Despre cum poate fi recâştigat prestigiul poeziei

*
Suntem obişnuiţi zilele astea să auzim pe la toate colţurile explicaţii aiuritoare, care fac referire la tot felul de entitaţi intangibile, vechile explicaţii de ordin religios fiind înlocuite de noile explicaţii de tip mistic-pseudoştiinţific sau conspirativ. Auzim despre tot felul de „invenţii secrete” şi „conspiraţii”, despre tot felul de „cercetări” şi „statistici” (cu ghilimelele de rigoare), argumente care se dovedesc fără nicio valoare intelectuală atunci când te apleci cu un minim de seriozitate asupra lor. Există, ca să spun aşa, o formă de „poluare intelectuală” care e răspândită pretutindeni şi care nu e întreţinută de nicio entitate conspirativă, ci doar de incapacitatea noastră de a ne asuma intelectual existenţa, chiar şi într-o societate dominată de ştiinţă şi tehnică, cu o religie aproape apusă.
În tot acest amalgam, observăm că poezia a pierdut mult din prestigiul ei. Observaţia este valabilă şi pentru celelalte arte, însă cazul poeziei este cel care ne interesează în rândurile de faţă. Poezia a pierdut mult din substanţa intelectuală, reflexivă, raţională. Avizi de explicaţii „paralele”, aruncăm din ce în ce mai frecvent poezia în mâna unor concepte precum „inspiraţia”, „inconştientul” sau „muza” şi evităm să discutăm tranşant despre mesajul intelectual şi raţional pe care-l poartă poezia. Uităm, chiar şi în mediile de „specialitate”, cum ar fi cenaclurile literare, că poezia trebuie să poarte un mesaj intelctual şi că trebuie să fie precisă în acest sens. S-a ajuns până acolo încât se pune semn de egalitate între elucubraţiile de ordin mistic, pseudoştiinţific şi poezie, astfel că nimeni nu mai înţelege acum de ce ar citi un poem. Romanul postmodern s-a îmbogăţit de puterea metaforică şi de sugestiile profunde ale poeziei, vedem asta limpede, păstrând în acelaşi timp firul epic şi mesajul. Ceea ce face ca între poezie şi roman, poezia să fie pe locul doi acum.
La Bucureşti, în cadrul aşa numitei generaţii douămiiste, s-a înţeles într-un fel această problemă, de mesaj, a poeziei. Însă tinerii formaţi în jurul regretatului Marin Mincu pun prea mult accent pe modul de transmitere al mesajului, pe vuvuzele şi marketing, şi prea puţin accent pe mesajul însuşi, pe care-l aruncă în stradă, într-o formă evoluată de „versuri de cartier”. Spotul publicitar, pe care tinerii bucureşteni îl trâmbiţează ca ideal poetic, nu poate aduce decât, cel mult, o reabilitare „de scenă”, „de reflectoare” a poeziei, nicidecum una de substanţă, pe termen lung o astfel de viziune putând fi de-a dreptul nocivă. Să nu uităm niciodată, ca adevăr constatat sec, că majoritatea reclamelor mint!
Cred că adevărata reabilitare a poeziei poate fi începută de la ideea sugerată undeva de Tudor Vianu, cum că filosofia e cea care are nevoie de poezie şi nu invers, asta datorită mijloacelor de exprimare poetice, ajung acolo unde exprimarea non-metaforică nu ajunge. Ar trebui să reabilităm prestigiul intelectual al poeziei şi să înţelegem practic că poezia are la bază o viziune asupra lumii, ca şi ştiinţa sau filosofia, iar simplul talent de-a înşira versuri pe hârtie, pe care-l atribuim deobicei inspiraţiei, e doar o parte a actului poetic. Sugestia lui Vianu poate fi completată de cea a lui Adrian Marino: avem dreptul suveran (poate chiar obligaţia!) de-a semnala „erorile grave şi aberaţiile sinistre”. Stând la masă cu un poet, acesta ar trebui să ia atitudine acolo unde mintea captivă o ia pe lângă drum, iar teoriile conspirative sau „vrăjitoriile pseudoştiinţifice” îşi fac simţită prezenţa.
Odată înlăturată „poluarea intelectuală” care pluteşte peste sfera poeziei, abia atunci putem avea pretenţia că poezia a fost (sau a început să fie) repusă în drepturi. Până atunci există împrejur suficiente simulacre, suficienţi „demoni ai minţii”, pentru ca poezia, cu fantezia coborâtă în maidan, cu acea libertate esenţială de-a spune lucrurilor pe nume redusă la tăcere de prejudecăţi anti-intelectuale, să nu mai incite.

Andrei P. Velea, octombrie 2010