezia. Uităm, chiar şi în mediile de „specialitate”, cum ar fi cenaclurile literare, că poezia trebuie să poarte un mesaj intelctual şi că trebuie să fie precisă în acest sens. S-a ajuns până acolo încât se pune semn de egalitate între elucubraţiile de ordin mistic, pseudoştiinţific şi poezie, astfel că nimeni nu mai înţelege acum de ce ar citi un poem. Romanul postmodern s-a îmbogăţit de puterea metaforică şi de sugestiile profunde ale poeziei, vedem asta limpede, păstrând în acelaşi timp firul epic şi mesajul. Ceea ce face ca între poezie şi roman, poezia să fie pe locul doi acum.
La Bucureşti, în cadrul aşa numitei generaţii douămiiste, s-a înţeles într-un fel această problemă, de mesaj, a poeziei. Însă tinerii formaţi în jurul regretatului Marin Mincu pun prea mult accent pe modul de transmitere al mesajului, pe vuvuzele şi marketing, şi prea puţin accent pe mesajul însuşi, pe care-l aruncă în stradă, într-o formă evoluată de „versuri de cartier”. Spotul publicitar, pe care tinerii bucureşteni îl trâmbiţează ca ideal poetic, nu poate aduce decât, cel mult, o reabilitare „de scenă”, „de reflectoare” a poeziei, nicidecum una de substanţă, pe termen lung o astfel de viziune putând fi de-a dreptul nocivă. Să nu uităm niciodată, ca adevăr constatat sec, că majoritatea reclamelor mint!
Cred că adevărata reabilitare a poeziei poate fi începută de la ideea sugerată undeva de Tudor Vianu, cum că filosofia e cea care are nevoie de poezie şi nu invers, asta datorită mijloacelor de exprimare poetice, ajung acolo unde exprimarea non-metaforică nu ajunge. Ar trebui să reabilităm prestigiul intelectual al poeziei şi să înţelegem practic că poezia are la bază o viziune asupra lumii, ca şi ştiinţa sau filosofia, iar simplul talent de-a înşira versuri pe hârtie, pe care-l atribuim deobicei inspiraţiei, e doar o parte a actului poetic. Sugestia lui Vianu poate fi completată de cea a lui Adrian Marino: avem dreptul suveran (poate chiar obligaţia!) de-a semnala „erorile grave şi aberaţiile sinistre”. Stând la masă cu un poet, acesta ar trebui să ia atitudine acolo unde mintea captivă o ia pe lângă drum, iar teoriile conspirative sau „vrăjitoriile pseudoştiinţifice” îşi fac simţită prezenţa.
Odată înlăturată „poluarea intelectuală” care pluteşte peste sfera poeziei, abia atunci putem avea pretenţia că poezia a fost (sau a început să fie) repusă în drepturi. Până atunci există împrejur suficiente simulacre, suficienţi „demoni ai minţii”, pentru ca poezia, cu fantezia coborâtă în maidan, cu acea libertate esenţială de-a spune lucrurilor pe nume redusă la tăcere de prejudecăţi anti-intelectuale, să nu mai incite.

Andrei P. Velea, octombrie 2010