joi, 30 decembrie 2010

Valeriu VALEGVI despre volumul “Gimnastul fara plamâni” (Revista BOEMA)


~ UN DEBUT CONVINGATOR ~

Valeriu VALEGVI

Revista BOEMA Decembrie 2010 (Anul II) Nr. 12 (22)

Andrei P. Velea debuteaza convingator în poezie prin volumul “Gimnastul fara plamâni” (Editura Centrul Cultural Dunarea de Jos, Galati, 2010, 119 pag; pret neprecizat) atentând constient la imaginea de peste vremi a Galatiului de „oras cumplit de negustori”…
Autorul se bazeaza pe girul a doi oameni de cultura avizati: profesorul Constantin S. Dimofte, în calitate de redactor de carte („Andrei Velea este, în fond, un temperament clasic ce se sprijina pe o logica structurala stricta”) si scriitorul si criticul A. G. Secara, editor consultant si layout („…marele merit al scrierilor lui Velea este autenticitatea rememorarii trairii ori visarii…”). Demersul sau artistic cuprinde o perioada de circa sase ani (2001-2006), o perioada tumultoasa, cunoscuta prin cenaclurile frecventate des, plina si împlinita prin lecturi, încercari, confruntari, lamuriri, iluminari.
Asa cum a afirmat de mai multe ori, autorul empatizeaza cu doi ilustri predecesori: Gellu Naum si Mircea Cartarescu. Daca prin primul si-a sublimat spiritul, continutul si problematica textelor s-au hranit din seva cartarescului…
Stiinta cenzurii îsi pune amprenta pe discurs, îmblânzindu-i în cea mai mare parte pornirile contrare. Din rebelul de alta data mai razbat rare ecouri (o fi fost Velea rebel cu adevarat?).
Adept al preciziei deci, poetul îsi construieste cu acribie propriul areal, constientizând la vedere
importanta demersului sau. Cartea, aparuta în conditii grafice excelente, este alcatuita din sase sectiuni, în fond sase expirari ale unui evadat dintr-o realitate adesea contondenta, dar
oricum complesitoare. Ce rezulta? O alta realitate în care aceleasi obiecte îi dau alura unui gimnast „fara plamâni” – un altfel de gimnast, un gimnast în oglinda „înca alergând totul de la pietre la dumnezeu” (pag.88).
Desi apar destule personaje (omul vag, Lolita, vecinul voltaire, parizianca blonda), autorul nu le supraliciteaza vocile; retinem propria-i voce cu timbrul unei sirene. Din urmatoarele consideratii cu siguranta ca se vor desprinde destule motive pentru o lecturare atenta.
În sectiunea I – cinci poeme (2002) detectam dezideratele eului creator dintr-o perspectiva stelara. O necesara evolutie a Poemului dinspre interiorul arbitrar spre poemul plenar, al consistentei depline. Materia prima a acestei evolutii este dialogul cu EA – Fiinta iubita („…nu poti intelege faptul ca poezia nu se scrie, / ci dupa ea se-nsira palmele ori se-arunca bratele, / la fel cum nu poti intelege faptul ca poezia nu se explica. // nu poti, nu poti sa stii nimic, / deoarece, paradoxal lucru, poezie esti tu” – poem).
În sectiunea a II-a - omul vag (2001) întâlnim o mai veche obsesie a poetului pentru omul-fantosa, omul-fragmentar, omul cenusiu, omul fara contur (al meu, al tau, al nimanui…), omul care „mimeaza libertatea”, omul care pica „examenul vietii”, omul care… si pentru ca trebuiau sa poarte un nume, poetul i-a numit scurt si sigur „omul vag” („omul vag îsi odihneste numele pe-o etajera /…apoi isi pozeaza scafârlia alaturi de el, developeaza filmul, scoate / fotografia, o priveste atent, insa ceva parca lipseste…” – numele omului vag).
Sectiunea a III-a – versuri pentru Lolita (2003) este dedicata în întregime de autor Ei - Lolita. S-ar putea numi simplu: studiu de femeie în miscare. Ea este singura inspiratoare a poemelor scrise. Despre aceste poeme editorul A. G. Secara spune: „…confirma erotismul literar complicat (dar nu „scandalos”) al tânarului poet”. Doar autorul are misia de a tine în echilibru naturalul firesc cu „scandalosul” nonsalant, lucru carei si reuseste.
Cele 19 secvente ale sectiunii a IV-a - printre obiecte (jurnal liric 2004) sunt scurtcircuitate de aiuritoare verdicte precum: „între un obiect si o opera de arta e o distanta mai scurta / decât aceea dintre numele tau si titlul imprecis al acestui poem” – tu mi-ai ramas ca orice risipa). Dialogul continuat cu Ea se afla sub domnia înfloritoare a firelor, cablurilor, ecranelor, obiectelor
de tot felul. Este un dialog al unui ins mare iubitor de liniste dar si de Kant, Pessoa, chiar si usor misogin…
În sectiunea a V-a – psalmii recenti sau poemele cu dumnezeu (2004-2005) autorul traieste o superbie a existentei printre obiecte (iarasi obiectele?!). Vrea sa dizloce spatii si locuri, altfel sacre. Riscând uimiri îndreptatite, jocul, umorul si ironia îndeparteaza poetul de chipul lui Dumnezeu: „la urechea lui dumnezeu nu mai ajung de ceva timp sa delirez nimic… / sunt straturi si straturi de guri / … si nu mai are nici un farmec jocul” (la urechea lui dumnezeu nu ajung de câteva zile).
„Peisajele pariziene” (2005-2006) din sectiunea a VI-a a cartii alcatuiesc o radiografie a sufletului marelui oras. Un oras configurat mai mult de destine umane decât de cladiri, locuri
si… perisabile obiecte. Poetul îsi exiba aici întreg frisonul existential, coabitând cu el însusi în texte scrise cu o debordanta încordare: „eu fac, în poemele mele, trafic cu fete din europa de est; / le-agat versuri de buric si le ascund într-un volum / cu cravata oranj a lui baudelaire drept coperta; / însa pariziencele prefera proza, au dosurile cât toate romanele lui proust deodata!” (travestiti prost barbieriti…)
Pare ca nimic nu-l mai poate opri pe acest tânar poet din cursa ce abia a început-o. Vânt bun din suflet!

marți, 21 decembrie 2010

Daniel D.Marin despre "Gimnastul fără plămâni" (pe blogul personal)

Postarea originală este aici

nu prea ştiu care mai e soarta cărţilor din (nu şi de) provincie, probabil că nu ajung la târgurile de carte şi nici pe masa juriilor celor mai importante premii literare. şi, mai rău, nici măcar printre degetele celor mai înrăiţi cititori. Gimnastul fără plămâni (Ed. Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2010), a lui Andrei P. Velea, ar trebui să facă excepţie de la această regulă, fie şi numai pentru teribilul “omul vag” (un ciclu de vreo 20 de poeme scrise, dacă îmi dau eu bine seama, încă din 2001) (grupajul preferat al prefaţatorului A.G. Secară – pe care îl ştiam de mult din cronicile pe care le semna în Dunărea de Jos, dar l-am descoperit acum şi ca poet, motiv să revin la un moment dat cu un text – fiind „jurnalul liric”, în timp ce “Versurile pentru Lolita”, cu certe trimiteri, mie îmi aduc aminte şi de Adrian Diniş, un alt tânăr debutant (cu a lui Georgiana), despre care vom mai auzi), din care „confisc” la întâmplare un poem:

[examen al vieţii]

examen al vieţii la care omul vag vrea să copieze:
pe cortina pleoapelor şi-a scris, mărunt, mărunt, totul;
nu are decât să tragă de pleoape, să facă-n aşa fel încât lumina
să cadă pe text şi gata!, examenul e ca şi trecut.

dar vremea nu ţine cu el: ziua examenului e mohorâtă,
schopenhauriană, o păcură densă acoperă orice fir de lumină;
omul vag se chinuie, trage de pleoape, aprinde o brichetă chiar,
dar degeaba – lumina e slabă, mult prea slabă…

aşa că dă foaia goală… cu mâinile în buzunare,
omul vag iese din examen fluierând. Îi pare rău, desigur,
dar nu pentru că n-a luat examenul –
îi pare rău de migala cu fiţuica, de cele cîteva zile

pe care le-a pierdut cu scrisul pe pleoape,
zile în care n-a închis un ochi

pentru ca textul să nu se şteargă!

şi ca să se poată observa de unde începe, redau şi primul poem din grupaj:

[omul vag se priveşte-n oglindă]

omul vag se priveşte-n oglindă aranjându-şi aţele sprâncenelor;
e acolo o faţă ca de borcan pe care omul vag
şi-o prezintă sieşi nesatisfăcut;
se tot dă cu gel pe sprâncene, se priveşte-n oglindă,

acceptă pentru câteva minute, după care, nemulţumit, reia –
intens travaliu, cu transpiraţii şiroind sub piele,
pe care omul vag simte că abia de-l mai poate-ndura.
încearcă, tot încearcă, până când

firul răbdării se sparge: omul vag, într-un acces
de panică interioară, îşi mută sprâncenele după ureche;
abia acum mulţumit, cu aţele sub adăpostul pânzelor,
închide borcanul cu gel, rânjind satisfăcut.

marți, 14 decembrie 2010

O polemica despre douamiism

Paul Cernat <-> Andrei Terian

(E)scatologii milenariste,
Paul Cernat
http://www.observatorcultural.ro/%28E%29scatologii-milenariste*articleID_16181-articles_details.html

Cui i-e frica de poezia milenarista?,
Andrei Terian
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8218&categorie=12

Cu Andrei Terian despre Mircea Cartarescu si inflatia de 'mizerabilism douamiist',
Paul Cernat
http://www.observatorcultural.ro/Cu-Andrei-Terian-despre-Mircea-Cartarescu-si-inflatia-de-mizerabilism-douamiist*articleID_16270-articles_details.html

luni, 13 decembrie 2010

noiembrie cu o voce pe fundal

~povestire cu iz erotic~

1.

Era o dimineaţă de noiembrie, puţin trecut de ora nouă. Afară, o ceaţă lăptoasă şi o temperatură suportabilă. Mă aflam în maşină, pe faleza superioară a Dunării, în drum spre locul de muncă. Câţiva angajaţi ai primăriei curăţau faleza de frunzele căzute pe jos. Se mai vedeau şi sportivi amatori intrând şi ieşind din ceaţă.
Conduceam încet, fără grabă. Deodată, sunetul telefonului mi-a tăiat liniştea în felii, felii lungi ca de pepene, cărnoase. “O fi cineva de la firmă…” Am ridicat telefonul cu atenţie, aruncând o privire fugară pe ecranul lui. Era un număr pe care nu-l aveam în agendă. Am lăsat telefonul pe scaunul din dreapta, în ideea de-a nu răspunde. Totuşi persoana de la celălalt capăt insista. Semnalizând cu atenţie, am oprit pe dreapta. Am răspuns la telefon cu o voce somnoroasă: „Alo...” „Bună”, s-a auzit o voce feminină, „te pot reţine câteva momente?” „Da”, am replicat eu, „e în regulă. Sunt în maşină, însă am tras pe dreapta.” „Voi încerca să nu mă întind prea mult”, continuă vocea, pe un ton studiat şi plăcut. „Silvia sunt. Ne cunoaştem din vedere. Dacă-ţi aduci aminte, am făcut cunoştinţă cu ocazia lansării volumului tău de poezii, acum două săptămâni.” „?!?” „Am fost acolo împreună cu Victor, fostul tău coleg de facultate...” „Parcă mi-amintesc ceva...”, i-am răspus vocii, cu lentoarea aducerii aminte. Mă aflam într-o antiteză totală cu sportivul care tocmai trecea pe lângă geamul maşinii atunci. „Nu te supăra, dar eram foarte emoţionat la acel eveniment. Ştii... debutul... Totuşi îmi amintesc că a venit şi Victor la eveniment, însoţit de cineva, şi că i-am dat o carte cu autograf la sfârşit. Era însoţit de o doamnă elegantă, cu un zâmbet melancolic. Atât am reţinut.” „De mine e vorba”, a adăugat vocea, cu un surâs în ton. În acel moment, pe capota maşinii a căzut o frunză. Sportivul de mai devreme s-a topit în ceaţă.

„M-ai sunat pentru ceva anume?” Între cele două telefoane se lăsase prea multă linişte. „Da... Dar nu aş putea să-ţi spun la telefon...” „...” „Nu e ceva, nu ştiu cum să formulez, foarte important sau grav. Crezi că e prea mult din partea mea să încerc să-ţi răpesc jumătate de oră? Atunci când preferi tu, nu e nicio grabă pentru mine.” Ceaţa dimprejur s-a strâns toată în jurul meu. Dacă răspundeam afirmativ acelei voci suave, nu va şti nimeni. Atunci, de ce să n-o fac? Ce aveam de pierdut? „Bine”, i-am răspuns, mimând hotărârea. „Pot ieşi la o cafea la ora prânzului, e bine pentru tine?”, i-am propus. „Desigur!” „Undeva pe faleza Dunării? E interesant peisajul cu ceaţa asta de noiembrie, cu toate că nu cred să persiste până la prânz.” „Sună foarte bine! O să te sun pe la unsprezece şi jumătate să-mi dai mai multe detalii.”

Cu titlu de amănunt: când am părăsit locul cu pricina, ceaţa m-a urmat, ghemotoc împrejurul meu. Sportivii au rămas într-un aer limpede, sticlos şi destul de cald pentru un început de noiembrie. La fel şi angajaţii primăriei.


2.

Chiar dacă am avut multe lucruri de rezolvat la firmă, nu am uitat de vocea misterioasă de la telefon, „Silvia”. Încercam să mi-o amintesc atunci, în momentul lansării primului meu volum de poezii, însă doar zâmbetul ei îmi rămânea. Am căutat şi printre fotografiile din sală: nu apărea. Cu Victor am ţinut foarte puţin legătura după terminarea facultăţii. M-a surprins că a fost prezent în sala în care am lansat prima mea carte de poeme. Ne înţelegeam bine în facultate. Era un tip fantezist, deschis la minte, plăcut de femei, superficial şi puţin profitor, aş putea spune. Avea mereu mai multe iubite deodată. Reuşea să se descurce de minune, cel puţin eu n-am auzit vreodată ca una dintre ele să afle de cealaltă. Ştiindu-mă interesat de situaţii picante, îmi arunca uneori câte o pastilă. Uneori îl credeam, alteori mi se păreau cusute cu aţă albă povestirile lui. Cert este că fetele îl găseau un tip atractiv.

La ora unsprezece şi jumătate fix, m-a sunat Silvia. I-am spus la ce restaurant mă gândeam şi mi-a dat asigurări că va fi acolo până la doisprezece şi un sfert.
La ora convenită eram la o masă de pe „Malnaş”, un restaurant-bar făcut dintr-un ponton acostat pe malul Dunării. Când trecea câte un vapor, mesele se legănau uşor în ritmul valurilor. Pe geam se vedeau până şi munţii Măcinului, ceaţa părăsise Dunărea odată cu mine, în dimineaţa acelei zile.
Vocea de dimineaţă a venit glonţ spre mine, zâmbitoare. „Scuză-mă pentru curaj”, m-a abordat prietenoasă, hotărâtă. „Nicio problemă”, am mimat eu nepăsarea. „Ia loc, te rog.” La prima vedere mi s-a părut o femeie modernă, frumoasă, brunetă, cu tenul măsliniu, părul până la umeri, uşor cârlionţat. Figura puţin colţuroasă, pătrată, însă cu un zâmbet cuceritor şi ochi alungiţi, căzuţi, blânzi. Avea o costumaţie în roşu şi negru, cu o rochiţă dintr-un material asemănător cu lâna şi un palton negru deasupra. Părea să aibe undeva între treizeci şi trei şi treizeci şi şase de ani (e greu să spui vârsta unei femei ca ea, care arăta clar că ştie să se întreţină). Am avut timp să observ toate astea cât s-a făcut comodă la masă.

„Deci...”, a punctat ea după ce şi-a scos o ţigară. „Deci”, am adăugat şi eu, zâmbind plăcut surprins de prezenţa ei. „Te deranjează dacă fumez?”, a întrerupt brusc firul de discuţie care dădea să se înfiripe, stând cu ţigara între degetele mâinii stângi şi cu buzele aplecate asupra ei, pe punctul de-a o aprinde. „Nu mă deranjează, te rog...” Au urmat câteva momente de tăcere, în care ea şi-a aprins o ţigară, iar câţiva copii s-au născut, abstract, undeva departe. „Am citit cu mare plăcere volumul tău de versuri! Eşti talentat, pe bune!” „Mersi frumos”, am îngăimat eu. „Ţi-o spun cu toată sinceritatea, meriţi aceste laude!” „Să fie!” „Ţi-am recitit cartea de câteva ori. Nici nu i-am dat-o lui Victor. El nu prea e cu poeziile, a venit la eveniment mai mult să te vadă pe tine. Mi-a spus că te aprecia în facultate.” „...” (Trebuie să recunosc: nu mă pricep să primesc laude!)

Discuţiile au continuat destul de formal, în jurul lansării volumului meu de versuri. Simţeam, totuşi, că nu ăsta e motivul pentru care a vrut să ne întâlnim. Am luat-o mai tare la un moment dat: „Doar despre carte voiai să vorbim? Mă poţi ajuta cu promovarea ei?” „Ah!, nu numai...”, a bătut ea în retragere. „Mai este ceva despre care aş vrea să-ţi vorbesc.” „Te ascult”, am punctat eu. „Uite...”, începu ea schimbându-şi mimica şi tonul, „îmi plac versurile tale erotice... însă cred că le-ar trebui mai multă emoţie, mai multă pasiune, veridicitate...” „...”, prelungeam eu mental ideea, brusc interesat de subiect. „Ca să trec direct la subiect, aş vrea să-ţi propun să scrii o povestioară poetică, s-o scriem împreună mai precis...” „Interesant...” „Da, poate fi interesant. Dar, dacă crezi că eşti interesat de subiect, poate că ar trebui să-ţi povestesc mai multe despre mine... Cum se procedează, că nu mă pricep deloc?... Ce zici?” „Sunt deschis la un astfel de subiect...” Cred că la fiecare propoziţie de mai sus expresia figurii ei s-a schimbat total, aşa că nu mai avea sens să repet între replici asta.

Mi-a povestit multe. O ascultam cu atenţie, încercând să intuiesc ce anume voia ea defapt. O ajutam ici colo cu mici întrebări. Povestea luxuriant, cu patimă. În rândurile care urmează voi încerca să redau câte ceva din ceeea ce mi-a spus ea atunci, fără a avea pretenţia că-mi amintesc totul şi fără a paria pe exactitatea detaliilor. Locuia în Brăila şi era căsătorită cu un bărbat mai mare cu zece ani ca ea; avea doi copii cu el, însă relaţia cu soţul nu mergea bine. Era amanta, adică iubita lui Victor, pentru a păstra termenii în care a descris ea relaţia cu fostul meu coleg de facultate. Soţul ei, proprietar al mai multor restaurante din Brăila, pierdea nopţi întregi prin locaţii obscure, lucru care a făcut ca, în timp, viaţa lor conjugală să eşueze. Pe Victor l-a cunoscut atunci când acesta a fost angajat la unul din restaurantele soţului pentru a implementa un program pe calculator. Întrucât ea se ocupa de treburile administrative în acea locaţie, au ţinut legătura pentru probleme strict profesionale la început. Cu timpul s-au apropiat, relaţia lor a devenit una de iubire, una erotică, în ciuda diferenţei de vârstă, Victor fiind cu aproape şapte ani mai tânăr ca ea.

S-a redescoperit ca femeie lângă Victor (îmi aduc aminte precis că a folosit această formulare). Din femeia casnică şi închisă care era, a devenit o femeie modernă; a început să se aranjeze cu mai multă atenţie şi inspiraţie, să meargă la o sală, să facă gimnastică aerobică. Înainte să-l cunoască era dedicată familiei trup şi suflet; după ce l-a cunoscut a devenit puţin egoistă, a început să-i pese mai mult de propria persoană, de propriile plăceri. Parcă a existat un declanşator invizibil în corpul şi mentalitatea ei, pe care Victor l-a apăsat, cu gesturi de care nu era decât în parte conştient şi responsabil.

„Erau nişte partide extraordinare de amor între noi doi... Luam câte o cameră de hotel şi ne aveam sălbatic unul pe celălalt! Era un sentiment de evadare, de încălcare a unor conveţii scrise, care ne făcea să ne avem de fiecare dată ca şi cum ar fi fost ultima oară”, mi-a spus relativ la nopţile petrecute alături de Victor. „Da, cred că ai experienţă în direcţia asta.” „Nu experienţa contează, ci felul în care mă implicam şi mă dădeam lui toată!” Aici şi-a aprins o nouă ţigară. „Victor m-a modelat... Ştii ce mi-a pus odată? Că s-a concentrat asupra persoanei mele şi m-a transformat în femeia pe care şi-o dorea! El m-a iniţiat în multe secrete ale plăcerii... Şi acum vrea şi mai mult...” A urmat o pauză punctată de gesturile ei fumând melancolică. „Aş vrea să scrii o poveste după o idee care mă urmăreşte. Nu am pus-o încă în practică, trebuie să recunosc, nici eu, nici Victor (cel puţin aşa mi-a spus...)” „Te ascult... ” „Mi-ar plăcea să-i trimit într-un plic o povestioară fantezistă despre un el şi o ea. Iniţial cei doi sunt doar amanţi, apoi iubiţi; fiecare este căsătorit, însă formează un cuplu pentru a face dragoste cu alte cupluri...” „Sună... bine...” „Iniţial formează un cuplu convenţional, care sunt împreună doar pentru a cunoaşte astfel de plăceri în patru, după care se îndrăgostesc unul de celalt. Vreau un final fericit, e mult prea multă tristeţe împrejur!” „E inspirată din relaţia ta cu Victor ideea?” „Într-un fel... Poate... Ne-am iubit foarte mult în primii doi ani, însă nu mai merg la fel de bine lucrurile între noi. Îl simt rece, distant, prea pasionat de mine ca amantă şi prea puţin de mine ca iubită. Ar vrea să mergem mai departe cu fanteziile noastre, dar nu-i pot face faţă...” „O scrisoare de adio, asta ai vrea să fie această povestioară?” „Nu... Mai degrabă o povestioară despre cum mi-aş fi dorit să fiu şi nu sunt, cu toate că l-am iubit enorm!” „Înţeleg: o melancolie, un mister...” „Undeva pe acolo!”

A fumat mult cât am stat de vorbă. Faptul că mi se confesa părea s-o ajute. Era totuşi puţin ciudat felul direct în care m-a abordat cu o astfel de propunere, felul în care mi s-a confesat atât de sincer (cel puţin aşa părea); însă, în acelaşi timp, ceea ce spunea era picant, veridic, plin de emoţie. Îi priveam ochii în timp ce vorbea şi se citea o melancolie adâncă în ei. Ar fi vrut, într-un fel, să se dedice numai relaţiei cu Victor, însă asta ar fi însemnat distrugerea familiei pe care o construise timp de zece ani. Trecuse de momentul decisiv, hotărârea era luată: relaţia ei cu Victor era undeva spre sfârşit, însă nu era un sfârşit brusc, ci unul lent, ca o moarte survenită prin crestarea venelor de la mâini. Erau perioade în care nu o suna deloc, la fel cum erau şi perioade în care o căuta nebun pentru o partidă de amor şi pentru care mima un interes de îndrăgostit... Ea încă i se dăruia cu pasiune, dar o pasiune lucidă, stinsă, ca un vin de Tohani din struguri culeşi târziu în noiembrie; era departe, ca tonalitate, de momentele de intimitate de la începutul relaţiei lor.

Mă interesa ceea ce-mi propunea Silvia. Am mai discutat despre ceea ce-şi închipuia ea ca povestire şi ceea ce vedeam eu că ar fi posibil. Oricum, mi-era greu să mă concentrez pe subiect; totul era prea brusc, prea nou pentru mine. De la vocea care mă contactase în acea dimineaţă, la întâlnirea de la ora prânzului cu Silvia şi cu povestirile ei, aveam mult material de digerat, de analizat, de triat, de pus cap la cap. Ea voia multă poezie în acel text, eu însă încercam să mă concentrez pe firul narativ. Avea nişte idei Silvia, se vedea că se gândise mult timp la ele, că le trăise în gând, însă erau naive pe alocuri. Eu eram exterior universului ei, cu ceva experienţă într-ale scrisului şi mi se păreau că scârţâie pe ici-colo. Dar, până la urmă, de asta apelase la mine... I-am promis ca în două săptămâni să ne întâlnim în acelaşi loc şi să-i prezint măcar o parte din povestire. „Bine, aşa facem”, a pus ea punct, hotărâtă. „Ne revedem peste două săptămâni.”

Cu titlu de amănunt: când îşi încheia nasturii de la paltoni, am privit cu atenţie pachetul din care a fumat tot timpul ţigară după ţigară, fără să mai scoată altul din poşetă (am fost atent la asta!). Era aproape plin! Şi a fumat cel puţin douăzeci de ţigări din acel pachet care, în cel mai bun caz, putea conţine doar zece!

3.

În zilele care au urmat m-am recules cu greu. Gândurile îmi reveneau mecanic, redundant, la întâlnirea de mai sus. Mi-era dificil să mă aşez la masa de scris; iar când reuşeam asta, faţă în faţă cu foaia albă, nu făceam altceva decât să ne minţim, eu şi hârtia, reciproc.

A doua săptămână abia am reuşit să însăilez câteva gânduri. Cuvintele se adunau greu, chinuite, trase de păr, ca şi cum ar fi fost gândite într-o limbă străină. Nu reuşeam încă să fiu natural. Scriam, rupeam foile de hârtie, apoi reluam. Sisific, banal. Deja mă apăsa gândul că trebuia să mă vad cu Silvia şi nu aveam nimic gata. Îmi venea să-i propun o amânare... Situaţie jenantă, dar mai onorabilă decât aceea de a mă prezenta cu mâna goală.

Abia cu două zile înainte de termenul stabilit cu Silvia am reuşit să găsesc tonul potrivit. Voiam să fie cât mai bogată în imagini povestirea, în imagini curgătoare, dar totuşi să aibă şi un fir narativ, care să o facă mai uşor de parcurs în momentul lecturii. Am conturat aşa cum m-am priceput personajele sugerate de Silvia, le-am aranjat ca nişte păpuşi de paie în situaţiile pe care mi le-am imaginat şi pe care mi le mai aminteam din discuţiile cu Silvia. Sentimentele, ideile, vieţile lor, erau în vârful pixului care mâzgâlea hârtie; şi mă distra la culme asta! Chit că n-o făceam, din respect pentru Silvia, dar aş fi putut să-i pun să facă orice, într-o ordine numai de mine controlată. Aş fi putut să-i pun să facă dragoste de zeci de ori pe zi, până la tocirea fizică a organelor sexuale; a fi putut să-i fac să urle de plăcere unii în faţa celorlalţi, fără a avea voie să se atingă; aş fi putut să-i fac să descopere, într-o dimineaţă, în faţa oglinzii, livizi, încremeniţi, că sunt androgini.
Ziua convenită a început pe la orele zece, cu un telefon din partea Silviei. „Salutare... crezi că ne putem vedea azi?” „Desigur!” A rămas să ne întâlnim în acelaşi restaurant-bar de pe faleză.

A ajuns la cinci minute după mine. Foiam hârtiile dintr-o mână într-alta când a intrat vocea cu zâmbet melancolic. Era binedispusă, probabil datorită curiozităţii. Mi-a confirmat imediat bănuiala: „Mor de curiozitate! Ai reuşit să scrii ceva?” „Citeşte”, i-am spus întinzându-i manuscrisul. „Şi eu sunt curios ce crezi!” M-a rugat să-i comand orice vreau, cu o fracţiune de secundă înainte de a plonja în text. Am rămas singur la masă, alături de un manuscris al unui autor-păpuşar şi de un lector captiv.

„Ai scris la persoana a doua!”, a ridicat ea un ochi peste zidul foilor. „Da... însă mut când pe el, când pe ea. Alternează punctele de vedere.” „Interesant”; atât a replicat, după care iar am pierdut-o.
„Aha, îmi place cum începe”, reveni Silvia după câteva minute în lumea concretă, citindu-mi:

„tu-el”:
Când ai ridicat receptorul s-o suni, nu era nimic care să-ţi garanteze că acel număr de telefon era real. Era un risc pe care ţi-l asumai şi n-ai ezitat. Ai format numărul de telefon, construindu-ţi în minte tot felul de formule alternative, pentru cazul în care ar fi fost doar o glumă proastă. Ai salutat-o, iar ea ţi-a răspuns timid: „bună”. Ai întrebat-o dacă anunţul din ziar este real, ea ţi-a confirmat, după care i-ai spus „Şi eu caut acelaşi lucru. Ai vrea să ne întâlnim mâine seară la cinci pentru a discuta mai multe?” Ea a răspuns la fel de timidă, după care ai adăugat „Îţi mulţumesc pentru încrederea acordată. O seară frumoasă!”

„tu-ea”:
Când a sunat telefonul în acea dimineaţă, nu era nimic care să-ţi garanteze că cel de la capătul „firului” era o persoană serioasă. Şi totuşi ai făcut-o, mizând pe intuiţie şi pe noroc poate. Totuşi ţi-ai construit în minte câteva formule alternative, pentru cazul în care vocea lui ţi-ar fi dat de înţeles că sigur nu este persoana potrivită. El te-a salutat ferm, tu i-ai răspuns timid, după care el te-a întrebat: „Este real anunţul din ziar?” „Da, este real. Nu îmi permit să fac astfel de glume! Caut o persoană seriosă, curată, de încredere. Căsătorită!” Ţi-a confirmat că şi el caută acelaşi lucru, după care ţi-a propus o întâlnire pentru a doua zi, la ora cinci. Vocea lui îţi conferea suficientă încredere să accepţi. „Bine”, ai îngâimat timid, după care el ţi-a mulţumit pentru încredere acordată şi ţi-a urat o seară frumoasă.


„Îţi mulţumesc pentru aprecieri, Silvia...” Dar nu cred c-a auzit, plecase deja departe în text, înainte ca eu să termin propoziţia de mai sus.
Au trecut vreo două barje pe Dunăre, câteva puştoaice de liceu pe lângă masa noastră, câteva avioane sus, departe, câteva cutremure mici undeva pe glob aiurea, până când ea să binevoiască să mai respire: „E superb aici, unde descrii din perspectiva fiecăruia cum s-au văzut goi pentru prima dată:”

„tu-el”:
În camera scundă şi austeră, cu un covor în mijloc, stăteai alături de partenerul celuilalt cuplu, goi amândoi, având fiecare câte un pahar de vin roşu în mâini, aşteptându-le. Era prima dată când, peste câteva momente, o vei vedea goală pe „iubita” ta, însă ceilalţi doi nu trebuiau să ştie asta. Ele au apărut din camera de alături ca două eve într-un paradis al cuplurilor. Ciudat lucru (pentru cine nu ştia de „convenţia” voastră), prima ai privit-o pe „iubita” ta. Era adorabilă: încă puţin timidă, îmbujorată, dar foarte frumoasă. Sânii erau fermi, linia şoldurilor se unduia precum linia unui vas de flori, abdomenul plat lăsa să se întrezărească grija faţă de siluetă, iar buricul, cu un cerceluş mic înfipt în mijlocul lui, puncta locul de unde a început să-i fie desenat corpul. Şi cealaltă doamnă arăta bine, însă a trebuit să recunoşti onest, spre plăcerea celuilalt bărbat, că partenera, pardon, „iubita” ta, arăta clar mai bine!

„tu-ea”:
Camera în care v-aţi dezbrăcat amândouă era extrem de îngustă. Ei vă aşteptau în camera de alături, goi, cu câte un pahar de vin în mână. Cele câteva beţişoare fumegânde răspândeau un miros de mosc în toată casa. Încă erai puţin timidă, dar hotărâtă să faci pasul ăsta. Aţi păşit împreună în camera în care ei vă aşteptau. Obrajii îţi ardeau, probabil se vedea şi din exterior asta. Ai surprins ambele priviri aţintite asupra ta. O mică jenă faţă de cealaltă evă te-a cuprins. Nu erau doar două persoane cele care te vedeau goală prima dată, ci trei. Ai reuşit cu greu să te stăpâneşti atunci; plutea în aer un imbold care-ţi spunea să-l iei în braţe pe singurul dintre ei pe care-l „cunoşteai”. Ceva din convenţia dintre voi se rupsese pentru tine şi deja ţi-era greu să concepi că va fi celălalt bărbat cel care te va avea şi nu „iubitul” tău.


Am dat să-i mulţumesc pentru aprecieri Silviei, însă deja era departe. M-am oprit la timp: învăţasem asta din experienţele anterioare.

Textul i-a plăcut Silviei. A avut totuşi câteva mici remarci de făcut, în special la adresa unor pasaje „tu-ea”. Se simţea mai comod acolo, pentru că-i era mai uşor să se pună în pielea personajului feminin. I-am acceptat mai toate remarcile, întrucât reuşea să mă convingă că „aşa e mai veridic”. În faţa argumentului „crede-mă, sunt femeie, ştiu ce spun”, nu aveam foarte multe de comentat. Textul nu era terminat, spre dezamăgirea Silviei. Mă opream după momentul primei aventuri, atunci când fiecare dintre ei începea să fie atras puternic de „iubitul” convenţional. I-a plăcut felul în care am descris cum s-a desfăşurat partida de amor, fără a intra prea mult în detalii anatomice, dar reuşind să creez şi să susţin o tensiune erotică (după cum a remarcat Silvia). Iar a fumat mult, şi când citea textele şi când vorbea cu mine, de data asta comandând un pachet de ţigări de la bar.

Am mai discutat despre felul în care urma să continui povestea. Ea ţinea morţiş să fie un final fericit. Pe mine mă atrăgea mai degrabă un final ciudat, în coadă de peşte, în care el, spre exemplu, să nu mai dea niciun semn de viaţă sau ea să nu-i mai răspundă la telefon. Mi-a explicat că e foarte important pentru ea să fie un final fericit, aşa că i-am făcut, formal, această concesie. Desigur, mă gândeam, tot voi strecura eu o bizarerie, astfel încât să fie doar în aparenţă un final fericit.
A pus capăt întâlnirii smulgându-mi o promisiune: „Ne întâlnim peste alte două săptămâni, e bine? Tot aici. Poate reuşeşti să termini până atunci...” „E foarte bine”, i-am răspuns încrezător pe inspiraţia mea, în timp ce-o ajutam, galant, să-şi îmbrace paltonul.

Cu titlu de amănunt: când am ieşit de pe pontonul-restaurant, un cuplu tocmai trecea pe faleza inferioară prin faţa noastră. Semănau izbitor cu personajele descrise de mine în manuscris. Atât eu, cât şi Silvia, ne-am oprit brusc câteva secunde bune, privindu-i insistent. După care ne-am întors unul către celălalt. „Ciudat, nu?” „Ce concidenţă” Şi-n ochii ei blânzi, înguşti, uşor căzuţi, am văzut atunci continuare povestirii.


4.

Textul curgea de la sine. Nu eram decât un vehicul care-l scria. Mă îndopam cu zeci de cafele, mă făceam că privesc foaia de hârtie, iar textul se scria singur. De multe ori nici nu eram atent: îmi aruncam ochii pe geam sau deschideam televizorul la o emisiune de ştiri.

În toată atmosfera asta bucolică, de convieţuire ideală cu eul meu scritoricesc, am primit un telefon care mi-a inversat polii magnetici. Un telefon care a transformat un sărut într-o mască de gaze, un ou ideal într-o formă neregulată, dizgraţioasă, un gând altruist despre lume într-o meschinărie egoistă. Era vocea, „Silvia”. Redau întru tocmai discuţia cu ea, pentru a nu fi „acuzat” de un eventual cititor al rândurilor de faţă de „inveţii” sau cine mai ştie ce alte bazaconii. Totuşi, nici nu urmăresc să mă disculp. Nu există nicio vină aici. Redau pur şi simplu ceea ce a fost, aşa cum a fost.

Urmăream pe geam o frunză căzând. Mâna dreaptă scria singură, cea stângă alerga după un pişcot pe-o farfurie. Eu alunecam lent, cu frunza. Deodată, exact ca la începutul acestei povestiri, a sunat telefonul. Nu am mai tras pe dreapta, pentru că nu eram în maşină; totuşi „conduceam” ceva. Conduceam un text, iar asta m-a făcut să fiu mai nepăsător, mai ignorant, decât dacă aş fi condus o maşină reală, cu motor murdar de ulei şi haină de tablă. Telefonul suna. Suna insistent. Suna agasant. Suna oribil! Mâna mea dreaptă nu a mai îndurat chinul, a aruncat pixul şi-a răspuns. Era ea, redusă din nou la propria voce: „Ce faci?”. Tonul era anemic, scăzut. „Scriam ceva. Tu?” „Sunt tristă.” (precizare inutilă – se simţea în telefon asta). „Adică?” „Victor. Victor... m-a părăsit.” „?!?” „Definitiv!”

Abia atunci m-am trezit din reveria frunzei, ca izbit, în locul ei, de asfalt. „Poftim?” „Totul a fost un aranjament, aşa cred!” „?!?” „Ne-a făcut cunoştinţă special ca eu să iau legătura cu tine, iar el să mă acuze că mă văd cu altcineva. Ştia că mi-ar plăcea să stau de vorbă cu un poet şi a profitat de noi. M-a somat să-i spun cu cine mă întâlnesc şi am refuzat. A simţit în atitudinea mea că mi-a fost gândul la altceva săptămânile astea.” „...” (eram mut) „Nu vreau să-ţi spun mai multe, nu vreau să te încarc inutil... Vreau doar să ştii că din momentul ăsta nu mă mai interesează nicio povestire. Te rog enorm de mult să nu te superi, dar înţelege-mă: nu-şi mai are sens micul nostru proiect. Ştiu că am profitat de tine, dar sper, din tot sufletul, să mă înţelegi!” Oare altcineva în locul meu nu ar fi „înţeles-o”? „Poţi face orice vrei cu povestirea în cauză.”, asta am mai reţinut din ce a mai precizat după. Abia de-am articulat mai multe cuvinte ca un nou născut. Astfel de situaţii mă blochează complet, sunt perfect obtuz în a da sfaturi „de inimă”.

Am lăsat mâna dreaptă să-şi continue dicteul automat. Nu am intervenit cu nimic. Ce a ieşit, am trimis direct la o revistă spre publicare. Nici nu am avut curaj să citesc înainte. Toate planurile, cu sfârşit aşa şi pe dincolo, au picat. Am lăsat povestirea să se scrie singură.

Cu titlu de amănunt: după publicare, m-a sunat vocea să mă felicite. A fost scurtă şi la obiect. Citise povestirea în revistă. I-a plăcut „enorm de mult”. Peste câteva zile m-a sunat şi Victor, cu un text similar. Ciudat e că m-au sunat de pe acelaşi număr de telefon. Să fi fost chestia cu despărţitul doar un pretext pentru a ieşi onorabil din povestirea mea?


Andrei Velea

luni, 6 decembrie 2010

"Gimnastul fără plămâni" - cronică de întâmpinare

de Adrian Haidu

(publicata pe blogul cenaclului "Noduri si Semne" aici
publicata si in Revista Dunarea de Jos, nr 107, ianuarie 2011)


Cronica vagă

Citind poeziile tânărului Andrei Velea îți vine să exclami, aproape la tot pasul: ce drăguț! Totuși, nu se poate spune despre poeziile lui Velea că ar fi kitschioase sau pline de locuri comune. Pentru că a devenit, de câteva zeci de ani, un loc comun să spui kitsch și de-a dreptul kitschios să spui loc comun. Pare, în ultimul timp, că raportul dintre locurile comune și cele mai ieșite din comun este dezastruos. De ce parte a baricadei stă Andrei Velea? Poet excepțional sau foarte promițător la cei doar 30 de ani? Poet care și-a dezvoltat propriile tehnici, sintentizând suprarealismul (acel suprarealism mai ușor de digerat) și romantismul mare (acel romantism de după romantismul propriu-zis, acele elemente retorice și schematismele care-au supraviețuit și o duc încă bine azi)? Sintetizând sau măcar trecând prin filosofii profunzi și deciși, dar nu nihiliști sau postmoderni?
Sau poate poet excepțional prin atmosfera și viziunea (trăirea) proprie. Prin puterea de redare a unor sentimente grave și absurde în note ușor umoristice (nu de-a dreptul comice, pentru că Velea este un moderat). Prin simplitatea limbajului folosit vizavi de obscuritatea mesajului?
Ce vrea Andrei Velea să ne spune atunci când scrie că
pe țeasta omului vag doi borcănați joacă astăzi cărți?
(Andrei P. Velea, Gimnastul fără plămâni, Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galați, 2010, pag. 30)
Ce sens ascuns cititorului vag, și totuși adevărat, dureros și frumos se află în acest vers? Ce jocuri metaforice, construct alegoric și idei strălucite se află în subtext? Ce morală?
Să fie totul atât de accesibil, încât citind pur și simplu textul, înțelegem instant și subtextul?
Se chelesc unul pe altul de bani, se-njură, beau,
apoi reiau, la nesfârșit, același joc monoton,
plat dinafară, însă plin de sens pentru cei dinăntru
Să fie acesta mecanismul gândirii omului vag? Omului lipsit de sensibilitățile pe care un artist (poet, de exemplu) le are atât de ascuțite și treze? Un anti-mecanism, care merge în gol sau în minus?
Și-o țin tot așa, în timp ce omul vag îi poartă pe țeastă,
îi aurește cu reflexiile cheliei și-i dă cu gel când li se zburlesc
vocile
Câtă subtilitate în a sugera cooperarea de bună voie, întreținerea acestui mecanism sinucigaș de către omul vag. Omul vag, această umbră a Omului, a artistului, a gânditorului. Și cât suprarealism în sintagma li se zburlesc - și, atât de neașteptată, continuarea: vocile. Imaginație debordantă, care trădează un suflet tânăr, îndrăzneț.
Iar când se plictisește, din pachetul celor doi
trage la nimereală o carte
Omul vag care, iată: se contopește (de bună voie) cu mecanismul monoton și stricat, din plictiseală (ce eufemism senzual pentru toate neliniștile sufletești ale omului modern!), ca într-un joc.
Și întrucât pierde mereu, are de suportat
orăcăiturile borcănaților, care-și zâmbesc complice.
Omul vag, neputincios în fața propriei sale neputințe: omul de două ori vag! Care, dacă ar avea acces la sensibilitatea Omului, și-ar da seama că el însuși râde de el.
Să fie această poezie emblema ciclului Omul vag, sau celelalte texte de aici conturează mult mai bine acest univers invers față de cel al poetului? Să fie în acest ciclu și alte sensuri înafara acestei vagități? Posibil, dar atât de bine încriptate...!
Să fi resuscitat Andrei Velea, prin acest ciclu, forța lirică a suprarealismului istoric? Să fi renunțat, cu bună știință, la acea latură de natură strict onirică? Să avem oare de a face, ca în Inception, cu un onirism hiper-conștient? Un vis lucid, într-un vis, într-un vis, într-un vis? Să fie aceasta amprenta lirică a lui Velea?
Nu.

Atâtea întrebări, și încă nu am adus în discuție decât un singur ciclu din cele șase care alcătuiesc volumul de debut al lui Andrei Velea, intitulat Gimnastul fără plămâni. Ar trebui probabil o întreagă carte sau măcar un număr de revistă mai serioasă pentru a diseca tot materialul liric de aici.
Prima serie de texte, 5 poeme, vag erotice, vag autoreferențiale, vagi ars poetice, pregătesc terenul pentru materialul hard al volumului – Omul vag, despre care am ales să vorbesc mai pe îndelete; urmează acele vag postmoderniste versuri pentru Lolita, dar nu acea Lolită a lui Nabokov, ci Lolita mai personală și în același timp mai generică, a noastră, tuturor.
Aici Velea optează pentru o viziune mai scenică, introducând romantismul (reciclându-l sau negociindu-l, cum s-ar spune) într-un cadru mai puțin intim. Îndrăgostitul și îndrăgostita, artistul și muza joacă niște roluri (Humbert-Humbert, care joacă rolul unei dedublări androgine; și Lolita, care pare un personaj strict scriptural, de neatins, un ideal și-un țel măreț, ca orice altă iubită pentru iubitul ei). Acest ciclu ar fi cel mai soft din întreg volumul, dacă nu ar fi scăpările postmoderniste dar mai ales dacă nu ar fi fost ciclul Cu Dumnezeu.
În ciclul Printre obiecte, autorul descătușează toată sinceritatea, nevinovăția și inocența de care e în stare. De aceea, uneori devine direct și patetic, epigramist:
am o iubită doar pentru nunți și-nmormântări
atât de oficială încât nu mi-a vizitat camera niciodată;
deja câțiva mă întreabă: când ai s-o cunoști mai bine?
la o nuntă sau, poate, la o înmormântare?
(Ibidem, pag. 80)
Aici umorul seamănă mai mult ca oriunde cu prea puțin cunoscutul Darie Ducan. Oricum, ciclul acesta pare scris de Octavian Paler în varianta mai bătrână (ceea ce se poate citi, firește, fie ca mai senil, fie ca mai înțelept – de altfel, nu e exclus ca unul să nu-l excludă pe celălalt).
În același stil revoltat dar cuminte (o revoltă controlată, organizată cu acordul lucrului împotriva căruia este îndreptată) temele religioase sunt aduse la zi, introduse cu farmec în cotidian:
ce minunată ar fi comunitatea noastră,
bucolică, ezoterică,
dacă n-ar exagera la sfârșitul fiecărei luni cu întreținerea
moșul ăla plăpând de administrator,
căruia cu toții obișnuim să-i spunem dumnezeu.
(Ibidem, pag. 89)
Poezia aceasta se poate citi în paralel cu acel Octavian Paler din Scrisori imaginare:
Avem timp pentru toate. Să dormim,
să alergăm în dreapta şi în stânga,
să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
(...)
Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta murim.
(Octavian Paler, Scrisori imaginare, poezia Avem timp)
Oricum, Velea echilibrează repede balanța (Velea cel moderat), și, după o strofă ca aceasta pe care am citat-o, care părea să degaje mai multă forță lirică: mai bine eu criticul și dumnezeu poetul! (Gimnastul fără plămâni, pag. 94) așa își sfârșește, ca niciodată mai patetic și declamativ, o poezie intitulată... ca niciodată mai poet. Aici ne putem gândi chiar la Păunescu, atâta forță lirică și miză!
Peisajele pariziene – acestea sunt poeziile despre care (alături de cele 5 poeme și câteva texte din ciclul Lolita) spuneam, la începutul acestei cronicuțe, că ar fi drăguțe. Și tot la acestea mă gândeam când vorbeam despre kitsch și locuri comune, despre care n-ar trebui să se mai amintească în critică. Poate că ar trebui să vorbim despre acest volum per ansamblu, și nu despre punctele lui slabe, cum ar fi acel refren inconfortabil care deschide ciclul: parisul nu-i al franței, parisul e-al...
Dacă am face aceasta, dacă am vorbi despre întregul volum, ce am spune? Că Velea tratează, pe rând, când muza (5 poeme), când miza – (omul vag), când muza (Lolita), când miza (clash-ul cultural și decăderea simbolului-Eden din ciclul Parisului), când artistul (jurnal liric). Toate acestea par, de fapt, un demers conștiincios, un proiect echitabil pentru un tânăr debutant, un volum care atestă, până la urmă, un poet.
Să fie Andrei Velea o mare promisiune a Galațiului? Sau un poet vag? Să putem spune că ne-a părăsit Păunescu și, iată, a apărut Velea?
Atâtea întrebări, un singur volum. De debut. Numit Gimnastul fără plămâni (titlu despre care prefer să nu vorbesc).

miercuri, 1 decembrie 2010

Poeme recente de amor

Câteva poeme "de amor" pe care le-am scris între decembrie 2005 şi martie 2006. Coperta nu îmi aparţine. Lectură plăcută!!

miercuri, 10 noiembrie 2010

Lansarea volumului "Gimnastul fără plămâni" în Viaţa Liberă

*articol publicat în ziarul Viaţa Liberă, vineri 29 octombrie 2010. Poate fi vizualizat şi aici

Victor Cilincă

Înghesuială la autografe, public în picioare…


„Gimnastul fără plămâni”, volumul de versuri semnat de Andrei P. Velea (Editura Centrul Cultural Dunărea de Jos Galaţi, 2010), cu o postfaţă semnată de Adi Secară şi cu o „faţă” de carte plus fotografii-ilustraţii interioare semnate chiar de autor, a fost primit ieri cum se cuvine „La Mansardă” - în catul de sus al Centrului Cultural de pe Domnească.

Lume multă, mulţi au stat în picioare! Scriitori, profesori, oameni de cuvinte: „magnetul” autorului, al poeziei, tradiţia Centrului?

Un „prezidiu” aproape în întregime tânăr: criticul Secară, actorul Aureliu Bâtcă, de la Dramatic, care ne-a recitat din Velea ce i-a plăcut lui şi ne-a plăcut şi nouă, poetul şi ziaristul Marius Grama, mai vârstnicii Nicolae Colceriu, profesor şi critic, şi Constantin S. Dimofte, profesor şi critic, scriitorul Octavian Miclescu.

Moderator a fost ieri, ca şi la cenaclul din care şi Velea face parte – Clubul Critic Oblio, cenaclu al Centrului – criticul Adi Secară, care a calificat apariţia editorială drept „un eveniment important pentru generaţia tânără”.

Marius Grama a observat evoluţia, din 2001 încoace, a autorului, Octavian Miclescu a trecut în revistă modalităţile în care ar fi putut prezenta momentul editorial, dar… n-a făcut-o.

„Un lirism erotic cuminte”, a spus despre versuri Secară. Iar despre autor: „Ar trebui să fie de referinţă pentru tânăra generaţie de poeţi gălăţeni”.

Iar profesorul Constantin Dimofte, mentorul spiritual al autorului, vizibil emoţionat de succesul scriitorilor tineri care-l înconjurau şi pe care i-a îndrumat 14 ani, a urat chiar… „bună seara!” ieri… la prânz celor de faţă.

„Seară” a fost şi pentru poeta Stela Iorga, care i-a moştenit emoţia vorbind despre autor: Velea „este mai degrabă un cronicar al propriilor stări”.

O analiză pe text au făcut profesorul Colceriu – „principala descoperire poetică a autorului este aceea de a se lega de câte un titlu; este o modalitate pe care n-am mai întâlnit-o la alt autor” – şi profesorul şi prozatorul Ioan Toderiţă – Velea este un „reprezentativ poet al generaţiei tinere, i-am citit poezia de începuturi, i-am scris şi câteva pagini de critică”. Profesorul observa evoluţia poetului de la postmodernism la metamodernism.

Epigramistul Ion Grosu i-a şi făcut ieri autorului trei epigrame aplicate. Pe lângă poezia recenzată, dar şi citită, a existat şi o poezie a imaginilor alb-negru realizate de autor, proiectate pe ecran şi tipărite în carte – adevărate fotografii… de dragoste!

Stela Iorga despre volumul "Gimnastul fără plămâni"

*prezentare citită la evenimentul de lansare a volumului "Gimnastul fără plămâni", joi 28 octombrie 2010, Centrul Cultural Dunărea de Jos, Galaţi

Stela Iorga

Firul care strabate de la un capat la altul cartea de poeme ale lui A. Velea este drama instrainarii de propriul sine, a ruperii de lumea exterioara, a reflectiei lucide si detasate, cit si a marii absentei a uimirii perpetue in fata miracolului existentei cotidiene.

Autorul nu este un indragostit de miracolul pe care-l ofera zilnic viata, este mai degraba un cronicar al propriilor stari, pe care le noteaza, le adnoteaza, luind ca martori pe alocuri o intreaga galerie de nume de autori, filozofi si poeti conscarati, pe sensul operelor carora se sprijina ca de un baston, care idee doar pe alocuri se realizeaza bine liric, in speta la segmentul “Versuri pentru Lolita”.

Daca autorul se simte ca un gimnast condamnat sa isi execute miscarile zilnice ca pe un travaliu inutil, l-am regasit neregasindu-se in fapt deloc in lume, in segmentul poetic “Omul vag” mult mai bine explicat.

Drama acestui tinar autor este una existentiala : oglinda pe care i-o ofera lumea, nu il reflecta, drept care si el intoarce spre public o alta imagine a lumii, care ii zimbeste neprietenos.

Sa te simti atit de singur intr-o lume plina de atitea miracole zilnice, este de-a dreptul tragic, dar si comic. In spatele poemelor sta un suris pe alocuri cinic, care dezarmeaza si care incarca de tragism poemele lui A Velea.

Poemele prezentului volum nu sunt mereu egale ca valoare, aceasta nescazindu-le insa valoarea estetica. Unele sunt pur si simplu poeme de constatare, de luare aminte si descriptive pe alocuri. Ma refer la poemele pariziene, cam sufocate pe alocuri de atitea referiri si referinte.

Una peste alta grupajele sunt bine inchegate si sustinute din punct de vedere emotional si liric, cu mici detensionari lirice, care trimit uneori cititorul cu gindul la lectura unui jurnal, doar aparent gindit in versuri.

Poemele sunt majoritar originale, sunt inteligente si atrag atentia asupra unei drame personale, de identitate si de cautare a ei, intr-un spatiu neprietenos autorului.

Rezolvarea acesti drame, cred ca ramine a fi vazuta in viitoarele volume ale poetului Andrei Velea.

Paul Blaj despre volumul "Gimnastul fără plămâni"

*articol preluat de pe site-ul Hermeneia.com aici

Paul Blaj

Nu îl cunosc și nu am de a face cu Andrei P. Velea. Sună de parcă am fi certați, nu? Ei bine da. Nu suntem. El este un sensibil și inteligent debutant (pentru că numai dacă ești și inteligent poți emite așa: transcrie individul poemele pe hârtie:// smulse din habitatul lor natural, ele par înşiruiri/ aberante de cuvinte. este o realitate a fiinţei pe care,/ ori de câte ori îşi spală urechile,/ omul vag o aruncă ţevilor...), un mai tânăr confrate care are frumoasa ocupație de informatician, ceea ce nu îl împiedică (mai cunoaștem cazuri) să facă o figură frumoasă (cum ar spune un fotbalist) prin volumul său prim, Gimnastul fără plămâni apărut în condiții grafice excelente la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galați, 2010.

Îmi place teribil de mult un citat din postfața realizată de scriitorul și criticul literar a. g. secară pe care îl reproduc pentru savoarea lecturii. Este din F. Beigbeder: “Lucrez în publicitate: ei, da, poluez universul. Sunt tipul care vă vinde rahat. Ăla de vă face să visaţi la lucruri pe care nu o să le aveţi niciodată: cer veşnic albastru, gagici care nu sunt niciodată nasoale, o fericire perfectă, retuşată pe Photoshop. Imagini bibilite, muzică ultimul răcnet. Apostolatul meu este să vă fac să vă curgă balele. În profesia mea, nimeni nu vă doreşte fericirea, pentru că oamenii fericiţi nu consumă” asta apropo de ce îmi place mie, desigur. Dar și de luciditatea pe care o descoperă în poemele plachetei autorul citatului.

Probabil că dacă ar fi să vi-l descriu pe poet, pe Andrei P. Velea, m-aș hazarda să recurg la expresia lui, omul vag, care este de fapt omul obișnuit, individ al societății în care trăim, pentru că poemele lui, desprinse puternic de lirismul siropos, capătă rareori unde emoționale, dar și atunci o fac cu eleganța servirii unei dulceți de nuci ori cireșe amare într-un salon elegant, unde designer este chiar el, poetul. Însă Andrei depășește cu ușurință condițiile de a fi doar vag. El capătă substanță din poem în poem.

Versuri ca acestea: blocuri scunde, cubiste, cu porumbei mecanici, agresivi, pe fiecare pervaz;/ apartamente cu ochii în ochi, submarine, iar în spatele fiecărui hublou/ câte un cuplu cu gesturi şi zorzoane aparte…/ poet sub pleoapa unei tarabe de flori, curăţând cu limba picăturile de ploaie. (…)într-o comuniune totală cu desuurile oricărui obiect dimprejur./ plouă uşor sub turn, mai târziu; e bine că ai telefon mobil,/ poţi trimite iubitei un mesaj: sute de cabluri, aparate şi circuite/ îl vor transforma într-un poem, ușor receptabile ca fiind foarte puțin tributare (pleoapa unei tarabe…) diafanului, sunt excepții care confirmă o regulă. Iar regula este că A. P. Velea, a pășit cu dreptul înspre drumul propriei rostiri. Este cu trei ani mai mic decât mine. Dar versurile sale îl îmbătrânesc lent, cu deliciul unui cuvânt ce devine arhaism.

Iată și versuri de o dezinvoltură teribilă: am două sute de poeţi într-un aparat de fotografiat:/ spuneţi care doriţi să recite şi vi-l trimit pe retină!/ am o sută de prozatori şi cincizeci de dramaturgi,/ cea mai excentrică sclipire din gusturile voastre o satisfac// printr-un singur gest din sprânceană!/ numiţi, dacă ştiţi numele, mimaţi dacă ştiţi stilul,/ fredonaţi dacă ştiţi melodia: am o-ntreagă orchestră/ de compozitori şi dirijori,// am instrumente care singure ştiu mişcările de gambe…/ numiţi un secret, o taină oarecare şi promit că dacă nu data asta,/ sigur data viitoare!… desenaţi un nume,/ plimbaţi-vă de-a lungul lui şi vă arăt filosoful,// doar abia am vizitat cimitirul père-lachaise, unde-o englezoaică/ recita pe bufniţa lui jim morrison din eluard în germană.

Ei, dar pentru a vă forma o părere amplă asupra densității, asupra cadrului larg al abordării poeziei de către Andrei, va trebui să aveți în mâini volumul, acesta fiind însoțit de excelente fotografii în alb-negru, ce confirmă puterea de sugestie dar și lașitatea înspre delicatețe, cu care cedăm mai toți, noi, poeții.

Cu o imaginație luxuriantă, un timbru ușor apăsat, această carte este un arbore de la care nu aștepți fructe ci doar reper, umbră și poate cândva, spre apusul vieții, amintiri. El, Andrei P. Velea vine între congenerii săi cu eleganță, acolo unde simte și știe că ar avea multe de spus din trăitele sale, din netrăitele sale, fapt pentru care îi dorim cam ceea ce ne dorim și nouă. Să nu îmbătrânim. Iar dacă o facem, să fie în secole. Că poate mai încetinește încălzirea globală…

Nu îl cunosc pe autor, dar îmi doresc aceasta. Pentru că, inexplicabil (au ba!), după ce i-am lecturat volumul de debut mi-am simțit… plămânii fără gimnast.

marți, 9 noiembrie 2010

Andrei P.Velea la CNMK




Va astept cu drag miercuri 10 noiembrie, orele 12.30, la Colegiul National Mihail Kogalniceanu, Galati, pentru a participa prezentarea volumului "Gimnastul fara plamani" de Andrei P.Velea.

miercuri, 3 noiembrie 2010

Serile de poezie de pe strada Balcescu



In prima fotografie sunt alaturi de poetii Valeriu Valegvi si Angela Baciu, de doamna Costina Musat, de sotia mea si de poeta Vali Craciun.
Au vorbit despre carte Marius Grama si Valeriu Valegvi. Am recitat si eu cateva poeme si am vorbit despre carte din perspectiva autorului.

duminică, 31 octombrie 2010

Lansarea volumului 'Gimnastul fără plămâni'







Lansarea a avut loc joi, 28 oct 2010, Centrul Cultural Dunărea de Jos, Galaţi
Mai multe fotografii aici!
O descriere a evenimentului publicată în Viaţa Liberă, aici.

vineri, 29 octombrie 2010

Andrei P.Velea la VOX TV

Duminica la ora 16 ma puteti urmari pe VOX TV intr-o emisiune alaturi de poetul Ion Grosu. Vom vorbi despre volumul 'Gimnastul fara plamani' si despre tanara generatie de scriitori din Galati.

Serile de poezie de pe strada Balcescu


UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMANIA - filiala IASI
Libraria "Lumina" Galati & "dialogurile poetei Angela Baciu"

va invita la un nou proiect cultural:

"SERILE DE POEZIE DE PE STRADA BALCESCU I"

prima intalnire: marti 2 noiembrie 2010, ora 18.00

Poetul ANDREI P.VELEA isi va lansa volumul "Gimnastul fara plamani" ed.Centrul Cultural "Dunarea de Jos".

Parteneri in proiect: Liceul de Arta "D.Cuclin" ce va participa cu un moment artistic; prof.coordonator: Ilie Elena.

Desi suntem intr-o toamna tarzie, cu vreme capricioasa si ploi multe in data de 2 noiembrie vor incepe calduroase seri de lecturi publice in cadrul proiectului “Serile de Poezie de pe Strada Balcescu” fondat de poeta Angela Baciu.

Proiectul va include: seri de poezie, proza si eseu, spectacole de muzica si teatru, expozitii fotografice, ateliere, lansari de carte si reviste,s.a.

Intr-un cadru adecvat, intr-o librarie chiar in centrul vechi al Galatiului pe Str.Balcescu, toti iubitorii de arte sunt invitati sa participe alaturi de noi la aceste seri romantice.

Sunt invitati reprezentanti ai culturii, scriitori, pictori, sculptori, muzicieni, profesori, jurnalisti de la publicatii culturale centrale, scrise, tv si online, presa locala, institutii colaboratoare, dar si elevi si studenti, publicul larg.

Intrarea este libera, va asteptam la un ceai fierbinte si poezie buna!

gazda primitoare: libraria"Lumina" & d-na Costina Musat
moderator, concept proiect by Angela BACIU
Poeti de pretutindeni sa ne bucuram impreuna de minunate seri de poezie!!!

miercuri, 20 octombrie 2010

Anunţ: debutul meu în volum!

Vă aştept cu drag la debutul meu în volum! Volumul de numeşte Gimnastul fără plămâni” şi reuneşte mai multe cicluri de poeme, precum şi câteva fotografii artistice.

Evenimentul va avea loc pe data de 28 octombrie 2010, joi, orele 12 şi 12 minute, Centrul Cultural Dunărea de Jos, Galaţi (Strada Domnească nr. 61, lângă Teatrul Dramatic).

Vor prezenta criticii literari Constantin S. Dimofte şi A. G. Secară, precum şi poeţii Octavian Miclescu şi Marius Grama. Va recita actorul Aureliu Bâtcă.

La eveniment vor fi prezentate poeme şi fotografii artistice din creaţia personală.

Vă rog să distribuiţi celor interesaţi invitaţia!



joi, 14 octombrie 2010

Pendulările însinguratului cu felinar

Volumul „Amiaza omului cu felinar” este al doilea volum al lui Dan Bistricean, un poet brăilean, licenţiat al unei facultăţi de Filosofie şi Istorie. Pasiunea filosofiei se simte la tot pasul în volum, Zenon, Heraclit sau Parmenide fiind adeseori motiv de meditaţie poetică pentru Dan Bistricean. Volumul, apărut la editura Opinia, Brăila, 2010, este alcătuit din trei părţi: „Oraşul obscen”, „Anotimp arhetipal” şi „Mansardele somnului”.

În „Oraşul obscen”, poetul nu-şi are locul. Propriu poetului, după cum aflăm la sfârşitul acestui ciclu de poeme, este „o mlaştină sau/ podul unei case/ nelocuite” (p.27). Nu doar un anumit oraş este obscen, ci orice formă de oraş, de la polisurile greceşti la metropolele contemporane. Până şi „nevinovatele târguri sunt obscene”, declară anti-citadinul Dan Bistricean (p.21).

Cum arată un oraş obscen? Ne-o spune Dan Bistricean pe un ton bacovian din prima poezie: „tramvaie lichide se scurg/ din orbitele cartierului fetid” (p.14). Ordinea lucrurilor este cu totul bulversată: câinii de vânătoare sunt cei împuşcaţi, tribunalul aparţine clovnilor (p.16). Moartea este o stare de fapt profund instalată: „eram morţi/ fără [...] să fi ştiut asta” (p.17). În oraşul obscen filozofia e luată peste picior şi tratată ca la carnaval.

De ce este oraşul obscen? Deoarece banalitate cuprinde totul, iar orice formă de vitalitate este anihilată până la paralizie. Deoarece anonimatul pune stăpânire pe tot: „ne intraseră coastele unele în altele/ şi ne respiram unii altora respiraţiile/ făceam schimb de scalpuri/ vorbeam cu gura altuia/ iar unul îmi folosea inima/ pentru că a lui tocmai intrase/ într-un alt piept” (p.25). Şi, nu în ultimul rând, deoarece capcane mortale pândesc orice pas. Vina pluteşte în aer, căutându-şi singură făptaşul: „cetăţeni cu jobene pe cap/ [...] mă priveau sever/ şi-mi spuneau/ trebuie să fi făcut tu ceva”.

Cum se poate evada dintr-un oraş obscen? Doar prin înălţare spirituală, ne spune Dan Bistricean după o cină cu Oblomov. Singura şansă e ca cei care vor să evadeze să devină „pietoni ai aerului”.

„Anotimp arhetipal” are doar trei poeme. Primul dintre ele este un elogiu adus însigurării în lumea contemporană. O singurătate căutată „cu felinarul în amiază”. Un exil printre semeni. O singurătate asumată deplin, cultivată pe un ton de-a dreptul masochist: „eram singur/ şi era/ dureros de bine” (p.31).

În „Mansardele somnului”, ultimul ciclu de poeme al volumului, Dan Bistricean devine sentimental. În oraş tot nu-şi găseşte locul; alături de iubită, însingurarea devine una în doi. Tonul e rece, iarna este pretutindeni în poemele din „Mansardele somnului”, peisajul e unul siberian. Relaţia de iubire generează diferenduri. Trei sunt cele care interesează în cadrul acestor poeme: unul asupra existenţei, unul asupra timpului şi altul, ca un paradox de final, privind însingurarea.

Iubirea aduce o întrebare asupra spaţiului existenţial: „îmi ziceai apoi/ că trebuie să ajungem la margine/ limita e cea mai bună/ protestam [...] mai bine rămânem aici/ în mijlocul cercului” (p.43).

Iubirea aduce o pendulare între temporalitate şi atemporalitate, între acceptarea fluxului Heraclitian, care schimbă totul şi refuzul acestuia, manifestat simbolic prin gestul spargerii clepsidrelor. „Omul atemporal” este adus faţă în faţă cu „Omul cu felinar”. Primul este ironizat pentru caracterul său atemporal, al doilea pentru dorinţa de temporalitate. Pe primul îl ascultă ea („din politeţe/ sau din milă”, p.46), pe al doilea îl lămureşte el („azi nu e nicio zi/ îi răspundeam”, p.49).

În ultimul poem, Dan Bistricean ne lămureşte: nu îşi doreşte însingurarea. Poemele care alcătuiesc volumul de faţă le-a scris în „douăzecişioptdezile/ fiindcă n-am vrut/ să mă prindă/ însingurat/ plânsul unui copil” (p.60).

Volumul lui Dan Bistricean, „Amiaza omului cu felinar”, are un ton anti-citadin, bacovian, reflexiv. Este poezia unui inadaptat al „metropolelor contemporane”, care iubeşte „alb-negru, siberian”. Metafora titlului este extrem de sugestivă. Aminteşte de gestul lui Diogene, care căuta oameni, prin Atena, cu felinarul în timpul zilei. Dan Bistricean nu este un filozof cinic, ci este doar un poet care pendulează „între limită şi mijlocul cercului”. Căci poezia nu oferă explicaţii, nu lămureşte noţiuni, iar pendularea este o stare propice poeziei.

marți, 5 octombrie 2010

Andrei P. Velea - Confesiunile “Gimnastului fără plămâni”

*
Cine (ce anume) te-a determinat să optezi pentru domeniul literaturii?
Nu există in viaţa mea niciun eveniment punctual care să mă fi determinat să mă apuc de scris. O fac demult, de când eram copil şi scriam nişte povestioare foarte fanteziste cu Hercule şi cu argonauţi. Mai târziu scriam „poveşti de seară” pe care le arătam colegilor. Cred că pur şi simplu scriu în virtutea unui impuls de-a mă exterioriza, scriu deoarece am ce şi cum spune şi cred, într-un fel, că port un mesaj relevant (estetic şi filozofic). A fi scriitor nu e o opţiune, ci un destin. A opta presupune să alegi ceva „convenabil”. Nu e cazul: aici, mai degrabă, e o problemă de a fi sau a nu fi tu însuţi.

Ce criterii foloseşti pentru a recunoaşte calitatea unei cărţi? Sau de ce o carte este valoroasă în ochii tăi?
Îmi place critica literară, îmi place să analizez, să discut, să disec cărţi. O carte este valoroasă dacă are idei profunde, stil şi acel „ceva” greu de definit şi care e mai degrabă intuit de către critici. Probabil e vorba despre o viziune asupra vieţii. O carte bună trebuie să te cucerească, să te umanizeze, să-ţi propună noi perspective; trebuie să te „corupă” în sens pozitiv, să-ţi mute atenţia de la cotidian.

Care sunt autorii pe care îi apreciezi cel mai mult (şi de ce)?
Doi scriitori m-au ajutat „să mă descopăr”: Gellu Naum şi Mircea Cărtărescu. Îl apreciez pe Gellu Naum pentru felul în care a deschis noi spaţii poetice, abisale, pentru felul în care a transformat experimentalismul suprarealist într-o poetică profundă şi inovatoare. Pe Mircea Cărtărescu îl apreciez pentru cum a scris despre cotidian, pentru cum l-a filtrat şi l-a redesenat. Consider că ei mi-au oferit lecţiile de bază ale „meşteşugului scriiturii”.

Vorbeam cu câţiva colegi despre faptul că nu am accepta să facem testul poligraf împreună cu soţiile sau cu alţi oameni apropiaţi, doar pentru că rezultatele ar putea fi cel puţin neplăcute în raport cu ceea ce noi credem că ne mijloceşte vieţile! Adică, la întrebări gen: ai înşelat, ai trădat, ai furat etc, s-ar putea să se mişte acul mai ceva ca la seism! Aşadar, sunt relaţiile dintre oameni bazate pe minciună, ascunzişuri şi compromisuri nemărturisite? Unde mai e măreţia vieţii dacă ascundem atât de multe lucruri?
Cred că viaţa e un sistem fragil şi complex de compromisuri. Viaţa trebuie să fie onestă şi asumată ca destin, nu neapărat „măreaţă”. Poate că măreţia stă tocmai în abilitatea de a te descurca onorabil în „hăţişul existenţei”.

Care este cel mai important lucru din viaţa ta?
Cred că cel mai important lucru în viaţă e însăşi viaţa. Detest filozofiile care mortifică existenţa, detesc când spiritul îşi pierde vitalitatea sau când oamenii uită să trăiască şi se rezumă doar la a respira.

La ce lucrezi în momentul de faţă (mă refer la creaţia literară)?
În momentul de faţă mă pregătesc pentru debutul în volum personal. Cartea se va numi “Gimnastul fără plămâni” şi va apărea în această toamnă sub egida Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi. Este în fapt o antologie de cicluri de poeme scrise între 2001 şi 2006. Poate părea puţin tardivă apariţia, însă am aşteptat până m-am simţit suficient de matur. De ce acest titlu? Deoarece îl consider o metaforă a unei alergări ambigue, absurde prin existenţă, care e viaţa de cele mai multe ori.

Cum anume te-ai caracteriza?
Cred că cel mai bine mă caracterizează amestecul de spirit fantezist şi cerebralitate. Nu pot concepe că lumea este perfect ordonată, că nu există lucruri vagi sau mistere – mi s-ar părea trist asta, însă nu pot concepe nici lipsa de repere sau bulversarea lor – mi s-ar părea lipsit de inteligenţă să fie aşa. În rest mă văd optimist, elitist, pătimaş, sociabil, curios şi glumeţ.

Ai vreun vis neîmplinit?
Multe! Într-un fel, viaţa se termină atunci când ţi-ai îndeplinit visele. Evit să-mi explorez toate visele, pentru a păstra un pic de mister.

Cum arată o zi din viaţa ta?
Mă culc târziu şi mă trezesc la fel de târziu. În timpul zilei muncă, după care urmează o bere la o terasă. Seara târziu, până şi după miezul nopţii, scriu şi citesc. Pe scurt: muncă, bere, soţie şi prieteni, cultură.

Ce proiecte de viitor ai?
Intenţionez să mai public un volum de versuri, de data asta la o editură naţională. Intenţionez să continui şi să diversific colaborările cu revistele, cenaclurile şi poate, într-un viitor nu foarte îndepărtat, să încerc să scriu şi teatru sau proză. Îmi plac mult critica şi teoria literară, însă un critic trebuie să dedice enorm de mult timp cititului, cel puţin 7-8 ore pe zi, timp pe care eu nu-l am la dispoziţie.

Ce calităţi apreciezi cel mai mult la un om?
Ador oamenii care se opun pasionaţi mediocrităţii, oamenii care au inteligenţa polemicii şi care au simţ critic; adică pe cei care văd dincolo de lungul nasului şi se interesează de lume ca ansamblu. Nu pot sta la masă discutând doar despre ceea ce se află în fafurie sau în stomac.

Ce-ţi place ? (de la situaţii de viaţă, la caractere, comportamente, autori etc. )
Îmi plac polemicile inteligente, pe orice subiect, fie faţă în faţă, fie virtuale (chiar şi în medii gen Facebook). Îmi place activitatea de cenaclu, pe care o văd ca pe un laborator literar. Admir lucrurile limpezi şi cred că mistica e folosită, în cele mai multe cazuri, doar pentru a farda o situaţie neinteresantă. Ca intelectuali îi iubesc pe Ortega Y Gasset, Nietzsche, Berdiaev, Tudor Vianu, George Călinescu, Adrian Marino. În ceea ce priveşte muzica clasică, preferatul e Şostakovici; în materie de muzică „non-clasică”, ascult frecvent Queen, The Doors şi Depeche Mode.

Ce nu-ţi place ?
Am o aversiune aproape fiziologică faţă de mediocritate, care e cea mai gravă maladie spirituală. Detest oamenii parţiali, vagi, care se rezumă la sfera lor. Nu sufăr discuţiile proaste, care te pătează mai rău ca noroiul. Nu agreez generalizările facile, replicile gen „toţi avem dreptate” sau teoria conspiraţiei. Înghit cu greu armata, şcoala ori biserica. Nici de mine nu-mi place întotdeauna, mai ales când conştientizez cât timp pierd zilnic fără rost.

Despre cum poate fi recâştigat prestigiul poeziei

*
Suntem obişnuiţi zilele astea să auzim pe la toate colţurile explicaţii aiuritoare, care fac referire la tot felul de entitaţi intangibile, vechile explicaţii de ordin religios fiind înlocuite de noile explicaţii de tip mistic-pseudoştiinţific sau conspirativ. Auzim despre tot felul de „invenţii secrete” şi „conspiraţii”, despre tot felul de „cercetări” şi „statistici” (cu ghilimelele de rigoare), argumente care se dovedesc fără nicio valoare intelectuală atunci când te apleci cu un minim de seriozitate asupra lor. Există, ca să spun aşa, o formă de „poluare intelectuală” care e răspândită pretutindeni şi care nu e întreţinută de nicio entitate conspirativă, ci doar de incapacitatea noastră de a ne asuma intelectual existenţa, chiar şi într-o societate dominată de ştiinţă şi tehnică, cu o religie aproape apusă.
În tot acest amalgam, observăm că poezia a pierdut mult din prestigiul ei. Observaţia este valabilă şi pentru celelalte arte, însă cazul poeziei este cel care ne interesează în rândurile de faţă. Poezia a pierdut mult din substanţa intelectuală, reflexivă, raţională. Avizi de explicaţii „paralele”, aruncăm din ce în ce mai frecvent poezia în mâna unor concepte precum „inspiraţia”, „inconştientul” sau „muza” şi evităm să discutăm tranşant despre mesajul intelectual şi raţional pe care-l poartă poezia. Uităm, chiar şi în mediile de „specialitate”, cum ar fi cenaclurile literare, că poezia trebuie să poarte un mesaj intelctual şi că trebuie să fie precisă în acest sens. S-a ajuns până acolo încât se pune semn de egalitate între elucubraţiile de ordin mistic, pseudoştiinţific şi poezie, astfel că nimeni nu mai înţelege acum de ce ar citi un poem. Romanul postmodern s-a îmbogăţit de puterea metaforică şi de sugestiile profunde ale poeziei, vedem asta limpede, păstrând în acelaşi timp firul epic şi mesajul. Ceea ce face ca între poezie şi roman, poezia să fie pe locul doi acum.
La Bucureşti, în cadrul aşa numitei generaţii douămiiste, s-a înţeles într-un fel această problemă, de mesaj, a poeziei. Însă tinerii formaţi în jurul regretatului Marin Mincu pun prea mult accent pe modul de transmitere al mesajului, pe vuvuzele şi marketing, şi prea puţin accent pe mesajul însuşi, pe care-l aruncă în stradă, într-o formă evoluată de „versuri de cartier”. Spotul publicitar, pe care tinerii bucureşteni îl trâmbiţează ca ideal poetic, nu poate aduce decât, cel mult, o reabilitare „de scenă”, „de reflectoare” a poeziei, nicidecum una de substanţă, pe termen lung o astfel de viziune putând fi de-a dreptul nocivă. Să nu uităm niciodată, ca adevăr constatat sec, că majoritatea reclamelor mint!
Cred că adevărata reabilitare a poeziei poate fi începută de la ideea sugerată undeva de Tudor Vianu, cum că filosofia e cea care are nevoie de poezie şi nu invers, asta datorită mijloacelor de exprimare poetice, ajung acolo unde exprimarea non-metaforică nu ajunge. Ar trebui să reabilităm prestigiul intelectual al poeziei şi să înţelegem practic că poezia are la bază o viziune asupra lumii, ca şi ştiinţa sau filosofia, iar simplul talent de-a înşira versuri pe hârtie, pe care-l atribuim deobicei inspiraţiei, e doar o parte a actului poetic. Sugestia lui Vianu poate fi completată de cea a lui Adrian Marino: avem dreptul suveran (poate chiar obligaţia!) de-a semnala „erorile grave şi aberaţiile sinistre”. Stând la masă cu un poet, acesta ar trebui să ia atitudine acolo unde mintea captivă o ia pe lângă drum, iar teoriile conspirative sau „vrăjitoriile pseudoştiinţifice” îşi fac simţită prezenţa.
Odată înlăturată „poluarea intelectuală” care pluteşte peste sfera poeziei, abia atunci putem avea pretenţia că poezia a fost (sau a început să fie) repusă în drepturi. Până atunci există împrejur suficiente simulacre, suficienţi „demoni ai minţii”, pentru ca poezia, cu fantezia coborâtă în maidan, cu acea libertate esenţială de-a spune lucrurilor pe nume redusă la tăcere de prejudecăţi anti-intelectuale, să nu mai incite.

Andrei P. Velea, octombrie 2010