luni, 31 octombrie 2011

USR Filiala Sud-Est are un sediu nou

Sambata 29 oct 2011 a avut loc lansarea noului sediu al Uniuniii Scriitorilor filiala Sud-Est: Galati, strada Labirint nr.1. La multi ani si la cat mai multe opere de valoare!

duminică, 23 octombrie 2011

Dan-Liviu Boeriu despre "Gimnastul fără plămâni"

Senzualităţi şi excese

Dan-Liviu Boeriu
cronică preluată de pe blogul autorului

Am avut mereu oroare de poezia manifestă, sonoră şi convingătoare în mod categoric. De aceea nu mi-a plăcut niciodată Adrian Păunescu, un poet care şi-a cam bătut joc de talentul cu care, de bine, de rău, l-a înzestrat natura. Nu spun, prin asta, că m-aş da în vânt după poemul ermetic, experimentalist şi ininteligibil emoţional ori raţional. Cale de mijloc, fraţilor!

Andrei P. Velea scrie o poezie a contrastelor. Şi nu vorbesc doar din punct de vedere al emoţiilor care transpar din versul clar şi bine tăiat, ci şi ca urmare a construcţiei volumului „Gimnastul fără plămâni”. Acesta cuprinde 7 grupaje oarecum independente stilistic, însă inegale valoric. Punctul de vârf al cărţii este „Omul vag”, o colecţie de 21 de poeme care vorbesc, cu acuitate şi duioşie, despre inconsistenţa cotidiană, în mici tablouri postmoderne de o prospeţime aparte. Andrei Velea are „ochi” pentru realitate şi talentul de a o tranfisgura, redesenând-o în cheie expresionistă: „omul vag se răsteşte la propria umbră! / dorind singurătatea absolută, omul vag nu concepe / ca pata de răcoare să se ţină cu dinţii de el” (p.20).

În restul volumului, poetul pare să joace cartea sensibilităţii şi a senzualităţii exacerbate, într-o încercare (ce pare, pe alocuri, disperată) de a-l face pe cititor părtaş la miracolul palpabil. Andrei Velea crede că menirea lui este aceea de a împărtăşi, cu evidentă bucurie, beneficiile experimentului şi surprizele viului. Poetul cheamă la „simţire”, încă de la debutul volumului, în ceea ce pare a fi o poezie-program a intenţiilor sale: „nu poţi înţelege faptul că poezia nu se scrie, / ci după ea se-nşiră palmele ori se-aruncă braţele, / la fel cum nu poţi înţelege faptul că poezia nu se explică [...] / poezie eşti tu, / iar tu nu te-nţelegi, nu te cunoşti / nu te explici sieţi, / însă exişti, iar asta e de-ajuns” (p.11).

Fiind un excepţional receptor liric, poetul urmăreşte fascinat dospirea versului în realitatea înconjurătoare. Avid ca un copil în faţa miracolului cunoaşterii, Andrei Velea înregistrează lacom fiecare mişcare detectabilă ochiului şi o sinocronizează perfect tabloului propriei subiectivităţi erotice. Poezia nu mai e aici abstracţiune aridă, ci acoperământ şi însoţitor al celor dipsuşi s-o înţeleagă şi s-o adopte: „la marginea unei străzi arbitrare / foiai dintr-o mână într-alta versurile unui poem, / amplificând şi mai mult cu propria-ţi zăpăceală /zumzetul de acolo” (p.14); „tu stai cu strofele răvăşite după urechi; / şi nu eşti singură: ceva ciudat / te recită de zor de la un capăt la celălalt” (p.15).

Reproşez volumului, aşa cum am mai spus, neomogenitatea stilistică şi valorică, dar şi abuzul de explicit. Autorul poemelor nu mizează atât pe seducţia vagă, subliminală, ci prezintă deseori, într-o manieră clară şi desluşită, elemente care ar fi trebuit să ţină de misterul ansamblului (de exemplu: „e acolo o faţă ca de borcan”, „luna ce doarme, lascivă, pe turnul eiffel”, „energia suspectă a unui gest involuntar” etc). Îl salvează intenţia generoasă a demersului şi naivitatea cochetă a degustătorului de frumos.

„Gimnastul fără plămâni” e, aşadar, un volum încărcat de senzualitate şi emoţie participativă, cu câteva piese de rafinament liric evident, iar autorul e, fără dubii, un poet talentat, încă vag nesigur, totuşi, pe capacităţile sale creative. Om trăi şi-om mai vedea! :)

(Andrei P. Velea, Gimnastul fără plămâni, 120 p., ed. Centrului cultural Dunărea de Jos Galaţi, 2010).

vineri, 21 octombrie 2011

Aldea aşteptând poezia (despre „iona îl aşteaptă pe godot” de Marius Ştefan Aldea)

„Poezia a plecat demult. Poate s-a sinucis. Nu, nu cred; eu totuşi nu cred. Eu sunt Aldea, am fost cu ea la cârciumă, ne-am îmbătat, atâta tot. Nu ştiu dacă ar trebui să ştiu dacă s-a sinucis sau nu” – cam aşa se termină volumul de poeme „Iona îl aşteaptă de Godot”, subintitulat „poeme teatrale”, de Marius Ştefan Aldea (editura „Marineasa”, Timişoara, 2010). Cu o singură modificare – nu e vorba de „poezie”, ci de „Iona”. „Aldea” rămâne, deoarece e parte din piesa absurdă a propriilor poeme.
Dar cine e personajul „Aldea” (sau „poetul străzii”, aşa cum îşi spune el pe internet, după titlul celui de-al doilea volum de poeme lansat în 2010: „Poetul.străzii@yahoo.com”). Putem afla mai multe despre autor de pe blogul personal (mariusaldea.wordpress.com): „Mă numesc Marius-Ştefan Aldea, născut(nu făcut!) din dragostea lui tata pentru mama, pe 23 iunie 1987, în zodia racului, împrumutând de la ciudata creatură talentul de a progresa în regres prin celebrii paşi de dans <<2 în faţă, 3 înapoi>>”. Mai mult: „În prezent locuiesc în Timişoara, îmi asigur traiul vânzându-mi poeziile din uşă-n uşă; am întâlnit o toantă care să-mi spele cămăşile, nu am copii, locuiesc la etajul 1 în chirie la o familie de medici dentişti, cu toate astea o dată la câteva săptămâni mă doare foarte tare o măsea, direct în suflet; sunt ipohondru, doctorii îmi dau mult şi bine de trăit. Cum sunt de modă veche, îmi scriu textele pe caiete cu pixul, de aceea categoriile umilului blog sunt, de fapt, caietele mele de poezie. În prezent sunt redactor-colaborator la revista literară <<Contemporary Horizon>> şi redactor-şef la <<subCultura>>, revistă de literatură vie distribuită prin licee, universităţi şi cămine studenţeşti.”
„Iona îl aşteaptă pe godot” este un volum dens. Are peste o sută de pagini şi conţine poeme foarte pestriţe atât ca mesaj, cât şi ca estetică şi valoare. După cum remarcă şi prefaţatorul, Daniel Vighi, poemele nu sunt egale ca valoare şi aparţin, cel puţin aparent, mai multor perioade de creaţie, dând impresia că este scris „pe două voci”. Acelaşi reproş îl formulez şi eu: poemele puteau fi structurate pe cicluri tematice şi autorul putea să renunţe la anumite piese, care nu îşi au locul în volum (din punct de vedere valoric).
Să revin la aspectele pozitive – totuşi avem de faţă un tânăr poet, cu doar două cărţi publicate până în momentul de faţă. Iată ce poem excelent este capabil să creioneze Marius Ştefan Aldea („poem claustrofob”, p.24): „deschideţi geamurile/ camera mea vrea să vomite fluturi/ atât, viermii rămân la mine în gât,/ da, dulapul este plin cu dinamită/ şi moarte de rezervă./ sub patul meu poezia latră/ ca un înger de pază,// de când te-ai mutat la mine,/ nu mai fac pipi în pat,/ tu ai părul lung şi ne învelim noaptea în el./ odată am visat că era toamnă şi ţie/ îţi cădea părul ca frunza de plop.// de când tot vreau să renunţ la pereţi./ de fiecare dată când îi dărâm,/ ei se regenerează precum coada de reptilă;/ deschideţi geamurile, am oase de copil în gând/ şi ceva peşti care-mi înoată sub ochi./ ţie îţi sărut genunchiul până când luna/ devine o rotulă abstractă/ şi apoi te înşel cu o dinamită.// bum!” Din punctul meu de vedere acest poem este cel mai bun exemplu din volum: are imagini inedite, curgere firească, duritate, dar şi rafinament.
Altminteri… Marius Ştefan Aldea este când prea dur, „viu” în termenii autorului, urmând estetica douămiistă după cum sugerează prefaţatorul („căcat şi tristeţe,/ decembrie se uşurează la colţ/ şi cerul acesta flegmează brumă/ ca un pensionar tuberculos,/ proasto, am visat azi noapte morţi” – un exemplu mediu ca intensitate, p.10), când rămas undeva în spate, pradă unor poeme adolescentine („eu eram tramvai, tu erai o străină, te-ai urcat în mine/ cu o greutate de frunză ţi-am ghicit din prima/ cifrul verdelui din ochiul tău”, p.16). Revolta lui pare uneori o simplă furtună într-un pahar cu apă: „fraţilor, nebunia mea este un samurai/ care vă taie capetele din prima/ când încercaţi să mimaţi poezia” (p.29). E frumos dezideratul douămiist al autenticităţii, însă mi l-aş dori exprimat mai subtil. Alteori Aldea poetizează calin (aici nebunia lui e un fel de pisoi blând): „tu eşti un fel de mare/ eu intru şi ies din tine/ la apus – la răsărit/ ca un fel de soare./ tu eşti un fel de femeie/ eu sunt un fel de bărbat […] tu eşti un fel de poezie/ iar eu un fel de poet.” Doar „un fel de poet”? Să nu uită, totuşi – poezia s-a sinucis! Nu, doar Iona s-a sinucis. În alte locuri, Aldea abundă de imagini, care coerente, care incoerente, mimând dicteul automat: „neclar de lună, femeia cu două pântece/ are o gură cusută în locul sexului,/ inima mea şi-a sucit glezna de sânge şi râde ca o ţigancă cu dinţi roşii pictaţi,/ încă puţin şi învăţ să mă nasc, ca şi cum până acum a fi-ul mi-ar fi fost constipat,/ tot timpul există o mamă care te screme din dragoste.” (p.69)
Un lucru se mai spune despre autorul de faţă: cum să ar fi „neo-bacovian”. Într-o cronică intitulată sugestiv „Bacovia în secolul XXI”, Horia Gârbea spune tranşant: „Marius Ştefan Aldea este un autentic neo-bacovian”. Sunt suficiente locuri în volumul de faţă care să ne arate că, între poeţii preferaţi ai lui Aldea, între maeştri, Bacovia ocupă un loc extrem de important. Imagini bacoviene, motive şi atmosferă bacoviană, ba chiar şi poeme bacoviene „rescrise”: „sunt câteva urme de copite de reni în oraş, iubito,/ chiar pentru asta moş crăciun a fost prins/ în flagrant coborând pe coşul pieptului tău” (p.40). Sau: „sunt rece, iar parcul acesta cu aerul lui de morgă/ mă primeşte cu o poftă de autopsie” (p.12). Însă Aldea are un limbaj bogat, luxuriant, iar Bacovia era sărac în cuvinte şi imagini – nu ar fi spus niciodată: „soldatul îşi descarcă arma/ în pântecul femeii lui/ iar aceasta va naşte la foc automat” (p.76). Nu mi-e foarte clar ce înţeleg unii prin „neo-bacovian”, aşa că, în cazul lui Aldea, aş spune doar că Bacovia este o mare dragoste şi nimic mai mult.
Poemele „teatrale”, cele cu Iona şi Godot, se remarcă în primul prin limbajul viu, autentic, dur, douămiist şi prin imaginile bogate, inedite. Mai puţin prin filozofie sau ecou. În primul dintre ele, intitulat chiar „iona îl aşteaptă pe godot” (p.32), aflăm cum că Iona a mâncat peştele („l-am mâncat eu pe el, am întins felii de mămăligă rece în el”), că Godot trebuie să aducă „ţigări, votcă, salam şi brânză de oaie” sau că Godot e frate cu Iona: „şi ce credeţi că a făcut iona, ce credeţi că am făcut? m-am dus la mama, ţineţi minte, neexistând şi am rugat-o aşa: mamă, după ce mă naşte pe mine, naşte-l şi pe godot, te rog eu, că mă-sa nu vrea să-l nască şi mama nu a pus nicio întrebare, l-a născut şi pe godot, imediat după ce m-a născut pe mine”. Remarcaţi limbajul: „e ca şi cum am fi fraţi, de aceea strig: godot, godot, hai mă odată, ce-ţi ia atât, mă cac pe mine de atâta singurătate, auzi tu, godot, go-dot, go-dot…”
Aldea aşteptă poezia. Ba nu: poezia este deja cu Aldea! Iată ce declară „inculpatul” (p.48): „sunt un om anormal pentru că vorbesc poezie./ sunt un geniu şi mă gândesc la mine/ […] m-a născut o notă pocită care şi când tace vorbeşte poezie./şi iar vin şi spun:/ punct”. Punct!

Andrei Velea, septembrie 2011

joi, 20 octombrie 2011

Andrei Velea în Virtualia IX















Am apărut în Antologia Virtualia IX alături de nume foarte bune ale poeziei actuale. Iată unul dintre poemele care mi-au fost publicate:

după judecata de-apoi
*
după judecata de-apoi
rămân ultimul

pentru a verifica vulcanii să nu scape gaz,
lacurile să nu dea pe dinafară,
stelele toate sa fie stinse

închid uşa lumii cu două zăvoare,
craniul mi-l aşez drept sigiliu, iar noaptea
o trag pătură peste lume

în imensul hău cu arme de catifea

Andrei Velea la cenaclul Marin Mincu

Pe data de 19 octombrie 2011 am prezentat cateva poeme in cadrul cenaclului Marin Mincu, alaturi de poeta Domnica Drumea. O seara frumoasa cu doua lecturi foarte diferite. In sala au fost aproximativ douazeci de persoane: o prezenta frumoasa si o audienta interesata de poezie.

luni, 17 octombrie 2011

Falsul război al unui „anonim gălăţean” cu Poezia

În timp ce răsfoiam viaţa şi opera „Anonimului Gălăţean” (a.g.secară, editura Napoca Star, Cluj, 2011), mi-a venit în minte următoarea idee: „Poezia actuală nu mai poate fi muzică, pentru că şi-a propus să nu mai vrăjească. Este fie adevărată, crudă, chiar brutală, cinică, demistificatoare, fie meta-poezie, adică discurs (poetic) despre poezie. Poezia ca vrajă a cuvintelor, ca frumoasă minciună, a murit. Poetul e, mai degrabă, un ceas enervant, care te trezeşte dimineaţa la o oră nepotrivită”. Am postat această „zisă” de Facebook (va figura, probabil, pe coperta următoarei cărţi a lui a.g.secară). E o constatare pragmatică despre starea actuală a poeziei. Undeva în prefaţa cărţii mele de poeme „Gimnastul fără plămâni”, criticul (sau cronicarul, cum îşi spune din modestie) a.g.secară vorbea despre „despărţirea de o anumită poezie”. Eu aş spune chiar mai mult: „despărţirea de Poezie”. Şi nu mi se aplică doar mie, ci se aplică şi poetului a.g.secară – care ştie foarte bine că „Poezia” sau „o anumită poezie” a murit. Iar volumul de faţă o demonstrează cu prisosinţă. Dacă poemele datate in 2004 sau 1998 mai pot fi „categorisite” drept „Poezie” (încercare de…), ultimele poeme ale „anonimului gălăţean” sunt, mai degrabă, ceea ce numesc „meta-poezie” sau „discurs poetic despre poezie”.

Sintagma „poezia nu este” pare a fi „teza” sau punctul central al cărţii de faţă. Cu ea debutează primul capitol, intitulat „Despărţirea de nume”. Poezia nu este, ci devine. Autorul nu mai are încredere în poezia statică, eternă, pre-existentă. Preferă valsul hegelian. O îndoială tipic postmodernistă se strecoară printre rânduri. Este, dacă vreţi, caracterul „slab” al gândirii, aşa cum spunea Vattimo. Poetul nu mai are pretenţiile romanticilor, nu mai scrie „Poezie”, nu mai este trăsnit de „Inspiraţie” şi nu mai are acces la „Poem”. „Poezia nu este/ vreodată// poezia devine mereu/ altceva/ decât am bănui noi” (p.7). Mă gândesc că cei mai slabi de înger s-ar putea speria – ar putea fi de-a dreptul îngroziţi că o anumită formă a poezie a dispărut. Dar este ceva extraordinar, totuşi, la mijloc: poezia se reinventează pe sine. Poezia nu a murit, ci doar o anumită formă a ei a devenit desuetă. Aici este „meta-poetul”: „metafizic vorbind”, ne spune, „poezia nu este”, iar noi „nu vom fi niciodată/ poezie”. „Dar cum să-i spui poeziei că nu o mai iubeşti,/ cum să o părăseşti fără să ştie?// când tu eşti de atâta vreme în stomacul balenei roz” (p.22)

Totul este diluat, difuz, scurs (ca în Dali): „cei care iubeau/ i-au întâlnit pe cei care credeau/ că iubeau […] orice concert care începe/ nu se mai termină […] cei ce iubesc/ îşi uită instantaneu iubirea/ şi numele”. Peste toate, „tristeţea îşi taie o felie/ mare de tort […] o aruncă bucuriei/ în ochii ei mari/ care plâng totdeauna cu oameni”. Pentru ca, la final, „oamenii, ca mai întotdeauna/ neştiind prea bine de ce,/ aplaudă” (p.8-10)

Poezia nu este deoarece nu mai există principii: „dumnezeu”este alcătuit „din nasturi/ un idol de frişcă”, iar poemele nu sunt altceva decât „strigăte/ de căutare// a numelui/ a numelor/ care suntem”. Totuşi, „este un tort sacru deoarece se ascunde în el însuşi dumnezeu” (p.11-12). Apoi uitarea se aşterne, izbăvitoare: „este un semn să mă opresc/ să mă uit/ să-mi uit numele/ de care se şterg pe mâini/ prietenii vechi/ care nu mai ştiu ce înseamnă prietenia” (p.16).

Registrul de imagini este unul al copilăriei – cu imagini infantile, puternice, alături de meditaţii profunde: „balena roz îl înghite pe iona” (p.16), „dumnezeu din nasturi/ un idol din frişcă” (p.12), „domnişoara pingui” care „nu crede/ în domnişoara de fistic” (p.11), „inimile ca nişte prăjituri neînsiropate” (p.9) sau „stelele au început vânătoarea/ pisicilor poznaşe” (p.21). Pisici, care, dacă tot veni vorba de ele, apar şi în moto-ul cărţii, într-un citat din T.S.Eliot.

Totuşi, chiar dacă atmosfera este una de „basm filosofic”, există „înţepături”, „trimiteri”, la lumea cotidiană: „desigur, un melc ţopăind/ precum un iepure/ nu este ceva obişnuit/ într-o ţară care nu este nici normală/ dar nici a minunilor” (p.19) Tot aici ar putea fi incluse şi următoarele versuri: „falsă baladă a inocenţei/ care a turbat muşcată de un câine simpatic” (p.21). Câinele este simpatic, iar noi „trebuie să ne adunăm, să ne concentrăm/ să renunţăm/ să privim poezia/ mai detaşaţi/ să nu uităm că noi nu vom fi niciodată/ poezie/ în adevăratul şi adâncul sens al înţelesului/ deşertăciunii din noi” (p.22)

De unde, deci, „despărţirea de nume”? Iată de unde: poezia este un „strigăt de căutare a numelor”, „numele suntem noi”, dar, „metafizic vorbind”, „poezia nu este”.

Al doilea capitol poartă titlul „Dincolo de îngrămădeala din dicţionarele nedeschise”. Aceeaşi îndoială de poeme, de cuvinte: „eu/ care n-am dresat mai mult de un poem/ cuvintele/ le-am iubit prea mult/ nu le-am jignit respectându-le/ în sălbăticia lor” (p.23). Totuşi, acelea cuvinte „m-au închis în viaţa mea”, aşa că devine „prea târziu să mai cred/ că între mine şi cuvinte/ va mai fi o istorie/ cât o iubire” (p.24). Închis de către cuvinte în propria viaţă, autorul se simte condamnat la o iubire imposibilă. Până la urmă putea să-şi inhibe puţin respectul: chiar şi jignite, probabil, cuvintele ar fi reacţionat la fel… Sau poate că autorul ar fi „obţinut” mai multe…

Unul dintre poemele care mi-au plăcut cel mai mult din această carte este cel de la pagina 26: „amintire unu: fără nicio iluzie din partea groparului care a uitat să-ţi scoată din ţărnă piciorul stâng”. Îl găsesc drept un exemplu excelent despre cum poetizează şi meta-poetizează a.g.secară. Iată poezia: „când aproape totul se terminase/ (o) ea mi-a povestit despre un viol/ pe un mormânt din cimitirul/ eternitatea// şi-atunci am înţeles că/ punea primul pumn de ţărână/ pe mormântul poveştii noastre”. Se putea pune punct aici si era o poezie „frumoasă”! Dar nu – intervine meta-poetul cu următoarea „precizare” ironică (cel puţin la fel de reuşită în plan metaforic, opusă ca încărcătură primei părţi): „povestea/ iar nu iubire noastră// (iubirile adevărate sunt, ca să fiu iarăşi banal,// nemuritoare)”.

Un alt exemplu foarte reuşit găsim la pagina 28: „amintire şi mai recentă”. Aici a.g.secară se apropie de acea formă a poeziei despre care spuneam că este „adevărată, crudă”: „în microbuzul ce alerga/ spre galaţi pe unul din locurile din spate/ o tânără nici frumoasă, nici urâtă/ tunsă scurt/ ţinând în braţe un bebeluş căruia nu-i vedeam faţa […] privea şi zâmbea oarecum/ trist […] copilul ei era urât foarte urât/ cu faţa mutilată”. Aşa că, ne spune poetul, „am înţeles mai multe/ (nu de ce trebuie să călătoreşti uneori în picioare) […] dumnezeu este bun într-adevăr”. Ultimul vers „[dumnezeu] poate fi atât de dur” trebuie să lipsească (sunt sigur că a.g.secară o va face la următoarea ediţie a „anonimului gălăţean”).

Prea multe laude… Chiar dacă este o carte bună, mai întâlnim şi „scăpări”. Spre exemplu, nu sunt de acord cu poemul de la pagina 30: „poeme cu soţ 1. (fără a fi cel dintâi)”. Mi se pare un poem „jucat”, „nesincer” – ca o „mască”: „acum ştiu de ce nu mă simt bine/ (de cele mai multe ori) când sunt cu scriitorii/ şi publicul lor// doar în faţa foii albe/ (şi/sau a monitorului)/ pot să mă găsesc/ ca pe un vechi prieten/ şi să stau de vorbă ca la o cafea/ cu o iubită pe care am ucis-o/ într-o pădure de poem/ într-un râu de cuvânt/ într-o imagine indescriptibilă/ într-o aripă de înger/ bătând prieteneşte pe umăr amintirea unui zeu”. Este un poem fals şi care intră în contradicţie cu filozofiile de mai sus. Are, totuşi, o circumstanţă atenuantă: e datat „7 mai 2005”. Poate că atunci a.g.secară se regăsea în poeme… Astăzi are un adevărat război: se desparte chiar şi de numele lui în acest conflict! Câteva pagini mai încolo, poetul se contrazice drastic: „poezia nu este despre mine” (p.45)

În cel de-al treilea capitol, „Din anul 2000… când mai eram copii”, autorul îşi permite să se joace cu imaginile şu cuvintele. Îşi ia o scurtă pauză de la războiul declarat „Poeziei”. Iată un exemplu: „fără fără (mituri)” (p.41) – „hai găseşte-mă sub fructe de aur/ zburând în sâmburii lor iubităune/ zăpăcit/ în oase-nfipt de lupta cu orgoliul smintit/ răpindu-te tandru pe sub carpeni de staniol// caută-te suflet în ciocolata nopţii/ mânjindu-ne până la cuvinte”. Până la urmă şi spartanii din „300” aveau momentele lor de tandreţe…

În cel de-al patrulea capitol, „Cetăţi, femei şi (false) nostalgii”, facem, în cele din urmă, cunoştinţă cu „Anonimul gălăţean”. Ta-da! Sub un moto promiţător, revine în forţă „războiul cu Poezia”: „ca un cavaler templier înviat/ din toate cuvintele/ torturat/ de toate cuvintele/ de parcă ar fi uitat/ un singur cuvânt// ierusalim” (p.44). Afirmaţiile sunt scurte, tranşante, ca declaraţiile de război: „poezia nu este despre mine” sau „sunt poeme care nu te vor” (p.45). Metaforele sunt dure, puternice: „mă-ntorc […] la acele cuvinte (ca nişte) muşte/ zburând mai repede decât/ metaforele de aur ale cântecelor/ din ceruri” sau „ceruri// unde nu se face parada poeziei/ unde carnavalul cuvintelor e absurd/ şi dincolo de legi” (p.46) „Anonimul gălăţean aşternea tăcerea/ în faţa cuvintelor/ care se sfiau/ să mai înainteze ori să se întoarcă// se scriau acolo pe ele” – iată câtă putere deţine un „Anonim” de Galaţi. Atenţie! – a nu se încurca cu oraşul de provincie din sud-estul României, cu o populaţie de aproximativ 300.000 de persoane, port la Dunăre. Ah, nu! E vorba, pesemne, de o proiecţie celestă a acestui oraş monoindustrial, plin ochi de câini maidanezi şi găuri (metafizice) în asfalt! Probabil că e vorba de acelaşi oraş (a se citi: aceeaşi sublimă proiecţie) pe străzile căruia (căreia) „Maşina de poetizat” (din volumul „Hotel în Atlantida”) îşi disputa supremaţia în dauna autorului (cel care semnează rândurile de faţă). Înţelegem că a.g.secară s-a despărţit de numele lui şi înţelegem faptul că un „anonim gălăţean” îşi face loc în sfântul război cu „Poezia”. Mai multe lămuriri într-un viitor volum! (ştiu asta „pe surse”!)

Şi iată-ne ajunşi la ultimul capitol al cărţii de faţă: „Schitul din Cişmigiu zburător. Alte geografii sentimentale”. Aici a.g.secară a strâns câteva poeme mai vechi, scrise prin 2004-2005. Primul dintre ele, „fresca1: dansam prin cişmigiu”, e scris după „luna de miere” care a durat „5 zile”: „porumbeii nu credeau în lacrimile mele de fericire/ gângureau a misterul lor de nepătruns/ şi noi dansam în aerul tare ca marmura/ al dimineţii târzii în care zâmbetul tău sculpta/ entorsa binestării mele”. Pe atunci a.g.secară nu era în război cu „Poezia”…

Voi încheia cu un vers „de prin 2005”: „pentru poeţi primul canon e să se lepede de metaforă” (p.68). Sau de nume… Cronicarul de la revista „Dunărea de Jos” ne lămureşte în ultima pagină ce a urmărit prin această carte: „substanţa volumului are însă rădăcini multiple: de la revoltă, da, dar nu ideologico-literară, de la poveşti de iubire ş.a. şi se ajunge la dorinţa de armonie, căutarea acesteia şi, implicit, la iluzia purităţii şi efemeritatea florii de cireş a candorii…” Sau a balenei roz cu dantele…

luni, 3 octombrie 2011

Andrei Velea în POESIS

Mi-a fost publicat acest poem în Revista „POESIS” (nr.246-248, septembrie 2011):

poeţii nu bat apa-n piuă

*
poeţii nu bat apa-n piuă,
ei sorb din ea ca dintr-un pahar plin în deşert
nectarul fanteziilor despre cum ar putea
fi lumea mai bună

poeţii nu bat apa-n piuă,
îşi imaginează că fiecare piuă e o fântână
în care adevărurile incomode s-au ascuns
şi repetă mecanic, pentru a nu fi demascate,
orice vorbă li se aruncă de sus

poeţii nu bat apa-n piuă,
ci cred că fiecare piuă e un sex de adolescentă;
ei invită în poeme
cele mai neobişnuite lucruri,
îmbătaţi cu vinul din piua fiecărei zile,
cum ar fi o agrafă să facă dragoste cu madona
sau un elefant să cânte de inimă albastră
unei mandoline

poeţii nu bat apa-n piuă,
o iau şi o transformă în principiu universal,
aşa, să se oftice filozofii;
poeţii iau piua şi o decretează particulă ultimă, indivizibilă,
să semene zâzanie printre oamenii de ştiinţă

nu bat apa-n piuă,
pentru ca sunt piua în care sarea
din lacrimile noastre
e amestecată cu sarea din transpiraţiile noastre;
ei doar ridică piua şi spun, precum copii,
piua!,

adică pauză puţin,
c-am înnebunit căutând prea multe sensuri
într-o frunză care, pur şi simplu, cade
pe malul unei ape
cândva, într-o toamnă târzie

Revista Dunarea de Jos, nr 113-114-115