duminică, 21 decembrie 2014

Doru Căstăian despre ”Lumea e o pisică jigărită”

O post-metafizică a miracolului/ Andrei Velea: "Lumea e o pisică jigărită"

Preluat de pe site-ul ziarului Viața Liberă, Galați, de aici.

Andrei  Velea este cu siguranţă una dintre vocile poetice bine conturate ale Galaţiului ultimilor ani. Citind  ultimul său volum de versuri (“Lumea  e o pisică jigărită”, ed. Brumar, Timişoara, 2012), mi-a venit în minte că un fundal sonor potrivit pentru lecturarea  poemelor  din acest volum   ar putea fi piesa lui Leonard Cohen, “Waiting for the miracle” aceea din coloana sonoră a lui “Natural born killers”.  Pentru că, într-adevăr, poemele din acest volum sunt o meditaţie asupra miracolului, sau, mai bine spus, asupra lipsei lui şi posibilităţii de a-l recrea sau de a-l regăsi în hiper-realitatea lumii de azi. Privirea inteligentă, lucidă şi sceptică a poetului remarcă frust pustiirea acestei lumi, absenţa zeilor, sau, mai degrabă, căderea lor în derizoriu (Hristos este izgonit ca un vagabond periculos dintr-o alimentară, Diogene se masturbează în public fără a mai şoca pe cineva etc).  Marile mistere (iubirea este înfiorarea predilectă pentru A.V., aşa cum stă bine unui tânăr poet) devin absente, pură mecanică, sau groteşti de-a dreptul, ca în “Poemul marelui masturbator” (“cât ea va străbate câmpul vizual/al marelui masturbator/el o va adora ca pe o amantă”).
Lumea lui A.V. chiar este o pisică jigărită, un animal inutil şi chinuit, care a supravieţuit cumva istoriei semnificative şi semnificante(ca baba Vera), care adastă acum, absurd, aşteptând un miracol târziu. Un “afterworld”, o lume a nostalgicilor (bătrânele din bloc care se ceartă pe scară), a nebunilor blânzi şi dezabuzaţi (cei din Salonul 44), sau a profeţilor neputincioşi (Gheorghe, care se plimbă cu minţile rătăcite prin complexul Ţiglina). Această atmosferă de dezastru nuclear, ontologic şi sufletesc totodată, capătă accente paroxistice în poeme “Poem pentru Kim Jong-Il” (“când kim jong-il a murit/un gheţar s-a topit brusc,/trei curcubeie s-au intersectat deasupra phenianului/şi o cometă a trecut nevătămată… împrejur: doar un imens pustiu/de pix care scria pe praf cu praf.”)
Spaţiul poetic al lui A.V. este, prin urmare, o “ţară pustie”. Nu întâlnim aici privirea care doar înregistrează, fără a a participa, a lui Eliot, şi nici tristeţea groasă, melancolică, din poemul amintit al lui Cohen. A. V. participă cât se poate de efectiv şi de vivace la întâmplările lumii sale, pe care le observă, le cântăreşte, le influenţeză şi le împărtăşeşte. Nu există tânguire, aşa cum nu există nici o trecere definitivă dincolo de pragul dezabuzării. Poetul continuă parcă să spere în posibilitatea miracolului. Incapabilă să afirme fără rezerve neantul şi să îl accepte în manieră stoică, aceptare al cărei corolar ar fi tăcerea, poezia lui A.V. oscilează între căutarea (şi depistarea) miracolului încă posibil şi demascarea acestuia drept fals miracol, făcătură, efect special găunos. Tipic pentru circumscrierea acestui tip de oscilaţie este poemul “Cum (nu) se calcă o cămaşă”,  în care, în aceeaşi succesiune de operaţii, regăsim căutarea Frumuseţii (cu majusculă!) şi efectuarea acţiunii stereotipe, sterile, de netezire a cutelor unei cămăşi.
S-a vorbit mult de un apetit pentru concret în poemele lui A.V. Fără doar şi poate, acesta există. Aş remarca însă că e un apetit exasperat, care ţinteşte dincolo, care vizează o salvare a excesului de concret prin descoperirea (sau inventarea) unui sens (evident, imaterial şi evident, miraculos). S-a vorbit, de asemenea, de o poezie impregnată de farmecul (dar şi de grotescul) provinciei. Un alt pretext, aş spune. A.V. îşi locuieşte provincia mai degrabă ca un cetăţean al universului, iar nonşalanţa cu care plasează în combinatul siderurgic sau în complexul Ţiglina căutările sale (deloc provinciale, mai degrabă universale, pentru că metafizice) arată că “şi aici există zei” şi că poezia valoroasă (întocmai ca şi filosofia) este atopică.  “Lumea e o pisică jigărită” este mai degrabă un tratat de ontologie care descrie o lume rotundă, oscilând între tragic şi comic, pe care poetul o locuieşte cu voluptate şi aplomb.

Doru Căstăian

Dan Gulea despre ”Plaja de la Vadu”

Cronică de Dan Gulea, preluată de pe blog-ul personal.

Plaja de la Vadu, noul titlu al lui Andrei Velea (Editura Brumar, 2013, 128p.), arată o schimbare a poetului sarcastic în prozator: culegere de mici texte, cu reverențe și mecanice cadențe spre Nedelciu. Dincolo de finaluri deci răsturnate, de medii cam ambigue (lgbt, swingers), titlul volumului exprimă o obsesie cvasigeneralizată social a purității, a singurei plaje naturale de pe litoral: la Vadu (și la Portița) sînt indicațiile șoptite misterios de orice agenție de turism, ca loc paradisiac ce poate fi foarte ușor cumpărat.
Povestirea ce dă titlul volumului arată o asemenea facilitate: „Plaja de la Vadu într-o singură frază” (de cîteva pagini, fraza, cert experiment modernist), pe care personajele principale o pot obține: doar 200 de km cu mașina îi despart de plaja de la Vadu, de locul unde pot fi liberi, el și ea: o libertate ce înseamnă iubire la malul mării, o libertate ce pare a fi limitată, pentru că doar parcurgînd distanțe personajele se pot iubi, pot exista.

Sub condiția acestor restricții (promisiune a unei evadări, dorița de evadare, senzația că eul este în altă parte, autrement, pas un autre), pe Plaja de la Vadu își fac loc o serie de mahalagii, ce seamănă cu cei ai lui Cimpoeșu, care le și recomandă pe coperta a IV-a. Reapare o profundă țară, un loc din care îți cam vine să o tai: pe holul unui spital, undeva, trei cîini rod o canapea, dincolo un workaholic își trăiește dezamăgirile, fumând, în altă parte o râpă este la fel de adîncă precum paharul de vin.

Locul este în principal urban, adesea numit, nemuritorul Galați, cu un combinat ce dă stare și viață celor ce se consideră oameni, cum ar fi cei trei maiștri ce locuiesc într-un singur bloc, densitate ocupațională ce spune ceva despre configurația socială a locului. Un combinat ce organizează și concursuri de poezie, de recitări pentru Guinness Book (se recită din Gelu N-am, de pildă), excelentă metaforă a asasinării poeziei de lumea prozaică. O punere în abis, pentru că, cel puțin declarativ, desprinderea de poezie nu este totală (nici nu avea cum să fie), din moment ce o narațiune se numește „Poemul tulburărilor obsesiv-compulsive”, o alta este „Ecografia unei întîmplări”, iar „Acrostihul” conferă identitate unui personaj.

Alături de aceștia, persoana a II-a, experimental-obsesivă, alternînd pentru diferite personaje, o clară trimitere la Mircea Nedelciu (în „Despre invizibilitate, împreună cu Nedelciu”), unde este căutată mai peste tot (la discotecă, într-o rîpă, la maică-sa) o țărancă ce adormise după cîteva păhărele sub un chilim.
După Sorin Stoica, ce făcea o critică socială declarat nedelciană într-O limbă comună și celelalte texte ale sale, iată că poetul Andrei Velea urmează aceeași metodă într-un volum dens, cu multe personaje, precum viața noastră cea de toate zilele.

Marina Popescu despre ”Plaja de la Vadu”

O evadare de o zi în libertatea senzuală a plajei de la Vadu. Călugăriţa însărcinată cu gemeni. Un bisexual turnat soţiei de către amantul lui şi scena picantă petrecută în spital între cei doi bărbaţi. Un tip cu tulburări obsesiv-compulsive pentru care o simplă ieşire din blocul în care locuieşte devine o aventură de câteva zeci de minute. Babele de pe scară care îţi fură corepondenţa din cutia poştală drept răzbunare pentru că nu le saluţi şi nu închizi cum trebuie uşa de la bloc. Tipul chinuit de teoria conspiraţiilor care învaţă să se relaxeze din nou după o gluma spusă de un prieten. Identităţi pierdute şi regăsite prin apropierea de ceilalţi. Patinaj artistic între real şi imaginar. Mecanisme psihologice simple care schimbă vieţi complicate. Un muncitor din combinat învăţând anapoda şi hazliu un poem de Gellu Naum. Aluzii politice finuţ strecurate ici-colo. Cazul medicinistei criminale însărcinate văzut ca o piesă de teatru cu final tragic. Tipologii foarte expresive descrise cu precizia unui bun psiholog. O carte care îţi stârneşte emoţii şi te face să priveşti altfel oamenii de lângă tine, adică te face să începi sa-i priveşti cu adevărat. Tensiunea&intensitatea întâmplărilor cresc de prima până la ultima povestire, provocând cititorului un mic orgasm intelectual. Autor: Andrei Velea. Titlu: "Plaja de la Vadu", ed. Brumar, 2013. Enjoy!

Cronică în revista Convorbiri Literare

Andrei Velea, Plaja de la Vadu, Editura Brumar, Timişoara, 2013, 128 p.

Revista Convorbiri Literare, iunie 2014, preluat de aici.

În timp, mi-au ajuns la redacţie cărţi de poeme ale lui Andrei Velea. Din varii motive nu am reuşit să le semnalez în rubrica noastră. Semnalăm însă volumul de proze scurte Plaja de la Vadu.
Prozele sunt grupate în patru părţi (în decrescendo, ca număr de pagini/ de texte): „Luna pe scripeţi”, „Cum ai trăit teoria conspiraţiei” „Alte broderii”, care conţine două texte, şi, în final, „Păpuşa din podul bunicii”, o mini-piesă menită, probabil, şi să fie jucată pe scenă, după modul în care este scrisă.
Textele din „Luna pe scripeţi” au, probabil, sursă de inspiraţie realitatea (uneori şi reflectată în mass media) – cu o plajă a nudiştilor şi a celor care fac dragoste sub cerul liber (de notat că deşi citim despre o plajă cu nudişti, care se plimbă goi, fac dragoste pe nisip, la adăpost sau nu, chiar personajul auctorial îşi iubeşte în aceleaşi condiţii soţia, nu citim cuvinte „tari”, triviale), ori călugăriţa însărcinată – din „Ecografia unei întîmplări” ş.a.
„Cum ai trăit teoria conspiraţiei” e un fel de călătorie imaginară (oare/ numai?) prin lumea celor care explică multe din cele care se petrec în jur prin teorii ale unor conspiraţii de o anvergură mai mică sau mai mare ori prin „mistere”
Primul text din „Alte broderii” îşi are izvorul tot în realitate (nuanţată în mass media) – „Noiembrie cu voce pe fundal” e, ca să folosim expresia autorului, o „broderie” pornită de la o ştire legată de „swingeri”, acele cupluri care se întîlnesc ca să facă schimb de parteneri. În al doilea text, cu iz satiric-umoristic-parodic, autorul „brodează” în jurul ideii că în oraşul Galaţi s-ar pregăti nici mai mult, nici mai puţin decît cel mai mare recital de poezie din lume (şi, cum orice record îşi are locul lui ştiut, şi acesta urma să figureze în „Guiness Book”, care şi-au trimis „delegaţii”). E de citit cum Gicu, muncitor din urbea amintită (unul dintre cei zece mii care trebuiau să fie „parte” la maratonul poetic), înainte de a o „tăia” pe undeva, spune neveste-si „Auzi, fă, că era să uit, la naiba. Trebe să învăţăm nuş’ ce chestie, o poezie parcă”… şi ajungem la o „poveste”  abracadabrantă cu Gicu şi …„Gelu n-am” (adică Gellu Naum)…
„Păpuşa din podul bunicii” are la bază un alt „caz”, mediatizat la vremea lui, al unei „studente criminale”.
În puţine cuvinte spus, autorul are ce trebuie unui prozator, ştie să conducă firul epic. Dar, poate cel mai de remarcat aspect e cel al modului în care „scotoceşte” natura umană, felul în care „fotografiază” un fapt anume (şi felul în care imaginează că se comportă „actanţii”), pentru mai toţi ceilalţi un „fapt divers” (a se citi „banal”, dacă banală poate fi o crimă, de pildă) ori încă ne„folosite” cine ştie ce la noi, ca să nu spun tabu (în „Nenorocitul”, de pildă, un ins însurat, cu copii, este măcinat între viaţa de familie şi înclinaţia către homosexualitate) şi-l foloseşte în proza sa.
Încheiem cu un fragment din lunga frază intitulată „Plaja de la Vadu”: „Te trezeşti ca ars în acea dimineaţă de sîmbătă, cînd primele raze ale soarelui ocolesc cu grijă frunzele copacului din dreptul apartamentului, îţi dau pleoapele la o parte, apoi îţi înfig adînc degete luminoase în ochi, priveşti lung pe fereastră către un peisaj monoton, de garaje şi maşini în timp ce îţi spui uite ce vreme frumoasa, face a plajă, încerci s-o trezeşti pe Adina, care nu dă nici cele mai mici semne că ar vrea să părăsească imperiul viselor, însă te gîndeşti că, dacă o vei ademeni cu aburii unei cafele, poate că se va trezi, zis şi făcut, aterizezi în şlapii albaştri şi lipa-lipa spre bucătărie, unde arunci în cafetieră patru linguriţe de substanţă, două ceşti de apă, apeşi butonul de start, după care, lipa-lipa, te îndrepţi spre baie, unde îţi dai cu apă pe ochi, îţi speli dinţii şi revii în cameră, unde Adina tot moţăie […] porneşti către bacul de la Brăila […] loc în care ajungi exact cînd unul dintre bacurile tocmai începe îmbarcarea şi nu sunt prea multe maşini la rînd, am ajuns la ţanc, gîndiţi amîndoi, apoi vă lăsaţi ghidaţi de burta unui căpitan ce aşează minuţios maşinile…”.

Cronică în revista Ateneu


Plaja de la Vadu

revista Ateneu, aprilie 2014

Poetul Andrei Velea ne surprinde plăcut cu un volum de proză scurtă - Plaja de la Vadu (Timișoara, Editura Brumar,2013, 126 p.), în care notează, cu finețe de psihanalist, dar și cu ironie, anxietatea omului contemporan, provocată de conspirația tehnologiei și amplificatăsub teroarea unei vieți monotone.
Povestirile sunt antrenante, respiră din aerul cotidianității, urmând însă o traiectorie lăuntrică a unui el sau ea, care și-au pierdut iubirea, identitatea, liniștea, bucuria de trăi într-o lume agasantă sau libertatea.
Titlul cărții poate fi interpretat ca o sugestie a evadării, plaja fiind granița imaginară dintre realitatea palpabilă și mare, simbol al spațiului infinit sau al genezei. Cele 14 povestiri sunt, inegal repartizate, în patru secțiuni: Luna pe scripeți, Cum ai trăit teoria conspirației, Alte broderii și Bonus. Fiecare povestire evocă trăirea paroxistică a unui sentiment de teamă, perceput la modul obsesiv de către personajul tulburat, care nu are curajul să-și mărturisească, cu voce tare, neliniștea. Cartea conturează o lume paralelă celei reale, în care personajele au deplină libertate de mișcare și exprimare. În universul recreat, ele se manifestă firesc, dialogul se înfiripă pe nesimțite și evoluează spre un final neașteptat, care reușește să-l ia pe nepregătite pe lector. Conflictul nu se rezolvă niciodată cu un happy-end exterior, ci mimează doar o libertate lăuntrică, dată de propria creație: „«Spre deosebire de tine, eu acum simt că lumea literelor există efectiv, fără să fi citit. Dar să vezi ce carte o să-mi iasă! Eu nu-s sclavul lecturilor, ca tine! Eu îmi las spiritul liber!»“ (p. 62).
Universul exterior este conceput asemenea unei rețele conspirative, ce pune la cale anihilarea individului. Naratorul îl privește cu detașare, dar îl însoțește/pândește permanent (acasă, în scara blocului, pe stradă, la birou, într-un bar, la facultate etc) pentru a transcrie gesturile de marionetă ale personajului, trăirile halucinante, gândurile și acțiunile maniacale: „Teama de frânghiile nevăzute ale manipulării se cuibărise deja în sufletul tău. Patul dezordonat, rece, te-a primit cu brațele punctate de ghimpii veninoși ai angoasei și-ai disperării“ (p. 66).
Nu lipsesc umorul și ironia amară din paginile volumului. Lectorului îi este servită o porție de realitate crudă a inculturii și a prostiei fudule în povestirea Gelu n-am. În lumea lui Gicu domnesc ignoranța și satisfacerea instinctelor primare (foamea de mititei), dar ele sunt camuflate, în mod grotesc, de poezie: pentru a intra în Cartea Recordurilor, siderurgiștii vor recita câte un catren, dovedind spiritul cultural al clasei muncitoare. Așa a titrat și presa internațională: „În patria lui Dracula au apărut furnalele culturale“ (p. 116). Și așa l-a descoperit Gicu pe poetul Gellu Naum!
Andrei Velea reușește să transmită în povestirile sale fiorul anxietății, mânuind, ca un adevărat păpușar, personajele sale, acaparate de o realitate plată, uniformizatoare. Intriga simplă menține suspansul și sporește curiozitatea cititorului de a descoperi cum se rezolvă situația de criză. Conflictul interior pare a se multiplica la nesfârșit și a cuprinde miile de indivizi în pielea unuia singur, redus la starea de nevroză în lumea contemporană.

Silvia MUNTEANU

miercuri, 2 aprilie 2014

Plaja de la Vadu (din Opiniile unui cititor)

 Plaja de la Vadu
(din Opiniile unui cititor)
         
M-am hotărât să scriu câteva rânduri despre proza tânărului Andrei Velea din mai multe considerente.Unul a fost pentru că m-a incitat să-i cumpăr cartea după o campanie de promovare pe care şi-a construit-o cu o perseverenţă de invidiat. Apoi, după ce i-am citit prozele, am realizat că există nişte similitudini între ce a scris el acum şi ce mâzgăleam eu în tinereţe, pe vremea când am mai cochetat, pentru scurt timp cu această nobilă şi chinuitoare îndeletnicire. Astfel, printre alte încercări experimentale, am scris atunci o povestire la persoana a doua, în care, preocupat de a fi cât mai interesant, puneam personajului din oglindă atâtea întrebări existenţiale, abisale, despre nişte trăiri normale, încât pierdeam la un moment dat şirul naraţiunii într-un labirint din care nici firul Ariadnei nu m-ar fi scos. Departe de mine însă gândul că autorul ar fi eşuat la rându-i, asemenea mie. Vreau doar să subliniez că modalitatea de a scrie la persoana a doua este o întreprindere grea care nu este la îndemâna oricui. Riscul de pierde frâiele din mâini sau de a nu te face înţeles este destul de mare. Alt motiv a fost acela că eu sunt un dizonaur atipic. Urăsc aşa zisul conflict între generaţii, deşi realizez că acesta  există de când lumea. Mi-e destul de greu să rumeg intoleranţa dintre tineri şi “foştii comunişti”, cum suntem botezaţi uneori la grămadă, parcă ne-am fi ales vremurile în care să ne naştem. Refuz să înţeleg şi îngăduinţa superioară din privirile cele două categorii, atunci când se judecă reciproc. Sunt mai deschis faţă de tineri şi poate pentru că am doi copii, de vârste apropiate cu cea a autorului. Cred că talentul nu are vârstă şi de aceea, şi numai de aceea, o să-mi exprim pe scurt opiniile de cititor.
Volumul începe cu Plaja de la Vadu într-o singură frază, o povestire scrisă într-adevăr într-o frază unică, despre ultima plajă, încă virgină a litoralului nostru. Dar asta nu e tot, ca să mă exprim ca într-o reclamă de top-shop care ne agresează zilnic auzul la televizor. În mod firesc, narând la persoana a doua, autorul ne duce pe o plajă cu nudişti, unde aceştia se plimbă goi, neezitând să facă dragoste pe nisip sau la adăpostul boscheţilor firavi. Eroul nu  e deloc revoltat că iubăreţii sunt lipsiţi de pudoare. Nu ezită să-şi iubească soţia în condiţi asemănătoare. Fraza mai lungă decat cea a unor înaintaşi celebri precum Balzac, Proust sau Faulkner, cât şi apariţia acelor nudişti dezinvolţi, şochează pentru început dar ziua călduţă de început de sepembrie învăluie încet întreaga atmosferă. Nimic licenţios în descrieri, nici un cuvât trivial nu scapă de pe buzele cuiva.
Andrei Velea nu se sfieşte în următoarele două povestiri să atace alte două subiecte tabu: castitatea impusă din lumea monahală şi homosexualitatea ascunsă. În Ecografia unei întâmplări, unei stareţe de patruzeci de ani i se descoperă, la un consult medical, o sarcină cu doi gemeni. Scena se petrece sub privirile invidioase, urmate de comentarii răutăcioase, ale asistentei care se chinuie de multă vreme, în căminul conjugal, să rămână gravidă.
 Cea de a treia povestire, Nenorocitul, ne introduce în lumea unui bărbat, cu soţie şi copil, cu înclinaţii homosexuale. Asistăm la zbuciumul sufletesc al acestuia, nu cum ne-am aştepta, făcîndu-şi mustrări de conştiinţă pentru că-şi înşeală soţia, şi încă cu un bărbat, ci pentru că suferă în urma trădărilor amantului. Dar când nenorocitul, trădătorul, ajunge la spital, după ce este bătut în scara blocului de trei indivizi, aleargă, îngrijorat, să-l vadă.. Acolo, într-un spaţiu aseptic, după ce o expediază pe asistentă, strecurându-i în buzunar o bancnotă, îşi posedă partenerul care nu i se împotriveşte deloc. Aşa se şi încheie povestirea, în stil sec, sterilizat, ca un salon de spital, lăsându-i cititorului dreptul la comentariu. Subînţelesurile ţin de arta scriitorului.
Orgoliul, povestirea apărută  iniţial la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, în format miniatural, mi s-a părut, aşa cum i-am mai spus autorului, destul de slabă. Nu iubesc happy end-urile dar de data aceasta sfârşitul m-a dezamăgit. Totuşi am remarcat unele fraze care mi-au plăcut. Citez trunchiat: “Fumul urcă şi se strânge sub umbrelă, devenind verzui, ca un fel de mătasea broaştei…” Poate că aceste pete de culoare, existente şi în alte povestiri, dacă ar fi mai multe, l-ar face pe cititor să urmărească cu mai mult interes acţiunea. În lipsa alternării mai multor planuri, curiozitatea cititorului scade. Abătându-i mai des, şi mai ales neaşteptat, atenţia de la subiect, prin descrieri de efect  ale spaţiului înconjurător, îl obligi să te urmărească până la capăt, acolo unde poate descoperi mesajul, dacă el există. Dar asta e doar o părere personală.
Mai interesant mi s-a părut Poemul tulburărilor obsesiv-compulsive, deşi titlul m-a iritat, trimiţându-mă fără folos la dicţionare. Am realizat apoi că sindromul alienării de care este posedat personajul din povestire, obsedat de curăţenie şi frica de moarte, îmi devine clar, pe măsură ce-i urmăresc acţiunile, descrise atât de detaşat de autor. Neimplicarea scriitorului în a comenta deriva eroului, care în final iese definitiv din  realitatea după care tânjeşte, dă, în
acest caz, un plus de valoare prozei.
            Povestirea care m-a încântat cel mai mult şi răspunde pretenţiilor mele de cititor vechi, deschis însă şi înţelesurilor noi, a fost Despre invizibilitate, împreună cu Nedelciu. Oniricul care stă să irumpă dintre rânduri, te ţine cu sufletul la gură. Dar nimic nu se întâmplă până la urmă. Fantasticul întrevăzut la orizont se dovedeşte a fi doar o fata morgana. Dar, curios lucru, acest final nu te dezamăgeşte, ci dimpotrivă. Atenţia personajului (aflat într-un sat de lângă Chişinău, în casa soacrei sale, împreună cu soţia, unde stă tolănit într-un pat cu o carte deschisă în mâini – în mod evident un alter-ego al autorului) se împarte distributiv între frazele citite din cartea optzecistului Mircea Nedelciu (unde este vorba despre invizibilitatea lui Văzdăuţeanu), dialogurile rudelor din odaie despre bizara dispariţie a cumnatei eroului nostru din povestire şi bâzâitul telefonului, urmat de conversaţii pe aceeaşi temă .Amalgamul acesta devine copios şi prin redarea graiului moldovenesc al basarabenilor. Aş veni cu un mic amendament la transcrierea neaoşă a  limbajului. Astfel, după părerea mea, mai corect ar fi transpus fonetic, de exemplu, „Iaca şi păţăsc cu rău’ ista mari di fatî”, în loc de „Iaca ci păţesc cu răul ăst mare de fată”. Frumuseţea limbajului constă, cred eu, în a-l reda cât mai fidel. Îmi amintesc că, aflat într-o zi la un SERVICE din Giurgiuleşti, l-am auzit pe un localnic cum i-a spus unui mecanic: „Bagî şî mii nişti văzduh în cauşiucuri”. Mi-am notat imediat inedita exprimare, deşi eram convins că n-am s-o uit.
            Tema citirii gândurilor celor din jur, din Respectul între vecini, mi-a părut a fi amuzantă, deşi ea a mai fost tratată cu mult umor, pe ecran, într-o comedie de zile mari, Ce-şi doresc femeile, dacă-mi aduc bine aminte, cu Mel Gibson în rolul principal. Cine nu şi-a dorit să ghicească, măcar  o dată, gândurile interlocutorilor?
            Într-o altă povestire, pe care am mai întâlnit-o într-o antologie de texte, Lumi paralele,  am remarcat că Andrei Velea, poate scrie şi altfel. Adică mult mai bine decât bine. Portretul  făcut tatălui este de excepţie. Bănuim că este vorba de chiar tatăl autorului. Acţiunea scrisă la persoana întâi este mult mai bine conturată decât în alte proze.
            În Conspiraţia prozatorul îşi pune iar personajele în faţa oglinzilor, narând la persoana a doua. Obsedat de o teorie a conspiraţiei îndreptată împotriva sa, personajul de aici se retrage treptat în propria-i carapace, în propria-i nebunie fără leac.
            Citim apoi în Acrostihul cum un funcţionar îşi pierde identitatea numelui. După mai multe căutări disperate, avem parte, de această dată, de un final fericit. Cu ajutorul unei foste colege de facultate reuşeşte să-şi regăsească numele într-un acrostih compus împreună cu tânăra, pe vremea când erau studenţi amândoi.
            Bărbatul din Cum să(nu)împărtăşeşti un secret crede cu tărie că poartă în sine un mare secret care îl face diferit de ceilalţi (în adolescenţă fiind poreclit Specialul). Se dovedeşte însă că teribilul secret angoasant nu interesează pe nimeni, atunci când personajul, pentru a se elibera, decide să-l împărtăşească prietenei şi unor colegi. La fel de bine, povestirea s-ar fi putut intitula Secretul care nu interesează pe nimeni.
            Ca să nu se dezică de atacarea subiectelor delicate, în Noiembrie cu o voce pe fundal, prozatorul ne familiarizează doar aparent cu atracţia unor oameni către o sexualitate orgiastică, unde partenerii se schimbă între ei fără inhibiţii.
            Gelu n-am este o povestire savuroasă cu un umor, apropiat de absurd, de cea mai bună calitate. În sfârşit, avem parte de o povestire scrisă la persoana a treia. Oficialităţile oraşului se hotărăsc să intre în catalogul Guiness Book, prin organizarea unui maraton de poezie, la care să participe activ, recitând pe rând, zece mii de muncitori combinişti. Muncitorul Gicu apelează la naşul de cununie, profesor de limba română, ca să-i dicteze o poezie scrisă de Gelu N-am, după cum înţelege prost din dictarea de la telefon.. Stâlcirea numelui poetului din Gellu Naum în Gelu N-am, ca şi transcrierea eronată a poeziei auzită în receptorul telefonului, stârneşte umorul de situaţie care domină în continuare întreaga povestire.Aş remarca doar că muncitorii nu sunt chiar toţi atât de tâmpiţi ca Gicu. De aceea consider că proza poate fi citită şi ca un pamflet. Nu se pune însă problema să se supere, din această pricină, preşedintele consiliului local, din moment ce această funcţie, inventată în text, nu există.
            Cireaşa de pe tort, care încheie volumul, bonusul, cum l-a denumit autorul, o reprezintă Păpuşa din podul bunicii, subintitulată verbal monodramă într-o emisiune de la VOX TV, din săptămâna aceasta, unde Andrei Velea şi actriţa Petronela Budu, au fost invitaţi. Textul este scris la comandă şi am înţeles că a beneficiat de sugestiile Petronelei Budu. Încărcătura dramatică a monodramei este intensă şi poate capta atenţia unui public iubitor de teatru. Imediat după sărbători, actriţa gălăţeană intenţionează să pună în scenă lucrarea, în interpretare proprie, după cum s-a destăinuit cu entuziasm la emisiune. În text avem de-a face cu spovedania unei criminale, ca să mă folosesc de un cuvânt uzitat des în opera dostoievskiană, dar spovedania ucigaşei  nu este plină de căinţă, ci plină de ură. Ea încearcă fără succes să justifice oribila crimă. Suntem departe de criminalii celebri ai lui Dostoievski, care acceptă căinţa ca pe o purificare sau ispăşesc pentru o crimă pe care nu au făcut-o, ca Dmitri Karamazov. Plină de ură şi durere, alimentată de moartea unicului copil, născut cu malformaţii grave, alege totuşi să se sinucidă, după un scenariu clasic, în puşcărie, cu un cuţit meşterit prin frecarea unei linguriţe de pereţii celulei, ascunsă iniţial într-o păpuşă diformă, asemenea copilului ei.
            Andrei Velea poate fi acum pregătit pentru marea încercare, aceea de a scrie un roman. Depinde de el ce temă îşi va alege şi ce stil va aborda. Presupun că-i va fi greu să scape de unele urme de teribilism care mai bântuie prin paginile prozelor sale. Dar poate că tocmai aceste ingrediente vor fi sarea şi piperul viitoarelor scrieri. Îi urez succes din toată inima!

Ioan Gh. Tofan

*cronică publicată în revista Dunărea de Jos, Galaţi, nr.144 (februarie 2014)

marți, 4 martie 2014

Andrei Velea şi "Plaja de la Vadu". Interviu în ziarul "Facultativ", Galaţi.

În decembrie, ai lansat noul volum semnat Andrei Velea. Ce cuprinde acesta şi cum a luat el naştere?

E un volum de proză scurtă. „Plaja de la Vadu” e una dintre povestirile din carte. Ea dă şi titlul cărţii. Nu e cea mai reprezentativă... Titlul a fost mai mult un compromis. Am zis să atragă, să fie interesant. Altminteri prozele sunt diferite ca factură. Mi-am permis, fiind la prima carte de proză, să experimentez un pic. Să văd unde mă pricep mai bine, unde am mai multă priză la public.
În momentul debutului cu o carte de poezie (toamna lui 2010), am prezentat la cenaclul „Cubul critic Oblio” şi prima proză scurtă. S-a bucurat şi de aprecieri, dar am avut parte şi de critici. Totuşi a fost încurajator. Am început să trimit la concursurile de proză şi... am avut succes. La prima participare am primit Marele Premiu (festivalul „Eusebiu Camilar – Magda Isanos”, Suceava, 2011). Iar asta m-a făcut să experimentez în continuare, să trimit la concursuri, să prezint în cenacluri.
Aşa că în 2013 am pus prozele aduca cap la cap. Mi-a luat un an să le corectez! Dar, iată, efortul s-a concretizat într-o nouă carte. O muncă de patru ani.

Plaja de la Vadu este una dintre cele mai vechi plaje salbatice din Romania. Are vreo semnificaţie anume acest loc pentru tine?

E o plajă specială. Singura cu adevărat sălbtică la ora actuală. Asta cu plusuri şi cu minusuri. Cu plusuri: nu e nicio reglementare, e libertate totală, nudism şi sex pe plajă. Minusuri: poţi nimeri lângă un grup de manelişti care să lase numai mizerie în urma lor... Îmi plăcea să merg acolo acum câţiva ani. Lăsam maşina unde se termina drumul şi mai mergeam doi kilometri, de-a lungul mării, pe jos. Dormeam la cort. Acum mă deranjează ATV-urile şi SUV-urile care brăzdează plaja în „concursuri” stupide...
Dar acea libertate a zonei m-a inspirat. Înainte de Revoluţie, acolo şi-au făcut stagiul militar mulţi filologi. Cărtărescu, spre exemplu. Sunt mai multe baze militare în zonă. Deci e o plajă destul de cultă!

După trei cărţi de poezie, cum a primit publicul cititor acest volum de proză?

E prea devreme să zic ceva hotărâtor încă. Parcă la proză am mai mult „feedback”. Îmi place să fiu citit de oameni simpli, nu neapărat de către alţi autori. Poezia e un exerciţiu estetic prea dificil pentru publicul larg. Proza e mai aproape, rămâi măcar cu o poveste, cu un fir narativ. Aşa că mi s-a întâmplat să mi se spună: „Andrei, nu ţi-am citit poeziile, dar prozele îmi plac!” E mai accesibilă proza…

La un moment dat ai spus că „orice carte are o muză” şi chiar ai menţionat-o de câteva ori în scrierile tale (Lolita, În patul puştii am invitat garoafă n.r.). Cine este muza ta?

Soţia s-ar aştepta să spun: „soţia!” Şi uneri citeşte, printre rânduri, aluzii la relaţia cu ea, laude sau critici. Primele o bucură, celelalte nu... Aici e o compilaţie de texte. Iar modele am avut mai multe, nu neapărat o singură muză. M-a tentat să discut pe internet sau faţă în faţă cu tot felul de persoane, să adun poveştile lor, să le pun într-un cadru care să le facă „literare”. Alteori mi-am inventat singur personajele sau povestirile. Şi întrucât prefer abordările polemice, nu întotdeauna îmi plasez „muza” într-o situaţie de invidiat... Frumuseţe versus adevăr. Cred că înclin spre „adevăr”. Fiecare autor rescrie, într-un fel, ideea de frumos.

Când şi cum ţi-ai dat seama că ai talent literar?

Scriu de când eram copil. Poveşti cu Hercule şi cu argonauţi pe caiete întregi. Apoi scriam „Povestea de seară” şi-o arătam colegilor din şcoala generală. Am avut şi planuri cu un roman în stilul lui Jules Verne. Aşa că nu a fost un moment anume. Lucruri mai serioase am început să scriu în clasa a XI-a. Am început să trec pe la cenacluri şi am debutat cu o poezie în „Şcoala gălăţeană”. Nu a fost un moment anume. Literatura, adică acest mod de exprimare, este, pentru mine, o permanenţă. Nu mi-am dat seama într-un moment anume.

Se întâmplă ca în oraş să te recunoască lumea şi să se uite insistent sau să îţi ceară autografe? Ai vreo întâmplare memorabilă legată de admiratorii tăi?

Sunt Andrei Velea, nu Alex Velea. E doar o concidenţă de nume. Am auzit două puştoaice de liceu comentând: „Fată, cine-i cel mei sexy din ţară?” „Velea! Alex Velea!” Dar nici nu mi-aş dori să fiu oprit pe stradă. Autografele scriitorilor sunt pe cărţi, nu pe tricouri. Mă gâdilă orgoliul atunci când mă prezint drept Andrei Velea şi persoana din faţa mea spune că-i pare cunoscut numele. M-o fi citit pe undeva?!? Dar mă dezumflu repede atunci când revine după câteva minute: „Te-am încurcat cu Alex Velea. Scuze!”

Ce planuri literare ai pentru 2014?

Nu morţiş pentru 2014, dar pentru viitorul apropiat. Lucrez la câteva poeme „inspirate” de versurile formaţiei „The Doors”. Pentru cei care nu ştiu: e o formaţie de rock psihedelic din anii 60-70, SUA. Îmi place încă din liceu muzica lor. Îmi aminteşte de poezia generaţiei „beat”. Mesaj social amestecat cu mult onirism în stilul lui William Blake. Aşa că m-am gândit să preaiau sugestii (imagini, versuri) din textele lor şi să le conduc eu mai departe. Poeme la zi, în stilul meu. Ca un remix, aşa.
Apoi: ar trebui să mă apuc de un roman. Îi ştiu titlul. Am şi câte ceva din acţiune, am tipologii şi întâmplări. Va fi o experienţă de campanie electorală. Şi cu o poveste de dragoste la mijloc, cu erotism şi mesaj social. România lui 2012, cu aspiraţiile şi înţelegerea asupra societăţii de azi. Îmi place să scriu doar despre timpul în care trăim, despre moment. Să îi surpinde umbrele şi subtilităţile, defectele şi motivaţiile...

Mai sunt exemplare din „Plaja de la Vadu” disponibile în librărie?

Cartea încă mai este în vâmzare la Librăria „Humanitas”, Galaţi. Aici am făcut lansarea. S-au vândut mai toate exemplarele primite, a fost un mic succes. Modest, că proza scurtă tot e „ceva minor”. Doar romanul se vinde cu adevărat. Dar până la roman, mi-am făcut „şcoala” cu acest volum de proză scurtă. Vă invit să-l citiţi cu drag. Şi să-mi transmiteţi oricum preferaţi părerea voastră. Pe facebook (https://www.facebook.com/andrei.velea.poet) sau pe mail (avelea@gmail.com). Lectură plăcută!

a consemnat Mădălina Talpău

luni, 27 ianuarie 2014

Cronică în revista de teorie, istorie şi critică literară Antares - Axis Libri

O cronică la cartea de poezii "Lumea e o pisică jigărită" apărută acum un an în revista de teorie, istorie şi critică literară Antares - Axis Libri. Mulţumesc frumos doamnei Mihaela Bute, precum şi Bibliotecii V.A..Urechia Galaţi.

luni, 6 ianuarie 2014

Cronică de Silvia MUNTEANU în revista ATENEU

Andrei Velea si-a publicat recent cea de-a treia carte de poezii, în care încearcã sã surprindã faptul divers cotidian si sã-l salveze de la banalitate, într-un discurs liric parodic si ironic.
Dupã cum sugereazã si titlul volumului – lumea e o pisicã jigãritã – poetul se înscrie în estetica postmodernistã, fiind atras de poezia concretului în care încearcã sã re-descopere frumusetea si sacralitatea unei lumi ancorate prea puternic în contingent.
Acest nou volum (Timisoara, Editura „Brumar“, 2012, 97 pp.) are drept motto un citat al lui Voltaire, prin care autorul pare a adresa o invitatie lectorilor de a se întreba: ce este frumusetea?, lãsând, totodatã, deplinã libertate fiecãruia de a formula o definitie proprie.
El însusi dã un rãspuns prin poemele sale: desi se simte constrâns de limite - „viziune în spatele parbrizului“ (p. 29), titlu repetat de patru ori – nu ezitã sã caute frumosul în derizoriul existentei.
Tocmai de aceea universul descris apare minimalizat, sugestie datã si de lipsa majusculelor din text (singurul cuvânt scris cu majusculã este Frumusete – p. 44.)
Cartea are trei pãrti: I. „de dragoste, din fukushima“, II. „salonul“ (cea mai scurtã) si III. „poeme într-o ghindã“, fiecare dintre ele surprinzând, cu umor, lipsa de valoare a poetului si a poeziei în lumea contemporanã.
Poezia ce deschide volumul are un caracter programatic – „poetii nu bat apa-n piuã“, reamintind cititorului menirea poetului si a creatiei sale: „îsi imagineazã cã fiecare piuã e o fântânã/ în care adevãrurile incomode s-au ascuns“ (p. 8).
Tumultul cotidian înseamnã vecina comunistã, micul rãzboi de pe scara din bloc, baba vera care triseazã moartea si intelectualii someri, cum e inginerul gheorghe, un betiv, prieten al câinilor „maidanezi/ care nu l-ar pãrãsi niciodatã“ (p. 20).
Dincolo de ironia amarã si scene tragi-comice, autorul îsi deplânge statutul de poet: „dar, vai, sunt poet/ si nu pot ascunde nimic, niciodatã“ (p. 38).
Insertiile livresti si elementele de hipertextualitate sunt singurele oaze de verdeatã din aceastã lume dezintegratã, în care muzica reprezintã „cea mai sofisticatã formã de teroare“ (p. 33).
O altã posibilã evadare ar putea fi salonul, spatiu al linistii si al reculegerii: „sã mã internez la nevroze/ acolo e paradis/ liniste, mâncare excelentã [...]/ si toate asistentele vorbesc frumos“ (p. 68).
Poetul rãmâne însã în lumea-ghindã, aspirând sã citeascã opera purã, neatinsã de pãcatul originar si sã-si împlineascã visul scriind pânã când i se vor termina cuvintele: „aici scriu un singur poem,/ de fiecare datã altfel,/ sã mã asigur cã încã exist“ (p. 76).
Andrei Velea reuseste sã dea concretului frumusete printr-un simt al umorului deosebit, din spatele cãruia rãzbate tonalitatea elegiacã sau ironia amarã.
Desi este constient cã „poezia nu a însemnat niciodatã mare lucru“ (p. 41), el nu renuntã la visul sãu de a cãuta cuvântul nepronuntat, pe care sã-l exprime în versurile sale.
La finele lecturii, cititorul este îndreptãtit sã considere pertinentã aprecierea autorului însusi despre volum: o fantezie mototolitã despre lume...

Revista ATENEU, aprilie 2013,
Silvia MUNTEANU

miercuri, 1 ianuarie 2014

Dan Gulea despre Lumea e o pisică jigărită

Lumea e o pisică jigărită (Editura Brumar, 2012, 104 p.) este al treilea volum al lui Andrei Velea, după Gimnastul fără plămîni, 2010 și Hotel în Atlantida, 2011 și înainte de Plaja de la Vadu (2013); primul volum venea după o susținută activitate în lumea poeziei gălățene (festivaluri, antologii colective, cercuri, premii), și cuprinde cicluri de poeme datate din 2001, poeme ordonate, în care se mai vede urma catrenului peste cartier. Se anunța astfel un poet muncitor, căruia nu îi place să ardă etapele, un poet ce a crescut de la un volum la altul.

Dacă nu convinge cine știe cît poezia de deschidere din Lumea e o pisică jigărită, un soi de artă poetică despre ce sînt poeții și cum bat ei apa în piua ce sînt, alte definiți și poeme fac promițător universul lui Velea: strada orașului, oamenii, blocurile, vecinii. Și sînt obsevate nemilos unele tipuri umane: vecina atotcurioasă, îmbătrînită, așteptînd acum moartea în locul micilor bîrfe și delațiuni de bloc, celelalte vecine de bloc, sfidate de gesturi avangardiste. E locul din care poetul decolează, de la o mască la alta, de la un rol spre altul, într-o căutare fericită, ce nu lasă loc repetiției sau manierizării.
Se rețin:

  • banalitatea șocului, a scatologicului sau obscenului, în poeme desprinse poate din Joyce, scripualizări ale „Marelui masturbator” de Dali, transbordat prin campusul românesc (poemul marelui masturbator); minusculele: semn al protestului de tip avangardist;
  • un nedefinit Galați, cu țiglinele (cartierele) sale, cu nebunii săi;
  • un poet ambivalent, adorînd confuzia „naturală” între ceea ce vede, ceea ce este, și simbolurile implicate (bărbatul cu barba albă și cel cu barba neagră ce coboară dintr-un autobuz, unul aratînd cerul, altul caldarîmul), nebunul agresiv supranumit, se pare, Iisus Hristos;
  • din cînd în cînd poetul ia corola de minuni a lumi pentru a o agăța la gîtul cîte unei curve (cum (nu) se calcă o cămașă, un „poem despre frumusețe”), alături de alte constante referiri la Blaga sau la Arghezi, cu care poetul juvenil începe un dialog;
  • poetul reporter, poetul tabloid, rol de care uneori nu se prea desprinde, cu teme despre Fukushima, despre moartea lui Kim Jong-Il, morții care votează (prilej de bacovianisme, cu ghilimele: „sînt cîțiva morți în oraș, iubito”); „salonul 44”, serie de poeme din spitalul nebunilor, metaforă pentru lume; alte notații politice: sindicate în fața guvernului, autostrăzi suspendate.

De multe ori poezia lui Velea spune povestea lumii în care trăim, și atunci este cel mai realist, mai plauzibil, și se merită să uiți tot ceea ce nu ai înțeles mai devreme; poetul se întreabă:

„cum să-ți aduc o floare
burdușită de chimicale
de la țiganii din stație
sau una de la florărie, adusă din olanda
de un camionagiu care oprește nu la semnele de circulație,
ci la fiecare curvă?”
(cum reușesc să spun în poezie „te iubesc”)

Și dacă poate prima artă poetică nu convinge, cu siguranță se pot găsi alte repere, cum ar fi: „lecția de economie a sufletului: încerc să-mi vînd mie însumi un poem, / dar nu ține... (...) / știu mult prea bine unde am zis că mușc gleznele realității / pînă la sînge / și unde doar m-am murdărit cu suc de roșii pe buze...”
În fine, un poet al prezentului, fără să fie agresiv sau banal, un poet ce dă de gîndit; poți să fii sau nu de acord cu definiția lumii din titlul volumului, dar el are o perspectivă, este conștient de asta: iată două trăsături care se regăsesc rar la un poet.

Revista Arca despre Lumea e o pisică jigărită

Aici

Andrei Velea, Lumea e o pisică jigărită, Editura „Brumar", 2012, 100 p.


Poeme ale unui autor tînăr dezinvolt, cu umor liric, anecdotic, persiflant, relaxat în discurs. Semn al unei emisii lirice care şi-a găsit cu uşurinţă drumul propriu.

luni, 16 decembrie 2013

marți, 10 decembrie 2013

"Plaja de la Vadu" - interviu

Un interviu în compania Mihaelei Gîdei. Aici este originalul
Velea1Binecunoscutul scriitor gălăţean Andrei Velea a semnat o nouă carte, “Plaja de la Vadu”, ce urmează a fi prezentată publicului gălăţean sâmbătă, la librăria “Humanitas”, începând cu ora 16.00. Andrei a fost de acord să ne acorde un interviu în cadrul căruia ne-a vorbit despre carte, despre plaja de la Vadu şi despre lansarea care va fi una inedită.
Mihaela Gîdei: În data de 14 decembrie lansezi cartea “Plaja de la Vadu” la Librăria “Humanitas”. Cum va decurge evenimentul şi ce le-ai pregătit cititorilor?
Andrei Velea: Am spus să încerc şi altfel. Să nu mai fie o lansare în sensul obişnuit al cuvântului, ci, mai degrabă, o întâlnire cu autorul şi cartea. Aşa se face în Vest. Mai întâi e pusă cartea în vânzare, abia apoi este întâlnirea cu autorul. O parte dintre cei prezenţi vor fi citit cartea deja. Poate nu toată, dar măcar câteva povestiri. Vor avea curiozităţi, întrebări, nelămuriri. Aşa nici invitaţii la eveniment nu vor vorbi în gol şi nu se vor mai feri să dezvăluie despre ce este vorba în carte.
Altfel spus, cartea este deja în vânzare la librăria Humanitas, Galaţi. Vă invit să o cumpăraţi, să o citiţi şi să ne întâlnim sâmbătă 14 decembrie, orele 16, să discutăm despre ea. Acelaşi loc: librăria Humanitas. Invitaţii sunt: Petronela Buda, actriţă la Teatrul Dramatic Fani Tardini, precum şi criticii Viorel Ştefănescu şi Adi Secară. Pentru Petronela am scris un text din carte, o monodramă. Abia aştept să o văd şi interpretată! Viorel şi Adi m-au ajutat la corecturi, le-am cerut părerea despre textele din carte. Le mulţumesc frumos tuturor!
Mihaela Gîdei: Cu “Plaja de la Vadu” ai participat şi la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus. Cum te-a primit publicul?
VeleaAndrei Velea: Aş spune că a fost bine. Dar asta s-o spună cu voce tare cineva din public. Eu eram în faţă, transpirat leoarcă de emoţii. La Târg, lansările sunt „pe bandă rulantă”. Acolo sunt zece lansări în acelaşi timp, lumea trece şi vine, aleargă printre standuri, nu are timp de stat. Aşa că am vrut să fie scurt şi la obiect! Aşa a şi fost. Public am avut suficient pentru o lansare la Gaudeamus. Iar cartea a fost prezentată cu talent de către criticul Felix Nicolau, un simpatic şi un inteligent, un cunoscător al tinerilor scriitori, precum şi de către Robert Şerban, editorul cărţii, la care am revenit cu „Plaja de la Vadu” după „Lumea e o pisică jigărită”. Iar asta e cât toate laudele!
M.G.: Haide să vorbim puţin despre volum. Care e povestea lui? Cum s-a născut?
A.V.: E o colecţie de proze scurte. Sunt paisprezece texte în carte. Am început să scriu proză exact în momentul debutului cu poezie, în toamna lui 2010. Am prezentat în cenacluri, am trimis la concursuri. Nu mică fost mi-a fost mirarea să văd că sunt apreciate, premiate. La prima participare am câştigat Marele Premiu la proză la Festivalul „Eusebiu Camilar”. Preşedintele juriului a fost Petru Cimpoeşu, un prozator extrem de serios şi de bine văzut, cel care semnează pe coperta a patra a cărţii mele (alături de Felix Nicolau). Aşa că am continuat să scriu, să citesc în cenacluri, să trimit la concursuri, până când s-a adunat de o carte. Doi ani, mai precis. Apoi mi-a trebuit un an să le cizelez!
M.G.: De ce tocmai plaja de la Vadu? Ce are special acea zonă?
A.V.: A găsi un titlu pentru o carte de proză scurtă nu e foarte uşor. Mai ales atunci când textele sunt destul de diferite ca abordare şi tematică. Am întrebat prietenii, aşa am stabilit titlul. Iar coperta a fost votată pe Facebook. Democraţie!
Revenind la plaja de la Vadu, ea este ceva special: o „viitoarea Vama Veche”, după cum spune Adi Secară. Înainte de anii 2000 nu prea era accesibilă turiştilor, în zonă fiind baze militare (Corbu, Vadu, Gura Portiţei). Acolo au făcut armata mulţi filologi. Mircea Cărtărescu, spre exemplu. Acum e singura plajă sălbatică de pe litoralul românesc. Se face orice pe plajă: petreceri, nudism, sex. Libertate! Cam multe maşini de teren se foiesc pe acolo în ultima vreme, dar tot e mai bine decât în staţiuni, unde e un adevărat furnicar.
M.G.: Ce va găsi cititorul printre paginile cărţii?
A.V.: E „cudetoate”, ca să parafrazez o reclamă. Mi-am permis libertatea de a aborda teme variate, subiecte şi stiluri cât mai diferite. Există, totuşi, elemente comune. Textele sunt grupate în patru secţiuni tematice. Iar exprimarea e mai tot timpul la persoana a doua, cititorul fiind, practic, personajul principal! Poate părea pestriţ, însă e important pentru mine, la prima apariţie cu proză, să înţeleg unde mă pricep mai bine. Mă tot rod degetele să mă apuc de un roman, însă vreau „feedback” de la cititorii acestei cărţi. Mă va ajuta să mă descopăr, să mă înţeleg şi eu mai bine.
Sunt discuţii pe scara blocului, cauciucuri sparte, vecini indiscreţi, teorii ale conspiraţiei, secrete neîmpărtăşite, nevroze, peripeţii prin Republica Moldova sau prin Cipru, sex în patru şi altele… Le veţi descoperi dumneavoastră. Toate actuale, toate extrase din realitatea dimprejurul nostru, cea de azi. Unele dintre subiecte le ştiu de la prieteni, altele de pe Facebook, altele sunt cazuri despre care a scris şi presa pe larg.
M.G.: E posibil să descoperim un altfel de Andrei Velea?
A.V.: Aş spune „da”… Aş spune „nu”… După trei cărţi de poezie, e clar ceva nou: proză. Totuşi, ca ideatică, există o continuitate cu „Lumea e o pisică jigărită”. Şi acolo plecam de la realul cel mai brut cu putinţă şi încercam să descopăr valenţe metaforice chiar şi în cele mai seci evenimente. E un demers destul de similar şi aici, chiar dacă e proză. Vor spune cititorii şi criticii unde mă descurc mai bine. Una peste alta, diferenţa dintre poezie şi proză e, astăzi, una care ţine doar de modul de organizare al discursului.
M.G.: Cum ţi-ai descrie, în câteva cuvinte, cartea “Plaja de la Vadu”?
A.V.: Cea mai bună carte de proză pe care am scris-o până acum! Dar e o glumă, desigur: e prima. Acea cArtESENŢĂ pe care am publicat-o la Centrul Cultural Dunărea de Jos, adică „Orgoliul”, e una dintre prozele din această carte. Mi-e greu să o descriu… Sunt, încă, prea implicat în ea. Trebuie să mă detaşez un pic. Aşa că vă aştept la întâlnirea cu „Plaja de la Vadu” la librăria Humanitas (sâmbătă 14 decembrie, orele 16). Poate că o să-mi spuneţi voi ce-aţi înţeles din ea sau cum aţi prinde-o în câteva cuvinte.

miercuri, 4 decembrie 2013

Lansare cărţii în Galaţi

Sâmbătă 14 decembrie, orele 16, vă aştept la Librăria Humanitas Galaţi la o întâlnire cu "Plaja de la Vadu". Vor deschide discuţiie Petronela Buda, Viorel Ştefănescu şi Adi Secară. 

duminică, 1 decembrie 2013

Lansări de carte în Galaţi

Urmează câteva lansări faine de carte în Galaţi. În primul rând: mult aşteptatul debut al lui Marius Grama în poezie ("Dresorul de duminici")! Marius va reveni cu mai multe informaţii despre data şi locul lansării. Ceea ce ştiu e: "undeva pe la mijlocul lunii decembrie". Apoi o nouă cArtESENŢĂ de poezie: Cristi Pavel (12 decembrie, orele 14, sala STUDIO, Teatrul Dramatic "Fani Tardini")! Simona Andrei va realiza partea vizuală a evenimentului. Şi voi lansa şi eu "Plaja de la Vadu" la Libraria Humanitas Galati (sâmbătă 14 decembrie, orele 16).




vineri, 29 noiembrie 2013

Cartea e în Librăria Humanitas, Galaţi

"Plaja de la Vadu" a fost pusă în vânzare la Libraria Humanitas Galaţi. Prețul este de 11.99 lei. Când cumpărați cartea, vorbiți cu domnişoarele de la librărie să mă sune și cobor să vă ofer un autograf! Sâmbătă 14 decembrie, orele 16, ne întâlnim să discutăm despre carte. Tot la Librăria Humanitas Galați. Vor participa: Petronela Buda, Viorel Ştefănescu şi Anonimul Gălăţean.

Un autograf pe "Plaja de la Vadu"

Mulţumesc doamnei Claudia Minela pentru fotografie!

luni, 25 noiembrie 2013

Alte fotografii de la lansare

Două fotografii de la Ioana Andrada Tudorie. În prima sunt alături de Robert Şerban şi de Felix Nicolau. În cea de-a doua doar alături de Felix. Recitam un mic pasaj din carte la cererea publicului.

Antologia Lira21 din acest an

Fac parte din antologia de poezie şi proză Lira21 din acest an. Lansarea va fi la Bucureşti, Biblioteca Metropolitană, sâmbătă 7 decembrie, orele 9.30.

Lansarea

A fost o lansare reuşită! Felix Nicolau şi Robert Serban (prezentatorii cărţii) au fost IMPECABILI! Lume destul de multă pentru o lansare la Gaudeamus. Vă mulţumesc frumos! Urmează lansări în Galaţi şi în Constanța. Lectură plăcută celor care au intrat în posesia cărţii. Cartea va fi disponibilă şi în librării. Aştept părerile voastre pe Facebook!
Felicitări editurii Brumar - a câştigat Premiul de Excelenţă al Târgului Internaţional Gaudeamus! Acum înţelegeţi de ce am publicat "Lumea e o pisică jigărită" şi "Plaja de la Vadu" la Brumar...


Afişul


A apărutttt


vineri, 15 noiembrie 2013

Plaja de la Vadu, coperta a patra

"Plaja de la Vadu" (ed. Brumar), coperta a patra. Lansarea va avea loc la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus (Bucureşti, Pavilionul Central Romexpo), duminică 24 noiembrie, orele 15.30, standul editurii Brumar. Cartea va fi prezentată de Felix Nicolau şi Robert Şerban.

Le mulţumesc frumos celor doi scriitori care au avut amabilitatea de a semna pe coperta a patra: Petru Cimpoeşu şi Felix Nicolau.

Vă aştept cu drag!

luni, 11 noiembrie 2013

Plaja de la Vadu, coperta

Dragilor, vă mulţumesc pentru atenţie! Aceasta e coperta viitoarei mele cărţi: "Plaja de la Vadu", ed. Brumar. Cartea conţine 14 proze scurte.
Lansarea va avea loc la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus (Bucureşti, Pavilionul Central Romexpo), duminică 24 noiembrie, orele 15.30, standul editurii Brumar. Cartea va fi prezentată de Felix Nicolau şi Robert Şerban. Vă aştept cu drag!

joi, 17 octombrie 2013

Lansare Geraldine GHINEŢ

comunicat/invitatie:

Avem deosebita plăcere de a vă invita la evenimentul de lansare
al romanului 
"Luna ielelor" 
de Geraldine Ghinet

Intalnirea va avea loc la Parcul de Soft în data de 
31 octombrie,
ora 19.00, Sala Multimedia.

Printre invitati se numără poetele Angela BACIU si Cezarina ADAMESCU.

In cadrul evenimentului veti putea vedea si o expozitie de fotografie
semnata Simona ANDREI inspirata din subiectul romanului.

Vă asteptam cu drag!
Intrarea libera.

duminică, 29 septembrie 2013

Despre „Plaja de la Vadu” pe AgentiaDeCarte.ro

Preluat de pe AgenţiaDeCarte.ro

„Plaja de la Vadu” de Andrei Velea

Sep 29th, 2013 
În curând, în cadrul Târgului Internaţional de Carte Gaudeamus 2013, va avea loc lansarea volumului „Plaja de la Vadu” de Andrei Velea, Editura Brumar.
Farmecul cărţilor scrise de tineri ţine mai mult de ceea ce promit decât de ceea ce izbutesc. Iar ceea ce promit e de fiecare dată ceva imens: reconstituirea lumii! Povestirile lui Andrei Velea îmi amintesc, nu de puţine ori, de cele ale lui Mircea Nedelciu. Asta nu ar fi neapărat o calitate. Calităţile prozei lui Andrei Velea vin mai curând din curiozitatea cu care investighează paradoxul naturii umane. Privirea lui vede excepţia, stranietatea, abisul acolo unde privirea comună nu vede decât uniformitate şi banal. Cunoaşte bine valoarea de întrebuinţare a cuvintelor, are inteligenţă epică şi intuiţii de scriitor autentic. Îndeplineşte, deci, condiţiile de bază pentru a purcede la reconstituirea lumii. Şi mai e un motiv pentru care aş îndrăzni să-l încurajez. Nu a urmat o facultate de litere, este de profesie informatician, prin urmare scrie fiindcă nu are încotro. Nu ştiu de câte ori i se va fi spus, de către unii sau alţii: lasă-te de scris, în definitiv un sfat util şi cât se poate de binevoitor, dar uite că nu s-a lăsat. Astfel încât acum, că m-a întrebat şi pe mine, mă văd obligat să-i spun: dă-i înainte! – Petru Cimpoeşu
Pe plaja de la Vadu nu e înghesuială sau hărmălaie. De asta vorbele au delicateţe şi subînţelesuri, iar gesturile nu sunt întâmplătoare. Realismul lui Andrei Velea este tandru şi minuţios, însă cu multe falduri. Nu scapă nicio nuanţă sufletească, niciun gest cu semnificaţii laterale. Tonul general este firesc, iar scriitorul îşi tratează cititorul ca pe un prieten. O atmosferă primitoare este în această proză, care curge natural, dar deloc bătrânicios ori previzibil. Pur şi simplu nu îţi vine să stingi veioza şi să amâni lectura, aşa cum nu îţi vine să spui: ce şmecher se dă scriitorul ăsta! Bunul-simţ şi fineţea pot fi reţete de succes în vremurile cam în răspăr pe care le înfruntăm. – Felix Nicolau
„Cu două săptămâni înaintea lansării cărţii de poeme „Gimnastul fără plămâni” (octombrie 2010), am prezentat în cadrul cenaclului „Cubul Critic Oblio” din Galaţi primele două proze scurte. Apoi am tot trimis texte pe la concursuri şi reviste. Nu mică mi-a fost surpriza să constat că sunt apreciate, aşa că am obţinut mai multe premii şi menţiuni la concursurile naţionale. Îl voi aminti doar pe cel de la Suceava-Udeşti: Marele Premiu „Eusebiu Camilar” la Festivalul naţional de literatură „Eusebiu Camilar – Magda Isanos”, 2011. Preşedintele juriului a fost prozatorul Petru Cimpoeşu, cel care semnează, cu multă amabilitate şi spirit critic (constructiv!), pe coperta a patra, alături de Felix Nicolau, un fin cunoscător al tinerilor scriitori şi un prieten al editurii Brumar. Le mulţumesc frumos celor doi scriitori!
Însă de la câteva texte premiate la o carte de proză scurtă e ceva distanţă… Mi-a trebuit un an să le pun cap la cap, să le cizelez. Şi ajutorul a doi prieteni! Este vorba de criticii Viorel Ştefănescu şi Adi Secară. Însă primul critic mi-a fost soţia, sub pixul căreia au „căzut” paragrafe (şi texte) întregi…
Cartea are patru „capitole”. „Luna pe scripeţi” conţine texte care se inspiră mai degrabă din realitatea „brută”, din cazuri de presă, din întâmplări reale dimprejurul meu. Plaja de la Vadu (multă vreme accesibilă doar militarilor în termen) e astăzi destinaţia preferată a celor care caută un colţ sălbatic de plajă, pustiu, a celor care „practică” nudismul sau chiar fac dragoste pe plajă. Apoi: „cazul” călugăriţei însărcinate, unde discuţiile de pe „Facebook” au fost decisive. Alte imagini cheie: cauciucuri sparte în parcare, babe clevetitoare pe scară, peripeţii printr-un sat din Republica Moldova, aventuri în Cipru, întâmplări cu bărbaţi bisexuali sau nevroze redate aproape clinic.
Capitolul al doilea („Cum ai trăit teoria conspiraţiei”) sondează apetenţa celor de azi către explicaţiile de tip conspirativ. Sunt mai degrabă texte „kafkiene”, nu la fel de „crude” ca primele. Lumi paralele, conspiraţii, pierderi şi regăsiri de identitate, oameni trăiţi de mistere şi felul în care sunt (sau nu sunt) împărtăşite secretele existenţiale…
„Alte broderii” (capitolul al treilea) conţine două texte. Primul e o „broderie” în jurul unei poveşti reale (am arhiva de „Messenger”, parol!) cu „swingeri” (cupluri care schimbă parteneri)… Cercetătorii britanici au stabili că asta e „fantezia la modă” în România zilelor de azi! A doua „broderie” e  o parodie: oraşul Galaţi pune la cale cel mai mare recital de poezie din lume (record consemnat în „Guiness Book”). Nu trebuie să-l rataţi pe muncitorul Gicu recitând din „Gelu n-am” (Gellu Naum)!
Cartea se încheie cu un „Bonus”. E vorba de o monodramă intitulată „Păpuşa din podul bunicii”, micro-piesă scrisă „pentru” o tânără şi talentată actriţă gălăţeană: Petronela Buda. Am acceptat provocarea de a scrie despre studenta criminală de la Timişoara un text care să poată fi interpretat pe scenă într-un „one woman show” exploziv. Sper ca textul să vă convingă să-l aplaudaţi şi pe scenă!
Am revenit la editura Brumar după cartea de poeme „Lumea e o pisică jigărită” (2012). Seriozitatea şi profesionalismul lui Robert Şerban creează dependenţă! Lansarea cărţii „Plaja de la Vadu” va avea loc în cadrul Târgului Internaţional de Carte Gaudeamus, 2013. Le mulţumesc tuturor celor care au contribuit la realizarea şi apariţia ei, inclusiv sponsorilor (al căror bebe e născut de ziua lui Eminescu), cât şi celor care au binevoit să-mi destăinuie poveştile lor pe „Facebook”, pe „Messenger” sau faţă în faţă. Fără curiozitate şi un pic de indiscreţie nu există literatură!”, a declarat Andrei Velea.