Dar cine e personajul „Aldea” (sau „poetul străzii”, aşa cum îşi spune el pe internet, după titlul celui de-al doilea volum de poeme lansat în 2010: „Poetul.străzii@yahoo.com”). Putem afla mai multe despre autor de pe blogul personal (mariusaldea.wordpress.com): „Mă numesc Marius-Ştefan Aldea, născut(nu făcut!) din dragostea lui tata pentru mama, pe 23 iunie 1987, în zodia racului, împrumutând de la ciudata creatură talentul de a progresa în regres prin celebrii paşi de dans <<2 în faţă, 3 înapoi>>”. Mai mult: „În prezent locuiesc în Timişoara, îmi asigur traiul vânzându-mi poeziile din uşă-n uşă; am întâlnit o toantă care să-mi spele cămăşile, nu am copii, locuiesc la etajul 1 în chirie la o familie de medici dentişti, cu toate astea o dată la câteva săptămâni mă doare foarte tare o măsea, direct în suflet; sunt ipohondru, doctorii îmi dau mult şi bine de trăit. Cum sunt de modă veche, îmi scriu textele pe caiete cu pixul, de aceea categoriile umilului blog sunt, de fapt, caietele mele de poezie. În prezent sunt redactor-colaborator la revista literară <<Contemporary Horizon>> şi redactor-şef la <<subCultura>>, revistă de literatură vie distribuită prin licee, universităţi şi cămine studenţeşti.”
„Iona îl aşteaptă pe godot” este un volum dens. Are peste o sută de pagini şi conţine poeme foarte pestriţe atât ca mesaj, cât şi ca estetică şi valoare. După cum remarcă şi prefaţatorul, Daniel Vighi, poemele nu sunt egale ca valoare şi aparţin, cel puţin aparent, mai multor perioade de creaţie, dând impresia că este scris „pe două voci”. Acelaşi reproş îl formulez şi eu: poemele puteau fi structurate pe cicluri tematice şi autorul putea să renunţe la anumite piese, care nu îşi au locul în volum (din punct de vedere valoric).
Să revin la aspectele pozitive – totuşi avem de faţă un tânăr poet, cu doar două cărţi publicate până în momentul de faţă. Iată ce poem excelent este capabil să creioneze Marius Ştefan Aldea („poem claustrofob”, p.24): „deschideţi geamurile/ camera mea vrea să vomite fluturi/ atât, viermii rămân la mine în gât,/ da, dulapul este plin cu dinamită/ şi moarte de rezervă./ sub patul meu poezia latră/ ca un înger de pază,// de când te-ai mutat la mine,/ nu mai fac pipi în pat,/ tu ai părul lung şi ne învelim noaptea în el./ odată am visat că era toamnă şi ţie/ îţi cădea părul ca frunza de plop.// de când tot vreau să renunţ la pereţi./ de fiecare dată când îi dărâm,/ ei se regenerează precum coada de reptilă;/ deschideţi geamurile, am oase de copil în gând/ şi ceva peşti care-mi înoată sub ochi./ ţie îţi sărut genunchiul până când luna/ devine o rotulă abstractă/ şi apoi te înşel cu o dinamită.// bum!” Din punctul meu de vedere acest poem este cel mai bun exemplu din volum: are imagini inedite, curgere firească, duritate, dar şi rafinament.
Altminteri… Marius Ştefan Aldea este când prea dur, „viu” în termenii autorului, urmând estetica douămiistă după cum sugerează prefaţatorul („căcat şi tristeţe,/ decembrie se uşurează la colţ/ şi cerul acesta flegmează brumă/ ca un pensionar tuberculos,/ proasto, am visat azi noapte morţi” – un exemplu mediu ca intensitate, p.10), când rămas undeva în spate, pradă unor poeme adolescentine („eu eram tramvai, tu erai o străină, te-ai urcat în mine/ cu o greutate de frunză ţi-am ghicit din prima/ cifrul verdelui din ochiul tău”, p.16). Revolta lui pare uneori o simplă furtună într-un pahar cu apă: „fraţilor, nebunia mea este un samurai/ care vă taie capetele din prima/ când încercaţi să mimaţi poezia” (p.29). E frumos dezideratul douămiist al autenticităţii, însă mi l-aş dori exprimat mai subtil. Alteori Aldea poetizează calin (aici nebunia lui e un fel de pisoi blând): „tu eşti un fel de mare/ eu intru şi ies din tine/ la apus – la răsărit/ ca un fel de soare./ tu eşti un fel de femeie/ eu sunt un fel de bărbat […] tu eşti un fel de poezie/ iar eu un fel de poet.” Doar „un fel de poet”? Să nu uită, totuşi – poezia s-a sinucis! Nu, doar Iona s-a sinucis. În alte locuri, Aldea abundă de imagini, care coerente, care incoerente, mimând dicteul automat: „neclar de lună, femeia cu două pântece/ are o gură cusută în locul sexului,/ inima mea şi-a sucit glezna de sânge şi râde ca o ţigancă cu dinţi roşii pictaţi,/ încă puţin şi învăţ să mă nasc, ca şi cum până acum a fi-ul mi-ar fi fost constipat,/ tot timpul există o mamă care te screme din dragoste.” (p.69)
Un lucru se mai spune despre autorul de faţă: cum să ar fi „neo-bacovian”. Într-o cronică intitulată sugestiv „Bacovia în secolul XXI”, Horia Gârbea spune tranşant: „Marius Ştefan Aldea este un autentic neo-bacovian”. Sunt suficiente locuri în volumul de faţă care să ne arate că, între poeţii preferaţi ai lui Aldea, între maeştri, Bacovia ocupă un loc extrem de important. Imagini bacoviene, motive şi atmosferă bacoviană, ba chiar şi poeme bacoviene „rescrise”: „sunt câteva urme de copite de reni în oraş, iubito,/ chiar pentru asta moş crăciun a fost prins/ în flagrant coborând pe coşul pieptului tău” (p.40). Sau: „sunt rece, iar parcul acesta cu aerul lui de morgă/ mă primeşte cu o poftă de autopsie” (p.12). Însă Aldea are un limbaj bogat, luxuriant, iar Bacovia era sărac în cuvinte şi imagini – nu ar fi spus niciodată: „soldatul îşi descarcă arma/ în pântecul femeii lui/ iar aceasta va naşte la foc automat” (p.76). Nu mi-e foarte clar ce înţeleg unii prin „neo-bacovian”, aşa că, în cazul lui Aldea, aş spune doar că Bacovia este o mare dragoste şi nimic mai mult.
Poemele „teatrale”, cele cu Iona şi Godot, se remarcă în primul prin limbajul viu, autentic, dur, douămiist şi prin imaginile bogate, inedite. Mai puţin prin filozofie sau ecou. În primul dintre ele, intitulat chiar „iona îl aşteaptă pe godot” (p.32), aflăm cum că Iona a mâncat peştele („l-am mâncat eu pe el, am întins felii de mămăligă rece în el”), că Godot trebuie să aducă „ţigări, votcă, salam şi brânză de oaie” sau că Godot e frate cu Iona: „şi ce credeţi că a făcut iona, ce credeţi că am făcut? m-am dus la mama, ţineţi minte, neexistând şi am rugat-o aşa: mamă, după ce mă naşte pe mine, naşte-l şi pe godot, te rog eu, că mă-sa nu vrea să-l nască şi mama nu a pus nicio întrebare, l-a născut şi pe godot, imediat după ce m-a născut pe mine”. Remarcaţi limbajul: „e ca şi cum am fi fraţi, de aceea strig: godot, godot, hai mă odată, ce-ţi ia atât, mă cac pe mine de atâta singurătate, auzi tu, godot, go-dot, go-dot…”
Aldea aşteptă poezia. Ba nu: poezia este deja cu Aldea! Iată ce declară „inculpatul” (p.48): „sunt un om anormal pentru că vorbesc poezie./ sunt un geniu şi mă gândesc la mine/ […] m-a născut o notă pocită care şi când tace vorbeşte poezie./şi iar vin şi spun:/ punct”. Punct!
Andrei Velea, septembrie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu