sâmbătă, 24 decembrie 2011

Antologia tinerei generaţii din Galaţi

"Cuvinte noi pe Domnească"

Antologia cuprinde un Argumentum de a.g.secară, poezie şi/sau proză de Adrian Haidu, Alexandru Maria, Anca Şerban Gaiu, Andra Pelineagră, Andrei Velea, Claudia Samoilă, Cristina Bălan, Cristina Dobreanu, Elena Donea, Florin Buzdugan, Gabriel Ghimpu, Laurenţiu Pascal, Leonard Matei, Marian Stroe, Marius Grama, Mihaela Galu, Mitruţ Popoiu, Nicoleta Onofrei, Octavian Miclescu, Sabina Daniela Penciu, Simona Toma, Sorin Atanasiu, Tatiana Nona Ciofu, Repere pe drumul devenirii unei generaţii de A. Velea şi Fişe de… dicţionar ( de istorie a literaturii, evident!).

vineri, 23 decembrie 2011

Andrei Velea - Premiul I, Proză Scurtă, "Text COnstruct"

Buna ziua stimati participanti,

Odata cu sarbatorile de iarna si in apropierea Craciunului, am placerea de a va anunta castigatorii Concursului National de Poezie si Proza Scurta de Fictiune "Text COnstruct", castigatori desemnati de catre juriul format din d-nul Cornel Udrea, d-nul Traian Ursente şi d-nul Radu Vida :

Sectiunea Poezie:
Premiul I - Belea Miruna - Din Istoria Recenta a Satului Meu
Premiul II - Chiriţă Alexandra - Scâncet - Şerpii Cerului
Premiul III - Lucaci Sorin - În Burta Grasă a Peştelui de Duminică

Secţiunea Proză Scurtă:
Premiul I - Velea Andrei - Respectul între Vecini- Despre Invizibilitate, împreună cu Nedelciu
Premiul II - Balan Violeta - Mesaj din Adâncuri
Premiul III - Taylor Nicoleta - Roata Sorţii - Ultimul Autobuz

Dorim sa felicitam pe aceasta cale pe toti participantii si sa va invitam sa pastrati legatura cu noi pentru urmatoarele editii ale concursului.
Ne cerem scuze pentru intarzierile neprevazute si ne bucuram ca am reusit sa ducem la capat aceasta prima editie.

Sarbatori Fericite si numai bine!

vineri, 16 decembrie 2011

Premiul USR Sud-Est pentru debut


Alaturi de Florina Zaharia, care a obtinut Premiul USR Sud-Est pentru Poezie. Eu am obtinut Premiul USR Sud-Est pentru Debut (in poezie). Vivat Centrul Cultural Dunarea de Jos, Galati!

PS: Premiul l-am obtinut pentru cartea "Gimnastul fara plamani", editura Centrului Cultural Dunarea de Jos, Galati, 2010

joi, 15 decembrie 2011

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Un gimnast fără plămâni la Gaudeamus


Joi şi vineri am avut parte de două zile pline la Târgul Internaţional Gaudeamus. Am participat la mai multe lansări, în special ale unor debutanţi foarte promiţători. Îi amintesc aici pe Laurenţiu Belizan ("Pareidolia", ed. Humanitas), care debutează la vârsta lui Arghezi şi pe Medeea Iancu ("Divina Tragedie", ed. Brumar). Luigi Bambulea a ţinut un adevărat curs de estetică cu ocazia lansării cărţii Medeei Iancu; atmosfera s-a destins doar atunci când Daniel Cristea-Enache ne-a spus un banc cu Chuck Norris. Voi scrie despre cei doi în Dunărea de Jos (Laurenţiu şi Medeea, desigur; despre Luigi Bambulea şi Daniel Cristea-Enache va scrie Chuck Norris!). Nedebutant, dar în plină efervescenţă creatoare, hunedoreanul Ioan Barb, căruia îi dădeam 40 de ani, dar se apropie de 50, a lansat două cărţi: "Babilon" (ed. Brumar) şi "Sabatul Interior" (ed. Limes). I-am cunoscut "face to face" şi i-am ascultat recitând (poezie şi proză scurtă) pe Adrian Suciu şi pe Leonard Ancuţa. În goana dintre două lansări am cunoscut-o şi pe doamna Cristina Ştefan (ne ştiam doar virtual de pe Lira21.ro). A promis că va veni la Galaţi! O revedere plăcută: Carmen Steiciu. I-am mărturisit că festivalul de la Udeşti a fost cel mai bine organizat (dintre cele la care am participat eu în acest an). Ea mi-a împărtăşit dragostea ei pentru scrierile lui Matei Vişniec (a cărui lansare am sacrificat-o pentru Laurenţiu Belizan). La sfârşit, dar nu în cele din urmă, multe mulţumiri lui Daniel D. Marin şi Ofeliei Prodan, care m-au ghidat paşii (fizici şi spirituali) prin labirintul Târgului, precum şi prin cel al Bucureştiului. Două zile pline, cu un sanviş dimineaţa şi multă bere seara.

luni, 21 noiembrie 2011

Andrei Velea in Convorbiri Literare

Am aparut in numarul din octombrie al revistei Convorbiri Literare cu un grupaj de poeme intitulat "Poeme intro ghinda". Aici sunt publicate pe site-ul Convorbiri Literare. Iata unul dintre ele:


o cină puţin romantică, puţin suprarealistă

*
un vierme trage după el un pian într-un măr

prin umerii unei handbaliste trece goală poetesa sapho

cineva a întinat luna aruncând peste ea
cortina tuturor cunoştinţelor noastre despre bine şi rău…
şi tocmai ce-mi invitasem iubita la o cină romantică
acolo, exact acolo!

însă e loc suficient să cinăm şi-ntr-un măr,
necunoscători despre morală,
inocenţi

un vierme cu frac şi papion ne-ar încânta
cu valsuri din chopin

cât despre lună, propun s-o uităm!
au scris prea mult romanticii despre ea;
acum doar sapho, goală,
ar lua-o drept minge de handbal

şi s-ar juca într-un vers cu ea

joi, 17 noiembrie 2011

Paul Blaj – Poetul miazănoapte, cu mănuşi pe nisip


Poetul miazănoapte ştie nisipul burgului tecucean de treizeci şi patru de ani. Crezul artistic (aşa cum îl citim pe site-ul Hermeneia la adresa hermeneia.com/users/yester): „mi-e dor de dumnezeu şi asta e bine/ numai de artizani sau visători mi-e aşa dor/ uneori mă ridic pe vârfuri să zgârii cerul cu un cui”. Tot acolo aflăm că Paul Octavian Blaj (sau „yester”), a debutat în România Literară în 1997 şi că este membru fondator în colectivul redacţional al revistei „Tecuciul Literar-Artistic”. Atle câteva lucruri despre poetul miazănoapte: „autor cu drepturi depline pe site-urile literare www.hermeneia.com, www.poezie.ro şi reţeaua literară; membru U.S.R din iunie 2006”.

„Mănuşi pe nisip” şi „poetul miazănoapte” sunt două volume de versuri apărute la editura „Napoca star”, Cluj, 2010. Ambele purtând, desigur, semnătura lui Paul Blaj. Cu titlu de amănunt: ambele volume au, pe copertă, fotografii semnate Michel Gauthier şi au, ca număr de pagini, fix cincizeci şi şase fiecare. Poemele lui Paul Blaj sunt organizate pe cicluri, fiecare corespunzând, cu aproximaţie, câte unei luni calendaristice. Astfel, „mănuşi pe nisip” cuprinde poemele scrise spre sfârşit de toamnă şi început de decembrie (posibil ale anului 2009), iar „poetul miazănoapte” cuprinde poemele scrise între noiembrie 2009 şi martie 2010. De ani nu suntem siguri, însă lunile sunt chiar indicate în titlurile secvenţelor lirice.


„Mănuşi pe nisip” începe cu un ciclu de poeme care se intitulează „undeva afară este o lume care se descurcă şi fără mine”. Din chiar prima poezie (p.11), Paul Blaj ne întâmpină cu o imagine reuşită: „sunt un excentric într-un oraş apus/ cumpăr frunze/ pe o alee întunecată/ până când se va găsi cineva/ să mă aresteze”. Al doilea poem, „weed room”(p.12), este reprezentativ pentru întregul ciclu. Atmosfera din poem e una a camerei poetului, statică, plictisită. În acest scenariu, poetul ascultă jazz şi muşcă dintr-o felie de pepene glaben. Oraşul este apus, camera este plictisită. Discursul poetic este voit diluat. Totuşi, „în cameră era linişte şi toate pluteau”, iar „prizele musteau de energie”. În toată această disoluţie (a oraşului în primul poem, a camerei poetului în cel de-al doilea), se întâmplă adevărate scântei metafizice. În lentoarea cotidiană, poetul surprinde obiectele plutind, energiile mustind în prize. E o caracteristică pe care o întâlnim frecvent în poemele lui Paul Blaj: din realitatea banală, cotidiană, se alunecă, uşor, în metafizic. Ca un fel de somn, ca o amorţeală a simţurilor.

Al doilea ciclu, „stau la ocazie”, nu debutează tocmai fericit. Poemul de dragoste „oceans house mirror”(p.21), e prea melancolic, prea „dulce”, şi, în ciuda titlului, nu convinge. Chiar dacă poetul traduce, rebel, un „track”, se adresează iubitei cu un vers cu aromă de clişeu „mi-e dor de tine ca de lampa cu petrol a bunicilor”. Şi continuă astfel: „era bine/ eram frumoşi/ mi-era dor de tine ca de o melodie ce se duce departe”. Însă, în poemele care urmează, Paul Blaj echilibrează balanţa, venind cu versuri profunde, cu adevărat la înălţimea timpurilor: „privim înafara noastră crispaţi/ cum vin doi gândaci gânditori pe covor/ cu scuturile sfărâmate/ în mers indian”(p.24), „astăzi am plecat ca un foşnet de bani/ mă dezic de toamnă/ senzual e să dezlipeşti o frunză de asfalt cu limba”(p.26) sau „m-am trezit dintr-un vis erotic/ cu mâna/ pe şpreiul paralizant”(p.30).

„Poemele scrise într-un taxi”, al treilea din cele patru cicluri de poeme ale volumului „mănuşi pe nisip”, nu par a fi scrise într-un taxi, simbol al spaţiilor prin excelenţă citadine, moderne. Un poem ca cel de la pagina 35, „toamna nu ştie când e toamnă”, sigur nu a fost scris într-un taxi (în accepţia simbolului): „iau ţărână în pumni/ îmi curg printre degete castane/ şi înţepenit în timp/ îmi arunc gândurile/ peste oraş unde/ mireasă tristă în rochia ei/ amiaza flutură/ părul tău somnoros”, iar „deasupra burgului/ cerul fandează ca un spadasin mort”. Pare a fi un poem dintr-o şaretă, nu un poem dintr-un taxi. Totuşi, ca şi în celelalte locuri, Paul Blaj ştie să vină cu metafore care să ne amintească de timpul în care trăieşte: „sunt un cărturar cercetând cerul/ prin telescop/ ca pe o propunere indecentă”(p.40) – iată cu adevărat un vers scris într-un taxi. Sau, un alt exemplu demn de remarcat, poemul „din perspectiva unui şofer de tir”, de la pagina 38 – un poem de dragoste actual, cu multă ironie şi cu un sfârşit remarcabil. „am întâlnit-o pe acea terasă în răcoarea lui septembrie/ nu vorbea cu cineva anume/ lăsa cuvintele să intre în aer suple şi erotice// [...] bea sprite purta o bluză uşoară/ grena/ pe care mi-am ogihnit/ capul// [...] rămânea simplă/ ca o apă ca respiraţia/ avea drumul ei/ aştepta o lipsă finală de personalitate/ într-un lotus imaginar/ se lega de fiecare gest/ cu toată fiinţa// caut şi acum liniştea demnă de un poem ca ea/ când o privesc cum intră zâmbind”.

Din ultimul ciclu de poeme, „un decembrie divorţat”, voi aduce în discuţie poemul de la pagina 48, „l’approche du nuage”. Aici Paul Blaj se slavează în mod remarcabil de un patetism pe care-l enunţă patriotic, cu putere, din primele versuri: „mă doare ţara asta”. Acum, în epoca postmodernă, a comunităţilor supra-naţionale, a Uniuniii Europene, pe Paul Blaj „îl doare ţara asta”. Pare desuet, nu? Totuşi consider că poetul se salvează în ultimele două versuri, când ironia, arma de taină a oricărui scriitor profund, îl scoate la liman: „mă doare ţara asta ca un picior amputat pe care încă îl simt/ şi râd mişcându-mi degetul mare apoi degetul mic/ tot aşa”. E ca bucuria stranie a unui bolnav...

A doua carte publicată în 2010 de către Paul Blaj, „poetul miazănoapte”, cuprinde trei cicluri de poeme: „decembrie”, „noiembrie” şi „martie”. Aceeaşi caracteristică, remarcată şi la începutul celuilalt volum, o vedem chiar în primul poem al cărţii de faţă: „în cameră e cald ca într-o piersică/ ridic ochii şi las cartea pe genunchi/ se deschide firesc/ o altă dimensiune”. În ordinea banalităţii, a cotidianului, „alte dimensiuni”, metafizice, se deschid „firesc”. Atât de frumos spus şi atât de caracteristic poeziei lui Paul Blaj!

În „poem pentru merele coapte”, autorul se vede ca „un bătrân într-un sanatoriu cu aer uscat”, cu „surâsul pierdut/ de mire îndrăgostit pe jumătate”. Această imagine (bacoviană) oferă oportunitatea de a mai aduce în discuţie un alt aspect al poeziei lui Blaj: există peste tot în cele două volume e faţă o pendulare între modernitate (postmodernitate, actualitate) şi o realitate „de burg”, provincială (asumat-provincială). Cred că structura lui Paul Blaj e una clasică (simbolistă), iar metafora ultra-modernă (numiţi-o cum vreţi), nu face altceva decât să-i asigure supravieţuirea în actualitate şi să dea un farmec nou unei structuri poetice „provinciale”. Paul Blaj aduce playere, ketchup, track-uri în burgul tecucean. Aş spune că e o pendulare care, la un moment dat, va înclina către unul dintre poli. Dar luându-mă după numărul volumelor de poeme scrise de Paul Blaj (în jur de zece), aş spune deja că este o manieră proprie de a concepe poezia. Ar trebui, totuşi, să ne rezervăm posibilitatea de a fi surprinşi de unul dintre volumele viitoare de poeme...

Ţinând cont de observaţia de mai sus, mi s-a părut justificat să „împart” versurile şi imaginile lui Paul Blaj în două categorii: „cele clasice, simboliste, provinciale” şi „cele moderne, actuale”. Spre exemplu, tot din primul ciclu, „toată săptămâna admir spitalele/ cu merii lor înflorind pansamente de aer” sau „sunt un dor fructifer/ care nu se miră/ de ce îi cad fructele prea coapte”(p.16), alături de imagini cu penetrante, originale, ca „nimic din interiorul meu nu pare să se desprindă/ cum cojeşti pielea la primul bronz”(p.19) sau „închidea uşile aproape lent/ cu gingăşia vidă a primului pas pe Lună”(p.21).

În „noiembrie”, a doua secvenţă lirică a volumului „poetul miazănoapte”, sunt cel puţin patru poeme remarcabile. „Fumuriu de noiembrie”(p.29) e un poem reuşit de cafenea – poemul unei domnişoare „încă studentă distrată” care vrea să facă „ceva important în viaţă” – să fie „o Ioana D’arc”, să fie „cineva”. Iar poetul îi dă „speranţe”: „uite i-am zis termini doctoratul şi după aia/ stârnim noi o revoluţie ceva sau mai bine mor/ m-a privit ca şi cum s-ar uita la o ceşcuţă doldora de zahăr/ afară intrase ceaţa în maşini”. „Din tot întunericul ăsta disponibil”(p.31) e un poem de dragoste mai abstract, în care distanţele sunt trişate, în care „autostrada se prelungeşte venă prin antebraţul meu”, „briza îmi flutură pletele şi sângele/ pe câmpia asta spuneai că ai vrea să dansezi goală/ cu mine”. O câmpie inventată, strabătută de o autostradă inventată. „Eu zic că e o toamnă sexy”(p.34) face parte tot din categoria poemelor de dragoste reuşite. De data asta nu mai e un decor abstract, ci unul extrem de concret: „primeşte-mă printre lucrurile din poşetă/ poartă-mă amestecat/ cu pixurile şi cardurile/ poate am să îţi memorez/ legănarea coapselor”.

Dintr-un cu totul alt registru face parte „poem cu babe”(p.36). Plin de umor şi critică socială, Paul Blaj constată: „babele/ ştiu totul despre ceva/ una ştie totul despre antibiotice/ alta ştie totul despre vecinii de vizavi/ ailaltă ştie totul despre juan si juanita/ se mai găseşte câte una care ştie totul despre poezie/ şi să te fereşti de aia/ că poezia nu e cimbrişor sau peltea”. În acelaşi timp, „întotdeauna când bărbaţii îmbătrânesc şi devin moşnegi/ dar întotdeauna/ au impresia că ştiu totul despre babe”, aşa că „se mai găseşte câte una care să îl prindă/ cu o puştoaică în pat şi să urle (habar nu am de ce):/ ia uit impotentu’ dracu”.

„Martie” este ultimul ciclu al volumului „poetul miazănoapte”. Remarcabil este chiar poem „subtitlu” sau „motto”(p.41): „priveam oraşul cu femei desculţe/ şi vene seci în serile când plouă/ pe-un putred trotuar zăcea o rablă/ chircită de coşmarul că e nouă”. În „evidenţe pentru husa albă”(p.45) avem un exemplu de „plus” versus „minus”: „era o vreme de huilă/ cu păsări care se izbeau în geam” versus „poetul bulionului îmbătrânin fără roşii” (imagine pe care nu şi-ar dori-o niciun poet aplicată ca etichetă!).

O imagine foarte reuşită, o aluzie la un poem cunoscut de-al lui Nichita, găsim la pagina 52: „dacă ţi-aş săruta într-o zi tocul pantofului/ nu-i aşa că te-ar duce capul/ să îl pui la vânzare pe ebay?” Între poeme remarcabile din acest ciclu de poeme voi aminti „estetica autoexilării”(p.50): „sunt echilibrul constant între sâmbure şi miez/ când ne povestim extremele fumul în ploaie”, precum şi „auportret pe o roşcovă (ars poetica)”(p.55): „îmi place să cred despre mine/ că sunt fiul risipitor/ în drum lejer spre casă,/ privind degajat în jurul meu/ povestind ce se vede/ după care îmi place să cred/ că adam plângea în hohote/ în timp ce muşca şi mânca din fruct/ mai îmi place să cred/ că fratele meu mă aşteaptă/ eu nu ştiu cum să cer iertare”.

Voi încheia prin a remarca, pe coperta a patra a volumului „mănuşi pe nisip”, un poem vizual, care subliniază simţul fin şi atracţia irezistibilă către actualitate a lui Paul Blaj (în ciuda „pendulării” semnalate mai sus). O fereastra de „yahoo messenger” şi un dialog între Paul Blaj şi Raluca Blezniuc. Deasupra, două „webcam-uri” deschise. În cea din stânga, Raluca zâmbeşte către un Paul adormit în fereastra din dreapta. Iar dialogul de pe „messenger” e doar un monolog al Ralucăi: „mă simt ff bine”, îi spune ea poetului. „Că tu dormi/ şi eu vorbesc de una singură”.

Debut in revista cu proza


Am aparut pentru prima data cu o proza scurta in paginile unei reviste. Este vorba de revista "Caligraf", Alexandria, Teleorman, care mi-a acordat premiu de revista cu ocazia Festivalului "Marin Preda", 2011.

Proza poate fi citita aici.

miercuri, 16 noiembrie 2011

Virtualia – un tablou al poeziei actuale (interviu cu Alina Manole)

(interviu publicat în revista „Dunărea de Jos”, Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, Galaţi, nr.117, noiembrie 2011)

Pe 14 octombrie 2011, la Iaşi, într-o zi frumoasă de toamnă, concomitent cu Sărbătoarea Sfintei Parascheva, a avut loc un nou cenaclu Virtualia. Alina Manole, coordonatoarea proiectului, a avut amabilitatea de a răspunde la câteva întrebări (axate, în special, pe antologia cenaclului):

Iată-ne ajunşi la cea de-a treisprezecea ediţie a cenaclului Virtualia (eveniment unde a avut loc şi lansarea celei de-a noua antologii). Departe de a fi un număr cu ghinion! Cum a pornit proiectul şi de unde acest nume?

Cenaclul Virtualia s-a născut într-o seară din iarna lui 2003, când mi-a trecut prin cap ideea de a desfăşura în Iaşi, la Casa Pogor, un cenaclu de literatură, unde să se întâlnească prietenii de pe site-ul www.poezie.ro. Numele de Virtualia a fost dat de o prietenă de-a noastră, Violeta şi „aprobat” de poetul, publicistul şi omul de mare valoare literară şi umană, cel ce a fost Mihai Leoveanu (1953-2009).
Prima întâlnire cu câţiva membri ai acelui site a fost pe 8 februarie 2003, în hrubele de la Casa Pogor… când zăpada era cât casa… Cenaclul a fost înscris în programul cultural al Muzeului Literaturii Române, încă de la prima ediţie.
La ediţiile Cenaclului au participat poeţi din ţară şi chiar din străinătate, din Republica Moldova şi Germania. Acum, Cenaclul Virtualia aparţine în exclusivitate Muzeului Literaturii Române Iaşi şi are ca ţintă promovarea literaturii de calitate şi a artelor frumoase în general.

Ne puteţi împărtăşi câteva impresii de la ediţia din acest an? Unde s-a desfăşurat, programul, invitaţii…

Ediţia din acest an a avut loc la Galeriile Anticariat Dumitru Grumăzescu, din Iaşi, un loc feeric şi un popas mereu primitor pentru scriitorii ieşeni, precum şi o ţintă de vizitat pentru turiştii care trec prin Iaşi. Am avut ca invitaţi pe doamna Ionuţa Necula, coordonatoarea librăriei Humanitas din Iaşi, pe dl. Dumitru Grumăzescu. Alţi invitaţi... intră cine vrea, rămâne cine poate! ... vorba străbunilor junimişti, mai actuală ca oricând.

Cum sunt selectaţi participanţii la antologie? Are internetul un rol important (sau chiar exclusiv) în această privinţă?

Avem un blog: virtualia.wordpress.com, o adresă de email: cenaclul_virtualia@yahoo.com, un site partener: hermeneia.com. Textele sunt trimise exclusiv via internet. Lucrez volumul exclusiv electronic, însă ultima corectură o fac întotdeauna „pe hârtie”. Ochiul percepe mult mai bine o greşeală pe hârtie decât pe ecranul computerului.

Cine realizează selecţia? Există criterii de valoare, vârstă sau notorietate?

Selecţia pentru antologie este realizată de mine, consultându-mă, tot via internet, cu poetul Vlad Turburea (din Bucureşti), cel care a realizat şi coperta volumului. Criteriile sunt doar cele care ţin de valoare. Valoarea unui scriitor este dată de talent, însumat obligatoriu cu bagajul cultural pe care acesta îl poartă cu sine, în minte, inimă şi suflet.

Consideraţi că această antologie joacă un rol în conturarea unei noi generaţii de poezie (post-douămiiste)? Sau se vrea doar un tablou al poeziei actuale aşa cum este ea, dincolo de orice pretenţii generaţioniste?

Mai degrabă să ne aducem în memoria vizuală un tablou de Monet, acel răsărit de soare în care parcă aerul, lumina sunt pictate corpuscular. Ei, bine, să ne imaginăm, fără a avea vreo pretenţie vizionară, că tabloul Virtualiei este format din toate acele linii fine lăsate de fiecare scriitor participant la antologie – dacă priveşti de aproape, nu percepi decât câteva linii, însă ansamblul este impresionant! Aş îndrăzni să afirm că antologiile Virtualia, fiecare în parte, încearcă să impresioneze printr-o tehnică a eclerajului, având ca instrument cuvântul, frumos scris, cuprins în poezie. Fără nicio intenţie iniţială, prin Virtualia, am scris, la Iaşi, o frază din istoria Literaturii Române.

Va ajunge antologia pe masa celor mai importante reviste culturale din ţară? Ce canale de popularizare mai folosiţi?

Personal, nu mă interesează popularitatea. Voi trimite antologia la câteva reviste de cultură. Suntem cunoscuţi, suntem din 2003 „pe piaţa culturală”. Avem şi noi, ca toată lumea, ai noştri „cârcotaşi şi mâncători de pişcoturi”. Reclama negativă tot reclamă e, vorba maestrului Radu Herinean, de pe site-ul căruia am pornit cu toţii (mă refer la poezie.ro). Am avut, ca parteneri media, de-a lungul timpului, Radio Iaşi, Radio Lynx din Bucureşti, Radio StillOnline, TV Iaşi Life, postul de televiziune TeleM din Iaşi, revista de cultură TheChronicle, site-urile de literatură poezie.ro, Hermeneia.com, ba chiar am ajuns şi ca subiect de discuţii în Jurnalul Naţional!

Va fi antologia Virtualia disponibilă în librării? Cum poate intra cineva în posesia unui exemplar?

Poezia zace în librării, rareori vezi pe cineva cumpărând un volum de poezie. Revistele sunt pline ochi şi plictisite de cărţi. Mai degrabă, voi lua cele zece exemplare, câte mai am, cu mine, într-o zi însorită de toamnă, voi merge pe stradă şi voi alege zece oameni necunoscuţi, obişnuiţi, fără fiţe, cărora le voi face cadou câte un volum. Dacă tu, cititorule necunoscut, vrei să fii printre acei zece „primitori de virtualii”, poţi să îmi scrii un email pe adresa cenaclului. Am în intenţie, cândva, să donez toată colecţia către Biblioteca Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi.

Ne puteţi spune câteva cuvinte despre tiraj şi despre o posibilă versiune electronică a cărţii?

Tirajul antologiei a fost de 150 exemplare, realizat la editura PIM din Iaşi. Versiunea electronică, în format pdf, o veţi putea citi pe blogul cenaclului, la fel ca şi celelalte antologii din anii trecuţi.

Alte lucruri care doriţi să fie cunoscute despre antologia Virtualia, înafara celor deja menţionate mai sus?

Ce ar mai fi de spus despre antologia Virtualia... În spatele acestor volume stau zeci de ore muncă, nopţi nedormite şi câţiva oameni. Despre aceşti oameni aş vrea să vă vorbesc. Despre doamna Măriuca, „şefa” Editurii PIM, care, de ani de zile, ştie că ajungem cu tiparul în ultima clipă şi mereu ne-a susţinut cu o vorbă bună către angajaţi; „lăsaţi alte comenzi, Virtualia e urgenţă!”. Despre oamenii simpli, modeşti, de la tipografia PIM din Iaşi, cărora nici nu le ştiu numele, dar care, cu cea mai mare atenţie şi răbdare, lucrează pentru ca „să iasă nuanţa de culoare potrivită” sau „să taie şi acel 1 milimetru în plus pentru ca marginile să fie perfecte”. Despre cei care au contribuit financiar pentru tipărirea antologiei din acest an, Silvia Bitere din Constanţa, Maria Dobrescu din Câmpina şi Florin Caragiu din Bucureşti. Şi, nu în ultimul rând, despre poetul şi graficianul Vlad Turburea, cel care a realizat, într-un mod desăvârşit, coperta antologiei.

Participanţii la cea de-a IX-a antologie Virtualia sunt: Adrian A.Agheorghesei, Mihaela Aionesei, Leonard Ancuţa, Şerban Axinte, Ioan Barb, Laurenţiu Belizan, Silvia Bitere, Paul Blaj, Raluca Blezniuc, Eugen Bot, Daniel Bratu, Florin Caragiu, Magda Chiosac, Ştefan Ciobanu, Dorin Cozan, Maria Gabriela Dobrescu, Şerban Georgescu, Paul Gorban, Raluca Gorcea, Carmen Tania Grigore, Katya Kelaro, Maria Doina Leonte, Alina Manole, Rareş Petrişor, Maria Prochipiuc, Călin Sămărghiţan, Florian Silişteanu, Sebi Şufariu, Cristina Ştefan, Virgil Titarenco, Dan Tristian, Vlad Turburea, Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), Andrei Velea, Oana Zahiu

A consemnat Andrei Velea

luni, 14 noiembrie 2011

Stela Iorga în două poeme

Ultimul volum de poeme al Stelei Iorga, "Coffin Blues" (editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2011), va fi lansat diseară (14 noiembrie 2011, orele 17) în cadrul cenaclului Cubul Critic Oblio.

coffin blues

m-am uscat toată pe dinăuntru
mâinile arată ca nişte gheare
ale unei făpturi din subpământuri
ochii îmi clipesc speriaţi de noaptea care s-a lăsat nedrept peste mine
şi din pământ ţâşnesc rând pe rând mâinile mele căutând lumina
de dincolo de unde am fost azvârlită
doamne ce luptă hidoasă
care şi cine dă să moară veşnic în mine
încă nu ştiu pe cine îngrop
şi dau să mă salt afară
din mormânt
să urc la loc pe crucea de mi-a lăsat-o darnic
Domnul.

break-down blues

când te desparţi
e simplu
se cheamă îngerul aproape
mai aproape
şi el vine
ca un câine credincios
apoi se aşează cu capul pe genunchi
şi i se scot ochii din găvane
apoi se mângâie îngerul pe cap
i se dă o pălmuţă la fund
şi i se spune cu blândeţe
acum du-te să vezi lumea
şi pe dumnezeu.

duminică, 13 noiembrie 2011

Andrei Velea în baza de date a Bibliotecii Naţionale a României

Cu aceste intrări figurez în baza de date a Bibliotecii Naţionale a României. Apăsaţi aici.

Gellu Dorian despre "Gimnastul fără plămâni" în "Convorbiri literare"

Articol original aici

Debuturi

ANDREI P. VELEA – GIMNASTUL FĂRĂ PLĂMÎNI

Gellu DORIAN

Blindată cu prefată (semnată de Constantin S. Dimofte) si postfată (semnată de a.g secară), cartea de debut a lui Andrei P. Velea – Gimnastul fără plămîni –, apărută la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos în 2010, pe lîngă faptul că vine destul de tîrziu (la treizeci de ani) pentru un debut, este si un soi de antologie din creatia acestui poet prezent, pînă la această aparitie, în mai multe antologii si pe paginile de net ale unor site-uri ale nenumăratelor cluburi literare internautice, ceea ce pare insolit pentru un debut editorial. Într-un fel gălăteanul Andrei P. Velea repetă metoda de debut de dinainte de 1989, cînd cei mai multi poeti din promotia optzeci debutau editorial abia după ce ieseau în mai multe antologii, fie în urma unor concursuri ale editurilor (Eminescu, Albatros, Cartea Românească, Junimea etc.) fie în atitudini cenacliere, cum au fost antologiile Aer cu diamante si Cinci, care au făcut carieră si încă mai fac acum la reeditare. Atunci metoda era impusă, acum, dacă a fost făcută constient, este autoimpusă si demonstrează o capacitate de selectie demnă de luat în seamă a autorului, care, de altfel, ar fi putut debuta mult mai devreme, de prin anul 2000, însă, circumspect, a tatonat zona si propria-i poezie si si-a spus că e mai bine asa. Cele sase sectiuni ale cărtii sînt selectii din poeziile scrise în perioada 2001-2006, fiecare cu un posibil titlu de carte, sugerînd rigoarea selectiei.

Omul vag, cu care ar fi trebuit să-si înceapă cartea si care ar fi putut fi si titlul acesteia, este scris în 2001 si mi se pare sectiunea cea mai împlinită a cărtii, cum Versuri pentru Lolita, cea mai slabă sectiune. Însă voi reveni asupra acestui aspect. Abordarea severă a imaginii omului vag, o notiune ce pare a fi desprinsă din Robert Musil – omul fără însusiri – reprezintă o noutate, la nivel de idee poetică, în arealul liricii noi de la noi, si mai putin la nivelul realizării poetice, ca text. Portretele realizate de poet sînt elocvente; usorul narcisism al acestui tip de om, iscat cumva din trunchiul «omului nou», se poate usor depista în fragmentele incluse în această sectiune: „omul vag se priveste-n oglindă aranjîndu-si atele sprîncenelor;/ e acolo o fată ca de borcan pe care omul vag/ si-o prezintă siesi nesatisfăcut;/ se tot dă cu gel pe sprîncene, se priveste-n oglindă,/ / acceptă pentru cîteva minute, după care, nemultumit, reia –/ intens travaliu, cu transpiratii siroind sub piele,/ pe care omul vag simte că abia de-l mai poate-ndura./ încearcă, tot încearcă pînă cînd/ / firul răbdării se sparge: omul vag, într-un acces/ de panică interioară, îsi mută sprîncenele spre ureche; abia acum multumit, cu atele sub adăpostul pînzelor,/ închide borcanul cu gel, rînjind satisfăcut’’. Plecînd, poate, de la teoria lui Constantin Virgil Negoită, din domeniul ciberneticii, cea a «teoriei fuzzy», cea a «vagului», Andrei P. Velea reuseste, din cuvinte, să contureze, caricatural, un portret de tip Dali, lucru ce se repetă si în celelalte fragmente ale cărtii. O mistificare a demistificării, ca un fel de racursi, poate fi descoperită usor la o primă lecturii a acestor fragmente. Pare a fi totusi un delir. Si atunci îl întelegi pe Andreo P. Velea de ce si-a deschis cartea cu “cinci poeme” scrise cu un an mai tîrziu, în 2002: „citesti versurile astea ca pe-un delir/ si crezi că nu-i nimic în realitate care să le corespundă(…)’’. Si poate că are dreptate: este destul de greu să găsesti corespondentul în realitate în astfel de versuri, însă «omul vag» de care vorbeam mai sus se poate vedea la tot pasul. Al doilea fragment din cele cinci poeme selectate poartă un titlu care te provoacă – (poemul consistentei). Citindu-l te detasezi de această idee si intri în substraturile lui, descoperind, în fond, aceleasi tehnici pe care poetul nostru le exersează cu abilitate: „stăteai înfoiată pe-o linie a înserării,/ cu urechea dreaptă lipită de trecerile aerului pe lîngă tine./ nu te vedeam decît după desen:/ în seara aceea scăpasesi de-a dreptul de consistentă.’’. Fuga lui Andrei P. Velea prin «hătisurile» poemului este una a căutării dublului, a celuilalt, care nu este, în fond, un alter ego, ci o altă fiintă chiar, de alt gen – corespondentul reflectiei este o femeie, o «ea», pe care poetul o priveste numai prin sine, ca într-o introspectie. Acest lucru nu se vede în sectiunea dedicată Lolitei – personaj nabokovian cunoscut, arondat acelei realităti, exigent si liber filtrate de scriitorul american de origine rusă, preluat de altfel cu o insistentă aproape supărătoare si de un alt poet, Virgil Diaconu –, ci în alte texte din carte unde «oglinda» este mult mai conotativă, ca element stilistic, decît imaginea din realitate care, fie că se vaită, fie că este încîntată de ce vede, poate fi usor decriptată. Chiar dacă Andrei P. Velea se pune în pielea personajului Humbert-Humbert, preluînd pasămite fragmete dintr-un caiet al acestuia, realizările poetice sînt sub nivel, desuete pe alocuri, nici lascive, nici incitante, ci doar evidente, însă deloc rău scrise: „mă privesti azi de parcă pui ceva la cale,/ însă te-asigur:/ tesi intrigi în ceată, zeito!/ / toată această mreajă,/ atent pusă la cale, scriind-o pe hîrtie,/ se-arată mai clară, mai limpede ca sticla./ aici te ocolesc,/ pentru că scriu despre tine – în versurile astea/ n-ai să mai joci niciodată,/ Lolita!/ / o sigurantă firavă/ cu fiecare rînd…/ stiu: mint Lolita…mint…”. Acest mod de adresabilitate, vocativizat – pustoaico, zeito – sau repetarea obsesivă a numelui, proprietate a altuia, chiar dacă ea – Lolita – aici tine loc de substitut, de pseudonim, de poreclă dacă vreti, nu este în favoarea poeziei, ci dimpotrivă.

Că poezia lui Andrei P. Velea tinde să se transforme în bliz-uri, în preluare de imagini, în fragmente care pot trăi separat (dar mult mai bine într-un întreg!) se poate vedea în sectiunea printre obiecte (jurnal liric 2004). Jurnalieră în fond, cu tensiunile decantate din exercitii sustinute de scriere si de trăire poetică, poezia lui Andrei P. Velea, robustă, perfectibilă, se sustine si se autodistruge prin astfel de abordări ale realului, fie că vin din afară, fie că vin din interior: „toate acele certitudini de vată, animal bizar…/ ea îti spunea la telefon atît de natural că nu te mai iubeste,/ prea natural,/ că închipiai scenarii dezlînate:/ / tu nu vedeai prin vocea ei atunci,/ era locul îngust ca-ntr-un pai/ / si o sunai, cu telefonul-ureche o sunai; nu-ti răspundea, animal bizar:/ prin unghiurile de taină ale unui loc ieftin de ocolea,/ iar tu sunai plictisind eterul,/ / sunai pe cînd ea astepta/ în cochilie melcul să-i vorbească de-un lucru pătrat’’. Scrise la persoana a doua, unele poeme schimbă oarecum tonul si dau un usor aer de mister, de angoasă. Telefonul devine un loc comun aproape, este prezent, face liantul între real si imaginar, între aici si acolo, între el si ea. Unele fragmente sînt mici scenarii: „irositi în fata unor aparate de alcool,/ fiecare în camera lui,/ ne povestim sticla de pe phalange/ / cadru: cîtiva cîini între clădirile noastre,/ gunoaie,/ eu care desenez un dialog aberant/ pe un ecran din camera mea/ / si ea care, la capătul celălalt, o cunosc sau n-o cunosc:/ / cabluri, cîteva săptămîni, totuna…”. Alte poeme sînt puse în oglindă, se reflectă în imagni de peliculă, negative si pozitive. Arderile imaginilor sînt topite în texte ce întregesc un jurnal, iar toate o carte, fie ea si o antologie, cum este această carte de debut a lui Andrei P. Velea.

Psalmii recenti sau poemele cu dumnezeu, din perioada 2004-2005, sînt foarte convingătoare, cu imagini insolite, curajoase, dar nu eretice: „de cîteva zile cu dumnezeu într-o nucă, încercînd să-l conving de contrariu,/ eu în posesia cîtorva fantezii despre lume, el a existentei/ si sustinînd cî nu se poate si una si alta;/ însă insist, mai mult decît lîngă craniul unei femei frumoase, insist/ / un argument într-o rotulă, unul sub limbă, alt argument la subrat:/ pe toate le desfăsor cu certe abilităti de vînzător;/ prieteni, că v-anunt cînd am rezolvat ceva…/ pînă atunci am să mai scriu cîteva poeme/ printre diversele mele tertipuri si scamatorii’’. Din păcate Dumnezeu, scris cu literă mică, devine ceva comun, impersonal, topit în tertipurile si scamatoriile poetului, un liber cugetător care, totusi, ia în seamă existenta divinitătii.

Peisajele pariziene, cosmopolite în felul lor, în fond descrieri stufoase, cu cioburi desprinse din ochiul aparatului de fotografiat, scrise în perioada 2005-2006, închid paginile acestei cărti, usor remarcabilă printre atît de multele si destul de bunele cărti de poezie ale debutantilor ultimilor ani. De remarcat la Andrei P. Velea este faptul că s-a desprins de stilul internautic, atît de usor vizibil în cartile multor debutanti care, prin aparitiile lor pe suport de hîrtie, se completează unii pe altii, de parcă ar scrie, în comun, la o carte a unui autor cu numele Calculator Internetescu. Poemele sale din Gimnastul fără plămîni – un titlu nu prea inpirat, pentru că nu transpare din totalul cărtii – sînt foarte bine selectate, bine scrise, netehniciste, deloc artificiale, izvorîte dintr-un talent nativ mult prea supravegheat, constientizat. Pe viitor se impune fuga din această autosupraveghere, care, negresit, duce la sterilitate.

Andrei Velea în revista "Plumb"

Mi-au fost publicate câteva poeme în numărul din iulie al revistei "Plumb". Am aflat abia acum, scotocind internetul.
Aici puteţi citi online revista.
Iată unul dintre poeme:


fabrica de absolut
*
loc rotund ca o monedă, în centrul oraşului,
unde-ntâlnesc un hrist răstignit,
claxonat din mai multe părţi deodată
pentru că ocupă un loc de parcare

zece maidanezi muşcă din scândura subţire,
cu iz de muguri proaspeţi,
cât pe ce să-l dărâme

dau să-i alung,
însă mi se strigă apăsat de la balcoane:
„lasă-i, mă, ce ai cu ei?!?
câinii nu latră niciodată fără motiv!”

câţiva locatari, intrigaţi, în pijamale,
bântuie ca nişte stafii prin faţa blocului:
„e vina primăriei, ei l-au abandonat aici!
nici bine n-a apărut şi ne-a băgat în sperieţi copiii!”

hristul bâiguie nişte cuvinte încâlcite,
de parc-ar deschide
prea multe perechi de buze deodată

pe la colţurile gurii i se preling
firişoare lungi de lumină

spre seară aud că s-au făcut disponibilizări
la o fabrică din oraş;
în disperare de cauză,
un muncitor s-a răstignit într-o parcare

Andrei Velea în revista "Salonul literar"

Mi-au fost publicate câteva poeme în revista "Salonul Literar" (nr.74) - revista fundaţiei social-culturale "Mioriţa", Odobeşti-Vrancea.
Aici este revista în format electronic.
Iată unul dintre poeme:

dunăre, barcă de praf

“dunăre, drum fără pulbere” - vorbă din bătrâni

*
dunăre, barcă de praf,
te-am cumpărat ieri dintr-un târg ilegal
într-un vas de apă rară

acum ţi-s pescarii mânjiţi de vaselină,
intestinele pieptănate de barje

am auzit că vor să te sece,
că sunt schimbări climaterice majore,

după ce ţi-au sorbit bălţile,
de ai ţâţele uscate de peşte, iar sângele
ţi l-au amestecat cu gesturi otrăvite din oraşe

bunicul purta la pescuit cravată;
acum, tata adună apa de ploaie-ntr-o barcă

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Menţiune la "Mihail Sadoveanu"


Am obţinut una dintre Menţiuni la concursul Naţional de proză "Mihail Sadoveanu". La fel şi Nicoleta Onofrei. Suntem singurii gălăţeni care au obţinut ceva la acest concurs.
Aici este clasamentul complet.

marți, 1 noiembrie 2011

Un atlant printre noi


(cronică publicată în Weeekend Magazin - supliment gratuit al cotidianului Viaţa Liberă, Galaţi, săptămâna 28 octombrie - 3 noiembrie 2011)


Mitul Atlantidei este mereu în actualitate deoarece fiecare dintre noi are ascunsă în memorie (ca să nu spunem suflet!) câte o catastrofă (poate sentimentală, poate existenţialistă) ori, mai ales, câte un ideal (sfărmat sau nu)...

De aceea nu este deloc surprinzător că un tânăr poet gălăţean, Andrei Velea, şi-a intitulat cea de-a doua carte de poeme, apărută la Editura Fundaţiei culturale Antares, „Hotel în Atlantida”.

„Aşteptând apocalipsa care se-apropie” (p.10) – autorul nefiind însă ca fire un pesimist! - , Andrei Velea meditează po(l)emizând, caută luciditatea vers cu vers, portretizează iubita, nemurind-o cu meşterită ironie. Se mai uită şi la televizor („repede, dă drumul la televizor:/ s-a-ntors mesia/ şi vor să-l pună preşedinte!”, p.13), se compromite cu muza (care-l corupe), se întoarce la probleme vechi, presocratice („mai bine vorbesc despre materie şi suflet”), nu uită să-şi vadă şi bârna gimnastului din privirea-i pătrunzătoare, critică (A.Velea se mai îndeletniceşte şi cu critica literară iar primul său volum de poeme se intitulează „Gimnastul fără plămâni”). După cum am mai scris undeva, scrierile lui Andrei Velea pot fi, dihotomic, reducţionist, împărţite în două: în „poeme lucide” şi în „poeme fără intenţie”, ambele putând fi însă savurate cu sau fără intenţie, împreună cu Platon sau fără... În cele lucide pune multe sub semnul întrebării: de la calitatea vieţii ( în primul poem se referă la „momentele când se trăieşte în gol”) până la calitatea poemelor („dacă m-aş contopi într-o zi cu o idee,/ vânzându-mi sufletul precum faust,/ cum m-ai privi a doua zi, când aş reveni la tine/ răvăşit, rătăcit/ îndoindu-mă de toate poemele pe care le-am scris,/ inclusiv de cele dedicate ţie?”)... În cele fără intenţie, am aprecia firescul liric, nealterat de cartezianismul la care se face aluzie la un moment dat.

Între revelaţii şi pseudo-revelaţii (un poem foarte reuşit se numeşte „Pseudo-revelaţie” – p.18), poetul surprinde starea poetică generată de diverse imbolduri în fotografii de grupuri de cuvinte potrivite după inspiraţie: „pitit în umbră, îţi muşc sfârcurile pe-ndelete,/ sufletul ţi-l împart zgârcit între un pol şi celălalt;/ demult n-am mai scris un poem care să te exalte/ şi-i numai vina ta!” Aşadar, dacă scriitorul se înfurie, nu-i a bine! El spune lucrurilor pe nume, chiar dacă le pune mănuşi metaforice! De pildă, „primăria oraşului nu mai funcţionează de o săptămână,/ pe la ghişee se recită din shakespeare şi eminescu,/ catastifele prăfuite se transformă-n romane erotice,/ iar planurile de urbanism în tablouri suprarealiste// câinii poartă covrigi în coadă, iar pe dunăre,/ la galaţi, curge numai lapte şi miere/ (oricine se plimbă pe faleză are câte o cană/ în fiecare mână)// în toată risipa asta generalizată/ mi-e tot mai greu să mă adun:/ exersez o echilibristică suicidală/ între acceptare şi refuz” ( p.75).

Intrând în război cu „maşina de poetizat” (dacă nu chiar cu tot Imperiul Poeziei, unde provincie prosperă este Atlantida Felix; scriu aceasta şi deoarece autorul deja îşi încearcă tastatura cu proză, obţinând câteva prestigioase premii la diverse concursuri de gen; şi gurile potrivit de rele chiar ar spune că ar fi mai bun prozator decât poet; deşi premiile naţionale obţinute la poezie spun că ar putea fi chiar un scriitor total, un predactor de orice fel de literatură), Andrei Velea promite, napoleonian, o campanie literar-militară lungă, plină de surprize...

„Maşina de poetizat” este, în plan concret, unul dintre cele trei grupaje propriu-zise ale cărţii, alături de „o atlantidă care nu s-a pierdut” şi „poemele din ultima cameră de hotal”, o secţiune a cărţii apărute la sfârşitul primăverii lui 2011 cuprinzând 10 poeme în limba engleză, în traducerea maestrului Petru Iamandi.

Aşadar, ca să mă mai repet un pic, cine vrea să răspundă la o somaţie la sinceritate va găsi în scrierile lui Velea un bun impuls... Şi o bună poezie (şi auto-critică): „scenariu cu muzica lui vivaldi pe fundal:/ după ce-am făcut dragoste,/ tu-mi corectezi, în surdină, câteva poeme// hârtia pe care-o ţii în mână e-o folie de glaspapir// (...) nu mă mir cum de observi în versurile mele/ suficiente locuri pentru a construi/ un port mineralier sau un aeroport// într-un fel mă bucur -/ aşa iese la iveală până şi cea mai ascunsă rupere de ritm,// într-alt fel mă-nspăimânt,/ când văd cum tăvălugul aerului aduce înspre noi/ nu fire de praf, ci bolovani,/ nu adieri de vânt, ci tornade” (p.27).

Deoarece, nu-i aşa, fără sinceritate nimic nu este. Frumos şi durabil.

Cât mitul Atlantidei...

a.g.secară

luni, 31 octombrie 2011

USR Filiala Sud-Est are un sediu nou

Sambata 29 oct 2011 a avut loc lansarea noului sediu al Uniuniii Scriitorilor filiala Sud-Est: Galati, strada Labirint nr.1. La multi ani si la cat mai multe opere de valoare!

duminică, 23 octombrie 2011

Dan-Liviu Boeriu despre "Gimnastul fără plămâni"

Senzualităţi şi excese

Dan-Liviu Boeriu
cronică preluată de pe blogul autorului

Am avut mereu oroare de poezia manifestă, sonoră şi convingătoare în mod categoric. De aceea nu mi-a plăcut niciodată Adrian Păunescu, un poet care şi-a cam bătut joc de talentul cu care, de bine, de rău, l-a înzestrat natura. Nu spun, prin asta, că m-aş da în vânt după poemul ermetic, experimentalist şi ininteligibil emoţional ori raţional. Cale de mijloc, fraţilor!

Andrei P. Velea scrie o poezie a contrastelor. Şi nu vorbesc doar din punct de vedere al emoţiilor care transpar din versul clar şi bine tăiat, ci şi ca urmare a construcţiei volumului „Gimnastul fără plămâni”. Acesta cuprinde 7 grupaje oarecum independente stilistic, însă inegale valoric. Punctul de vârf al cărţii este „Omul vag”, o colecţie de 21 de poeme care vorbesc, cu acuitate şi duioşie, despre inconsistenţa cotidiană, în mici tablouri postmoderne de o prospeţime aparte. Andrei Velea are „ochi” pentru realitate şi talentul de a o tranfisgura, redesenând-o în cheie expresionistă: „omul vag se răsteşte la propria umbră! / dorind singurătatea absolută, omul vag nu concepe / ca pata de răcoare să se ţină cu dinţii de el” (p.20).

În restul volumului, poetul pare să joace cartea sensibilităţii şi a senzualităţii exacerbate, într-o încercare (ce pare, pe alocuri, disperată) de a-l face pe cititor părtaş la miracolul palpabil. Andrei Velea crede că menirea lui este aceea de a împărtăşi, cu evidentă bucurie, beneficiile experimentului şi surprizele viului. Poetul cheamă la „simţire”, încă de la debutul volumului, în ceea ce pare a fi o poezie-program a intenţiilor sale: „nu poţi înţelege faptul că poezia nu se scrie, / ci după ea se-nşiră palmele ori se-aruncă braţele, / la fel cum nu poţi înţelege faptul că poezia nu se explică [...] / poezie eşti tu, / iar tu nu te-nţelegi, nu te cunoşti / nu te explici sieţi, / însă exişti, iar asta e de-ajuns” (p.11).

Fiind un excepţional receptor liric, poetul urmăreşte fascinat dospirea versului în realitatea înconjurătoare. Avid ca un copil în faţa miracolului cunoaşterii, Andrei Velea înregistrează lacom fiecare mişcare detectabilă ochiului şi o sinocronizează perfect tabloului propriei subiectivităţi erotice. Poezia nu mai e aici abstracţiune aridă, ci acoperământ şi însoţitor al celor dipsuşi s-o înţeleagă şi s-o adopte: „la marginea unei străzi arbitrare / foiai dintr-o mână într-alta versurile unui poem, / amplificând şi mai mult cu propria-ţi zăpăceală /zumzetul de acolo” (p.14); „tu stai cu strofele răvăşite după urechi; / şi nu eşti singură: ceva ciudat / te recită de zor de la un capăt la celălalt” (p.15).

Reproşez volumului, aşa cum am mai spus, neomogenitatea stilistică şi valorică, dar şi abuzul de explicit. Autorul poemelor nu mizează atât pe seducţia vagă, subliminală, ci prezintă deseori, într-o manieră clară şi desluşită, elemente care ar fi trebuit să ţină de misterul ansamblului (de exemplu: „e acolo o faţă ca de borcan”, „luna ce doarme, lascivă, pe turnul eiffel”, „energia suspectă a unui gest involuntar” etc). Îl salvează intenţia generoasă a demersului şi naivitatea cochetă a degustătorului de frumos.

„Gimnastul fără plămâni” e, aşadar, un volum încărcat de senzualitate şi emoţie participativă, cu câteva piese de rafinament liric evident, iar autorul e, fără dubii, un poet talentat, încă vag nesigur, totuşi, pe capacităţile sale creative. Om trăi şi-om mai vedea! :)

(Andrei P. Velea, Gimnastul fără plămâni, 120 p., ed. Centrului cultural Dunărea de Jos Galaţi, 2010).

vineri, 21 octombrie 2011

Aldea aşteptând poezia (despre „iona îl aşteaptă pe godot” de Marius Ştefan Aldea)

„Poezia a plecat demult. Poate s-a sinucis. Nu, nu cred; eu totuşi nu cred. Eu sunt Aldea, am fost cu ea la cârciumă, ne-am îmbătat, atâta tot. Nu ştiu dacă ar trebui să ştiu dacă s-a sinucis sau nu” – cam aşa se termină volumul de poeme „Iona îl aşteaptă de Godot”, subintitulat „poeme teatrale”, de Marius Ştefan Aldea (editura „Marineasa”, Timişoara, 2010). Cu o singură modificare – nu e vorba de „poezie”, ci de „Iona”. „Aldea” rămâne, deoarece e parte din piesa absurdă a propriilor poeme.
Dar cine e personajul „Aldea” (sau „poetul străzii”, aşa cum îşi spune el pe internet, după titlul celui de-al doilea volum de poeme lansat în 2010: „Poetul.străzii@yahoo.com”). Putem afla mai multe despre autor de pe blogul personal (mariusaldea.wordpress.com): „Mă numesc Marius-Ştefan Aldea, născut(nu făcut!) din dragostea lui tata pentru mama, pe 23 iunie 1987, în zodia racului, împrumutând de la ciudata creatură talentul de a progresa în regres prin celebrii paşi de dans <<2 în faţă, 3 înapoi>>”. Mai mult: „În prezent locuiesc în Timişoara, îmi asigur traiul vânzându-mi poeziile din uşă-n uşă; am întâlnit o toantă care să-mi spele cămăşile, nu am copii, locuiesc la etajul 1 în chirie la o familie de medici dentişti, cu toate astea o dată la câteva săptămâni mă doare foarte tare o măsea, direct în suflet; sunt ipohondru, doctorii îmi dau mult şi bine de trăit. Cum sunt de modă veche, îmi scriu textele pe caiete cu pixul, de aceea categoriile umilului blog sunt, de fapt, caietele mele de poezie. În prezent sunt redactor-colaborator la revista literară <<Contemporary Horizon>> şi redactor-şef la <<subCultura>>, revistă de literatură vie distribuită prin licee, universităţi şi cămine studenţeşti.”
„Iona îl aşteaptă pe godot” este un volum dens. Are peste o sută de pagini şi conţine poeme foarte pestriţe atât ca mesaj, cât şi ca estetică şi valoare. După cum remarcă şi prefaţatorul, Daniel Vighi, poemele nu sunt egale ca valoare şi aparţin, cel puţin aparent, mai multor perioade de creaţie, dând impresia că este scris „pe două voci”. Acelaşi reproş îl formulez şi eu: poemele puteau fi structurate pe cicluri tematice şi autorul putea să renunţe la anumite piese, care nu îşi au locul în volum (din punct de vedere valoric).
Să revin la aspectele pozitive – totuşi avem de faţă un tânăr poet, cu doar două cărţi publicate până în momentul de faţă. Iată ce poem excelent este capabil să creioneze Marius Ştefan Aldea („poem claustrofob”, p.24): „deschideţi geamurile/ camera mea vrea să vomite fluturi/ atât, viermii rămân la mine în gât,/ da, dulapul este plin cu dinamită/ şi moarte de rezervă./ sub patul meu poezia latră/ ca un înger de pază,// de când te-ai mutat la mine,/ nu mai fac pipi în pat,/ tu ai părul lung şi ne învelim noaptea în el./ odată am visat că era toamnă şi ţie/ îţi cădea părul ca frunza de plop.// de când tot vreau să renunţ la pereţi./ de fiecare dată când îi dărâm,/ ei se regenerează precum coada de reptilă;/ deschideţi geamurile, am oase de copil în gând/ şi ceva peşti care-mi înoată sub ochi./ ţie îţi sărut genunchiul până când luna/ devine o rotulă abstractă/ şi apoi te înşel cu o dinamită.// bum!” Din punctul meu de vedere acest poem este cel mai bun exemplu din volum: are imagini inedite, curgere firească, duritate, dar şi rafinament.
Altminteri… Marius Ştefan Aldea este când prea dur, „viu” în termenii autorului, urmând estetica douămiistă după cum sugerează prefaţatorul („căcat şi tristeţe,/ decembrie se uşurează la colţ/ şi cerul acesta flegmează brumă/ ca un pensionar tuberculos,/ proasto, am visat azi noapte morţi” – un exemplu mediu ca intensitate, p.10), când rămas undeva în spate, pradă unor poeme adolescentine („eu eram tramvai, tu erai o străină, te-ai urcat în mine/ cu o greutate de frunză ţi-am ghicit din prima/ cifrul verdelui din ochiul tău”, p.16). Revolta lui pare uneori o simplă furtună într-un pahar cu apă: „fraţilor, nebunia mea este un samurai/ care vă taie capetele din prima/ când încercaţi să mimaţi poezia” (p.29). E frumos dezideratul douămiist al autenticităţii, însă mi l-aş dori exprimat mai subtil. Alteori Aldea poetizează calin (aici nebunia lui e un fel de pisoi blând): „tu eşti un fel de mare/ eu intru şi ies din tine/ la apus – la răsărit/ ca un fel de soare./ tu eşti un fel de femeie/ eu sunt un fel de bărbat […] tu eşti un fel de poezie/ iar eu un fel de poet.” Doar „un fel de poet”? Să nu uită, totuşi – poezia s-a sinucis! Nu, doar Iona s-a sinucis. În alte locuri, Aldea abundă de imagini, care coerente, care incoerente, mimând dicteul automat: „neclar de lună, femeia cu două pântece/ are o gură cusută în locul sexului,/ inima mea şi-a sucit glezna de sânge şi râde ca o ţigancă cu dinţi roşii pictaţi,/ încă puţin şi învăţ să mă nasc, ca şi cum până acum a fi-ul mi-ar fi fost constipat,/ tot timpul există o mamă care te screme din dragoste.” (p.69)
Un lucru se mai spune despre autorul de faţă: cum să ar fi „neo-bacovian”. Într-o cronică intitulată sugestiv „Bacovia în secolul XXI”, Horia Gârbea spune tranşant: „Marius Ştefan Aldea este un autentic neo-bacovian”. Sunt suficiente locuri în volumul de faţă care să ne arate că, între poeţii preferaţi ai lui Aldea, între maeştri, Bacovia ocupă un loc extrem de important. Imagini bacoviene, motive şi atmosferă bacoviană, ba chiar şi poeme bacoviene „rescrise”: „sunt câteva urme de copite de reni în oraş, iubito,/ chiar pentru asta moş crăciun a fost prins/ în flagrant coborând pe coşul pieptului tău” (p.40). Sau: „sunt rece, iar parcul acesta cu aerul lui de morgă/ mă primeşte cu o poftă de autopsie” (p.12). Însă Aldea are un limbaj bogat, luxuriant, iar Bacovia era sărac în cuvinte şi imagini – nu ar fi spus niciodată: „soldatul îşi descarcă arma/ în pântecul femeii lui/ iar aceasta va naşte la foc automat” (p.76). Nu mi-e foarte clar ce înţeleg unii prin „neo-bacovian”, aşa că, în cazul lui Aldea, aş spune doar că Bacovia este o mare dragoste şi nimic mai mult.
Poemele „teatrale”, cele cu Iona şi Godot, se remarcă în primul prin limbajul viu, autentic, dur, douămiist şi prin imaginile bogate, inedite. Mai puţin prin filozofie sau ecou. În primul dintre ele, intitulat chiar „iona îl aşteaptă pe godot” (p.32), aflăm cum că Iona a mâncat peştele („l-am mâncat eu pe el, am întins felii de mămăligă rece în el”), că Godot trebuie să aducă „ţigări, votcă, salam şi brânză de oaie” sau că Godot e frate cu Iona: „şi ce credeţi că a făcut iona, ce credeţi că am făcut? m-am dus la mama, ţineţi minte, neexistând şi am rugat-o aşa: mamă, după ce mă naşte pe mine, naşte-l şi pe godot, te rog eu, că mă-sa nu vrea să-l nască şi mama nu a pus nicio întrebare, l-a născut şi pe godot, imediat după ce m-a născut pe mine”. Remarcaţi limbajul: „e ca şi cum am fi fraţi, de aceea strig: godot, godot, hai mă odată, ce-ţi ia atât, mă cac pe mine de atâta singurătate, auzi tu, godot, go-dot, go-dot…”
Aldea aşteptă poezia. Ba nu: poezia este deja cu Aldea! Iată ce declară „inculpatul” (p.48): „sunt un om anormal pentru că vorbesc poezie./ sunt un geniu şi mă gândesc la mine/ […] m-a născut o notă pocită care şi când tace vorbeşte poezie./şi iar vin şi spun:/ punct”. Punct!

Andrei Velea, septembrie 2011

joi, 20 octombrie 2011

Andrei Velea în Virtualia IX















Am apărut în Antologia Virtualia IX alături de nume foarte bune ale poeziei actuale. Iată unul dintre poemele care mi-au fost publicate:

după judecata de-apoi
*
după judecata de-apoi
rămân ultimul

pentru a verifica vulcanii să nu scape gaz,
lacurile să nu dea pe dinafară,
stelele toate sa fie stinse

închid uşa lumii cu două zăvoare,
craniul mi-l aşez drept sigiliu, iar noaptea
o trag pătură peste lume

în imensul hău cu arme de catifea

Andrei Velea la cenaclul Marin Mincu

Pe data de 19 octombrie 2011 am prezentat cateva poeme in cadrul cenaclului Marin Mincu, alaturi de poeta Domnica Drumea. O seara frumoasa cu doua lecturi foarte diferite. In sala au fost aproximativ douazeci de persoane: o prezenta frumoasa si o audienta interesata de poezie.

luni, 17 octombrie 2011

Falsul război al unui „anonim gălăţean” cu Poezia

În timp ce răsfoiam viaţa şi opera „Anonimului Gălăţean” (a.g.secară, editura Napoca Star, Cluj, 2011), mi-a venit în minte următoarea idee: „Poezia actuală nu mai poate fi muzică, pentru că şi-a propus să nu mai vrăjească. Este fie adevărată, crudă, chiar brutală, cinică, demistificatoare, fie meta-poezie, adică discurs (poetic) despre poezie. Poezia ca vrajă a cuvintelor, ca frumoasă minciună, a murit. Poetul e, mai degrabă, un ceas enervant, care te trezeşte dimineaţa la o oră nepotrivită”. Am postat această „zisă” de Facebook (va figura, probabil, pe coperta următoarei cărţi a lui a.g.secară). E o constatare pragmatică despre starea actuală a poeziei. Undeva în prefaţa cărţii mele de poeme „Gimnastul fără plămâni”, criticul (sau cronicarul, cum îşi spune din modestie) a.g.secară vorbea despre „despărţirea de o anumită poezie”. Eu aş spune chiar mai mult: „despărţirea de Poezie”. Şi nu mi se aplică doar mie, ci se aplică şi poetului a.g.secară – care ştie foarte bine că „Poezia” sau „o anumită poezie” a murit. Iar volumul de faţă o demonstrează cu prisosinţă. Dacă poemele datate in 2004 sau 1998 mai pot fi „categorisite” drept „Poezie” (încercare de…), ultimele poeme ale „anonimului gălăţean” sunt, mai degrabă, ceea ce numesc „meta-poezie” sau „discurs poetic despre poezie”.

Sintagma „poezia nu este” pare a fi „teza” sau punctul central al cărţii de faţă. Cu ea debutează primul capitol, intitulat „Despărţirea de nume”. Poezia nu este, ci devine. Autorul nu mai are încredere în poezia statică, eternă, pre-existentă. Preferă valsul hegelian. O îndoială tipic postmodernistă se strecoară printre rânduri. Este, dacă vreţi, caracterul „slab” al gândirii, aşa cum spunea Vattimo. Poetul nu mai are pretenţiile romanticilor, nu mai scrie „Poezie”, nu mai este trăsnit de „Inspiraţie” şi nu mai are acces la „Poem”. „Poezia nu este/ vreodată// poezia devine mereu/ altceva/ decât am bănui noi” (p.7). Mă gândesc că cei mai slabi de înger s-ar putea speria – ar putea fi de-a dreptul îngroziţi că o anumită formă a poezie a dispărut. Dar este ceva extraordinar, totuşi, la mijloc: poezia se reinventează pe sine. Poezia nu a murit, ci doar o anumită formă a ei a devenit desuetă. Aici este „meta-poetul”: „metafizic vorbind”, ne spune, „poezia nu este”, iar noi „nu vom fi niciodată/ poezie”. „Dar cum să-i spui poeziei că nu o mai iubeşti,/ cum să o părăseşti fără să ştie?// când tu eşti de atâta vreme în stomacul balenei roz” (p.22)

Totul este diluat, difuz, scurs (ca în Dali): „cei care iubeau/ i-au întâlnit pe cei care credeau/ că iubeau […] orice concert care începe/ nu se mai termină […] cei ce iubesc/ îşi uită instantaneu iubirea/ şi numele”. Peste toate, „tristeţea îşi taie o felie/ mare de tort […] o aruncă bucuriei/ în ochii ei mari/ care plâng totdeauna cu oameni”. Pentru ca, la final, „oamenii, ca mai întotdeauna/ neştiind prea bine de ce,/ aplaudă” (p.8-10)

Poezia nu este deoarece nu mai există principii: „dumnezeu”este alcătuit „din nasturi/ un idol de frişcă”, iar poemele nu sunt altceva decât „strigăte/ de căutare// a numelui/ a numelor/ care suntem”. Totuşi, „este un tort sacru deoarece se ascunde în el însuşi dumnezeu” (p.11-12). Apoi uitarea se aşterne, izbăvitoare: „este un semn să mă opresc/ să mă uit/ să-mi uit numele/ de care se şterg pe mâini/ prietenii vechi/ care nu mai ştiu ce înseamnă prietenia” (p.16).

Registrul de imagini este unul al copilăriei – cu imagini infantile, puternice, alături de meditaţii profunde: „balena roz îl înghite pe iona” (p.16), „dumnezeu din nasturi/ un idol din frişcă” (p.12), „domnişoara pingui” care „nu crede/ în domnişoara de fistic” (p.11), „inimile ca nişte prăjituri neînsiropate” (p.9) sau „stelele au început vânătoarea/ pisicilor poznaşe” (p.21). Pisici, care, dacă tot veni vorba de ele, apar şi în moto-ul cărţii, într-un citat din T.S.Eliot.

Totuşi, chiar dacă atmosfera este una de „basm filosofic”, există „înţepături”, „trimiteri”, la lumea cotidiană: „desigur, un melc ţopăind/ precum un iepure/ nu este ceva obişnuit/ într-o ţară care nu este nici normală/ dar nici a minunilor” (p.19) Tot aici ar putea fi incluse şi următoarele versuri: „falsă baladă a inocenţei/ care a turbat muşcată de un câine simpatic” (p.21). Câinele este simpatic, iar noi „trebuie să ne adunăm, să ne concentrăm/ să renunţăm/ să privim poezia/ mai detaşaţi/ să nu uităm că noi nu vom fi niciodată/ poezie/ în adevăratul şi adâncul sens al înţelesului/ deşertăciunii din noi” (p.22)

De unde, deci, „despărţirea de nume”? Iată de unde: poezia este un „strigăt de căutare a numelor”, „numele suntem noi”, dar, „metafizic vorbind”, „poezia nu este”.

Al doilea capitol poartă titlul „Dincolo de îngrămădeala din dicţionarele nedeschise”. Aceeaşi îndoială de poeme, de cuvinte: „eu/ care n-am dresat mai mult de un poem/ cuvintele/ le-am iubit prea mult/ nu le-am jignit respectându-le/ în sălbăticia lor” (p.23). Totuşi, acelea cuvinte „m-au închis în viaţa mea”, aşa că devine „prea târziu să mai cred/ că între mine şi cuvinte/ va mai fi o istorie/ cât o iubire” (p.24). Închis de către cuvinte în propria viaţă, autorul se simte condamnat la o iubire imposibilă. Până la urmă putea să-şi inhibe puţin respectul: chiar şi jignite, probabil, cuvintele ar fi reacţionat la fel… Sau poate că autorul ar fi „obţinut” mai multe…

Unul dintre poemele care mi-au plăcut cel mai mult din această carte este cel de la pagina 26: „amintire unu: fără nicio iluzie din partea groparului care a uitat să-ţi scoată din ţărnă piciorul stâng”. Îl găsesc drept un exemplu excelent despre cum poetizează şi meta-poetizează a.g.secară. Iată poezia: „când aproape totul se terminase/ (o) ea mi-a povestit despre un viol/ pe un mormânt din cimitirul/ eternitatea// şi-atunci am înţeles că/ punea primul pumn de ţărână/ pe mormântul poveştii noastre”. Se putea pune punct aici si era o poezie „frumoasă”! Dar nu – intervine meta-poetul cu următoarea „precizare” ironică (cel puţin la fel de reuşită în plan metaforic, opusă ca încărcătură primei părţi): „povestea/ iar nu iubire noastră// (iubirile adevărate sunt, ca să fiu iarăşi banal,// nemuritoare)”.

Un alt exemplu foarte reuşit găsim la pagina 28: „amintire şi mai recentă”. Aici a.g.secară se apropie de acea formă a poeziei despre care spuneam că este „adevărată, crudă”: „în microbuzul ce alerga/ spre galaţi pe unul din locurile din spate/ o tânără nici frumoasă, nici urâtă/ tunsă scurt/ ţinând în braţe un bebeluş căruia nu-i vedeam faţa […] privea şi zâmbea oarecum/ trist […] copilul ei era urât foarte urât/ cu faţa mutilată”. Aşa că, ne spune poetul, „am înţeles mai multe/ (nu de ce trebuie să călătoreşti uneori în picioare) […] dumnezeu este bun într-adevăr”. Ultimul vers „[dumnezeu] poate fi atât de dur” trebuie să lipsească (sunt sigur că a.g.secară o va face la următoarea ediţie a „anonimului gălăţean”).

Prea multe laude… Chiar dacă este o carte bună, mai întâlnim şi „scăpări”. Spre exemplu, nu sunt de acord cu poemul de la pagina 30: „poeme cu soţ 1. (fără a fi cel dintâi)”. Mi se pare un poem „jucat”, „nesincer” – ca o „mască”: „acum ştiu de ce nu mă simt bine/ (de cele mai multe ori) când sunt cu scriitorii/ şi publicul lor// doar în faţa foii albe/ (şi/sau a monitorului)/ pot să mă găsesc/ ca pe un vechi prieten/ şi să stau de vorbă ca la o cafea/ cu o iubită pe care am ucis-o/ într-o pădure de poem/ într-un râu de cuvânt/ într-o imagine indescriptibilă/ într-o aripă de înger/ bătând prieteneşte pe umăr amintirea unui zeu”. Este un poem fals şi care intră în contradicţie cu filozofiile de mai sus. Are, totuşi, o circumstanţă atenuantă: e datat „7 mai 2005”. Poate că atunci a.g.secară se regăsea în poeme… Astăzi are un adevărat război: se desparte chiar şi de numele lui în acest conflict! Câteva pagini mai încolo, poetul se contrazice drastic: „poezia nu este despre mine” (p.45)

În cel de-al treilea capitol, „Din anul 2000… când mai eram copii”, autorul îşi permite să se joace cu imaginile şu cuvintele. Îşi ia o scurtă pauză de la războiul declarat „Poeziei”. Iată un exemplu: „fără fără (mituri)” (p.41) – „hai găseşte-mă sub fructe de aur/ zburând în sâmburii lor iubităune/ zăpăcit/ în oase-nfipt de lupta cu orgoliul smintit/ răpindu-te tandru pe sub carpeni de staniol// caută-te suflet în ciocolata nopţii/ mânjindu-ne până la cuvinte”. Până la urmă şi spartanii din „300” aveau momentele lor de tandreţe…

În cel de-al patrulea capitol, „Cetăţi, femei şi (false) nostalgii”, facem, în cele din urmă, cunoştinţă cu „Anonimul gălăţean”. Ta-da! Sub un moto promiţător, revine în forţă „războiul cu Poezia”: „ca un cavaler templier înviat/ din toate cuvintele/ torturat/ de toate cuvintele/ de parcă ar fi uitat/ un singur cuvânt// ierusalim” (p.44). Afirmaţiile sunt scurte, tranşante, ca declaraţiile de război: „poezia nu este despre mine” sau „sunt poeme care nu te vor” (p.45). Metaforele sunt dure, puternice: „mă-ntorc […] la acele cuvinte (ca nişte) muşte/ zburând mai repede decât/ metaforele de aur ale cântecelor/ din ceruri” sau „ceruri// unde nu se face parada poeziei/ unde carnavalul cuvintelor e absurd/ şi dincolo de legi” (p.46) „Anonimul gălăţean aşternea tăcerea/ în faţa cuvintelor/ care se sfiau/ să mai înainteze ori să se întoarcă// se scriau acolo pe ele” – iată câtă putere deţine un „Anonim” de Galaţi. Atenţie! – a nu se încurca cu oraşul de provincie din sud-estul României, cu o populaţie de aproximativ 300.000 de persoane, port la Dunăre. Ah, nu! E vorba, pesemne, de o proiecţie celestă a acestui oraş monoindustrial, plin ochi de câini maidanezi şi găuri (metafizice) în asfalt! Probabil că e vorba de acelaşi oraş (a se citi: aceeaşi sublimă proiecţie) pe străzile căruia (căreia) „Maşina de poetizat” (din volumul „Hotel în Atlantida”) îşi disputa supremaţia în dauna autorului (cel care semnează rândurile de faţă). Înţelegem că a.g.secară s-a despărţit de numele lui şi înţelegem faptul că un „anonim gălăţean” îşi face loc în sfântul război cu „Poezia”. Mai multe lămuriri într-un viitor volum! (ştiu asta „pe surse”!)

Şi iată-ne ajunşi la ultimul capitol al cărţii de faţă: „Schitul din Cişmigiu zburător. Alte geografii sentimentale”. Aici a.g.secară a strâns câteva poeme mai vechi, scrise prin 2004-2005. Primul dintre ele, „fresca1: dansam prin cişmigiu”, e scris după „luna de miere” care a durat „5 zile”: „porumbeii nu credeau în lacrimile mele de fericire/ gângureau a misterul lor de nepătruns/ şi noi dansam în aerul tare ca marmura/ al dimineţii târzii în care zâmbetul tău sculpta/ entorsa binestării mele”. Pe atunci a.g.secară nu era în război cu „Poezia”…

Voi încheia cu un vers „de prin 2005”: „pentru poeţi primul canon e să se lepede de metaforă” (p.68). Sau de nume… Cronicarul de la revista „Dunărea de Jos” ne lămureşte în ultima pagină ce a urmărit prin această carte: „substanţa volumului are însă rădăcini multiple: de la revoltă, da, dar nu ideologico-literară, de la poveşti de iubire ş.a. şi se ajunge la dorinţa de armonie, căutarea acesteia şi, implicit, la iluzia purităţii şi efemeritatea florii de cireş a candorii…” Sau a balenei roz cu dantele…

luni, 3 octombrie 2011

Andrei Velea în POESIS

Mi-a fost publicat acest poem în Revista „POESIS” (nr.246-248, septembrie 2011):

poeţii nu bat apa-n piuă

*
poeţii nu bat apa-n piuă,
ei sorb din ea ca dintr-un pahar plin în deşert
nectarul fanteziilor despre cum ar putea
fi lumea mai bună

poeţii nu bat apa-n piuă,
îşi imaginează că fiecare piuă e o fântână
în care adevărurile incomode s-au ascuns
şi repetă mecanic, pentru a nu fi demascate,
orice vorbă li se aruncă de sus

poeţii nu bat apa-n piuă,
ci cred că fiecare piuă e un sex de adolescentă;
ei invită în poeme
cele mai neobişnuite lucruri,
îmbătaţi cu vinul din piua fiecărei zile,
cum ar fi o agrafă să facă dragoste cu madona
sau un elefant să cânte de inimă albastră
unei mandoline

poeţii nu bat apa-n piuă,
o iau şi o transformă în principiu universal,
aşa, să se oftice filozofii;
poeţii iau piua şi o decretează particulă ultimă, indivizibilă,
să semene zâzanie printre oamenii de ştiinţă

nu bat apa-n piuă,
pentru ca sunt piua în care sarea
din lacrimile noastre
e amestecată cu sarea din transpiraţiile noastre;
ei doar ridică piua şi spun, precum copii,
piua!,

adică pauză puţin,
c-am înnebunit căutând prea multe sensuri
într-o frunză care, pur şi simplu, cade
pe malul unei ape
cândva, într-o toamnă târzie