duminică, 21 decembrie 2014

Doru Căstăian despre ”Lumea e o pisică jigărită”

O post-metafizică a miracolului/ Andrei Velea: "Lumea e o pisică jigărită"

Preluat de pe site-ul ziarului Viața Liberă, Galați, de aici.

Andrei  Velea este cu siguranţă una dintre vocile poetice bine conturate ale Galaţiului ultimilor ani. Citind  ultimul său volum de versuri (“Lumea  e o pisică jigărită”, ed. Brumar, Timişoara, 2012), mi-a venit în minte că un fundal sonor potrivit pentru lecturarea  poemelor  din acest volum   ar putea fi piesa lui Leonard Cohen, “Waiting for the miracle” aceea din coloana sonoră a lui “Natural born killers”.  Pentru că, într-adevăr, poemele din acest volum sunt o meditaţie asupra miracolului, sau, mai bine spus, asupra lipsei lui şi posibilităţii de a-l recrea sau de a-l regăsi în hiper-realitatea lumii de azi. Privirea inteligentă, lucidă şi sceptică a poetului remarcă frust pustiirea acestei lumi, absenţa zeilor, sau, mai degrabă, căderea lor în derizoriu (Hristos este izgonit ca un vagabond periculos dintr-o alimentară, Diogene se masturbează în public fără a mai şoca pe cineva etc).  Marile mistere (iubirea este înfiorarea predilectă pentru A.V., aşa cum stă bine unui tânăr poet) devin absente, pură mecanică, sau groteşti de-a dreptul, ca în “Poemul marelui masturbator” (“cât ea va străbate câmpul vizual/al marelui masturbator/el o va adora ca pe o amantă”).
Lumea lui A.V. chiar este o pisică jigărită, un animal inutil şi chinuit, care a supravieţuit cumva istoriei semnificative şi semnificante(ca baba Vera), care adastă acum, absurd, aşteptând un miracol târziu. Un “afterworld”, o lume a nostalgicilor (bătrânele din bloc care se ceartă pe scară), a nebunilor blânzi şi dezabuzaţi (cei din Salonul 44), sau a profeţilor neputincioşi (Gheorghe, care se plimbă cu minţile rătăcite prin complexul Ţiglina). Această atmosferă de dezastru nuclear, ontologic şi sufletesc totodată, capătă accente paroxistice în poeme “Poem pentru Kim Jong-Il” (“când kim jong-il a murit/un gheţar s-a topit brusc,/trei curcubeie s-au intersectat deasupra phenianului/şi o cometă a trecut nevătămată… împrejur: doar un imens pustiu/de pix care scria pe praf cu praf.”)
Spaţiul poetic al lui A.V. este, prin urmare, o “ţară pustie”. Nu întâlnim aici privirea care doar înregistrează, fără a a participa, a lui Eliot, şi nici tristeţea groasă, melancolică, din poemul amintit al lui Cohen. A. V. participă cât se poate de efectiv şi de vivace la întâmplările lumii sale, pe care le observă, le cântăreşte, le influenţeză şi le împărtăşeşte. Nu există tânguire, aşa cum nu există nici o trecere definitivă dincolo de pragul dezabuzării. Poetul continuă parcă să spere în posibilitatea miracolului. Incapabilă să afirme fără rezerve neantul şi să îl accepte în manieră stoică, aceptare al cărei corolar ar fi tăcerea, poezia lui A.V. oscilează între căutarea (şi depistarea) miracolului încă posibil şi demascarea acestuia drept fals miracol, făcătură, efect special găunos. Tipic pentru circumscrierea acestui tip de oscilaţie este poemul “Cum (nu) se calcă o cămaşă”,  în care, în aceeaşi succesiune de operaţii, regăsim căutarea Frumuseţii (cu majusculă!) şi efectuarea acţiunii stereotipe, sterile, de netezire a cutelor unei cămăşi.
S-a vorbit mult de un apetit pentru concret în poemele lui A.V. Fără doar şi poate, acesta există. Aş remarca însă că e un apetit exasperat, care ţinteşte dincolo, care vizează o salvare a excesului de concret prin descoperirea (sau inventarea) unui sens (evident, imaterial şi evident, miraculos). S-a vorbit, de asemenea, de o poezie impregnată de farmecul (dar şi de grotescul) provinciei. Un alt pretext, aş spune. A.V. îşi locuieşte provincia mai degrabă ca un cetăţean al universului, iar nonşalanţa cu care plasează în combinatul siderurgic sau în complexul Ţiglina căutările sale (deloc provinciale, mai degrabă universale, pentru că metafizice) arată că “şi aici există zei” şi că poezia valoroasă (întocmai ca şi filosofia) este atopică.  “Lumea e o pisică jigărită” este mai degrabă un tratat de ontologie care descrie o lume rotundă, oscilând între tragic şi comic, pe care poetul o locuieşte cu voluptate şi aplomb.

Doru Căstăian

Dan Gulea despre ”Plaja de la Vadu”

Cronică de Dan Gulea, preluată de pe blog-ul personal.

Plaja de la Vadu, noul titlu al lui Andrei Velea (Editura Brumar, 2013, 128p.), arată o schimbare a poetului sarcastic în prozator: culegere de mici texte, cu reverențe și mecanice cadențe spre Nedelciu. Dincolo de finaluri deci răsturnate, de medii cam ambigue (lgbt, swingers), titlul volumului exprimă o obsesie cvasigeneralizată social a purității, a singurei plaje naturale de pe litoral: la Vadu (și la Portița) sînt indicațiile șoptite misterios de orice agenție de turism, ca loc paradisiac ce poate fi foarte ușor cumpărat.
Povestirea ce dă titlul volumului arată o asemenea facilitate: „Plaja de la Vadu într-o singură frază” (de cîteva pagini, fraza, cert experiment modernist), pe care personajele principale o pot obține: doar 200 de km cu mașina îi despart de plaja de la Vadu, de locul unde pot fi liberi, el și ea: o libertate ce înseamnă iubire la malul mării, o libertate ce pare a fi limitată, pentru că doar parcurgînd distanțe personajele se pot iubi, pot exista.

Sub condiția acestor restricții (promisiune a unei evadări, dorița de evadare, senzația că eul este în altă parte, autrement, pas un autre), pe Plaja de la Vadu își fac loc o serie de mahalagii, ce seamănă cu cei ai lui Cimpoeșu, care le și recomandă pe coperta a IV-a. Reapare o profundă țară, un loc din care îți cam vine să o tai: pe holul unui spital, undeva, trei cîini rod o canapea, dincolo un workaholic își trăiește dezamăgirile, fumând, în altă parte o râpă este la fel de adîncă precum paharul de vin.

Locul este în principal urban, adesea numit, nemuritorul Galați, cu un combinat ce dă stare și viață celor ce se consideră oameni, cum ar fi cei trei maiștri ce locuiesc într-un singur bloc, densitate ocupațională ce spune ceva despre configurația socială a locului. Un combinat ce organizează și concursuri de poezie, de recitări pentru Guinness Book (se recită din Gelu N-am, de pildă), excelentă metaforă a asasinării poeziei de lumea prozaică. O punere în abis, pentru că, cel puțin declarativ, desprinderea de poezie nu este totală (nici nu avea cum să fie), din moment ce o narațiune se numește „Poemul tulburărilor obsesiv-compulsive”, o alta este „Ecografia unei întîmplări”, iar „Acrostihul” conferă identitate unui personaj.

Alături de aceștia, persoana a II-a, experimental-obsesivă, alternînd pentru diferite personaje, o clară trimitere la Mircea Nedelciu (în „Despre invizibilitate, împreună cu Nedelciu”), unde este căutată mai peste tot (la discotecă, într-o rîpă, la maică-sa) o țărancă ce adormise după cîteva păhărele sub un chilim.
După Sorin Stoica, ce făcea o critică socială declarat nedelciană într-O limbă comună și celelalte texte ale sale, iată că poetul Andrei Velea urmează aceeași metodă într-un volum dens, cu multe personaje, precum viața noastră cea de toate zilele.

Marina Popescu despre ”Plaja de la Vadu”

O evadare de o zi în libertatea senzuală a plajei de la Vadu. Călugăriţa însărcinată cu gemeni. Un bisexual turnat soţiei de către amantul lui şi scena picantă petrecută în spital între cei doi bărbaţi. Un tip cu tulburări obsesiv-compulsive pentru care o simplă ieşire din blocul în care locuieşte devine o aventură de câteva zeci de minute. Babele de pe scară care îţi fură corepondenţa din cutia poştală drept răzbunare pentru că nu le saluţi şi nu închizi cum trebuie uşa de la bloc. Tipul chinuit de teoria conspiraţiilor care învaţă să se relaxeze din nou după o gluma spusă de un prieten. Identităţi pierdute şi regăsite prin apropierea de ceilalţi. Patinaj artistic între real şi imaginar. Mecanisme psihologice simple care schimbă vieţi complicate. Un muncitor din combinat învăţând anapoda şi hazliu un poem de Gellu Naum. Aluzii politice finuţ strecurate ici-colo. Cazul medicinistei criminale însărcinate văzut ca o piesă de teatru cu final tragic. Tipologii foarte expresive descrise cu precizia unui bun psiholog. O carte care îţi stârneşte emoţii şi te face să priveşti altfel oamenii de lângă tine, adică te face să începi sa-i priveşti cu adevărat. Tensiunea&intensitatea întâmplărilor cresc de prima până la ultima povestire, provocând cititorului un mic orgasm intelectual. Autor: Andrei Velea. Titlu: "Plaja de la Vadu", ed. Brumar, 2013. Enjoy!

Cronică în revista Convorbiri Literare

Andrei Velea, Plaja de la Vadu, Editura Brumar, Timişoara, 2013, 128 p.

Revista Convorbiri Literare, iunie 2014, preluat de aici.

În timp, mi-au ajuns la redacţie cărţi de poeme ale lui Andrei Velea. Din varii motive nu am reuşit să le semnalez în rubrica noastră. Semnalăm însă volumul de proze scurte Plaja de la Vadu.
Prozele sunt grupate în patru părţi (în decrescendo, ca număr de pagini/ de texte): „Luna pe scripeţi”, „Cum ai trăit teoria conspiraţiei” „Alte broderii”, care conţine două texte, şi, în final, „Păpuşa din podul bunicii”, o mini-piesă menită, probabil, şi să fie jucată pe scenă, după modul în care este scrisă.
Textele din „Luna pe scripeţi” au, probabil, sursă de inspiraţie realitatea (uneori şi reflectată în mass media) – cu o plajă a nudiştilor şi a celor care fac dragoste sub cerul liber (de notat că deşi citim despre o plajă cu nudişti, care se plimbă goi, fac dragoste pe nisip, la adăpost sau nu, chiar personajul auctorial îşi iubeşte în aceleaşi condiţii soţia, nu citim cuvinte „tari”, triviale), ori călugăriţa însărcinată – din „Ecografia unei întîmplări” ş.a.
„Cum ai trăit teoria conspiraţiei” e un fel de călătorie imaginară (oare/ numai?) prin lumea celor care explică multe din cele care se petrec în jur prin teorii ale unor conspiraţii de o anvergură mai mică sau mai mare ori prin „mistere”
Primul text din „Alte broderii” îşi are izvorul tot în realitate (nuanţată în mass media) – „Noiembrie cu voce pe fundal” e, ca să folosim expresia autorului, o „broderie” pornită de la o ştire legată de „swingeri”, acele cupluri care se întîlnesc ca să facă schimb de parteneri. În al doilea text, cu iz satiric-umoristic-parodic, autorul „brodează” în jurul ideii că în oraşul Galaţi s-ar pregăti nici mai mult, nici mai puţin decît cel mai mare recital de poezie din lume (şi, cum orice record îşi are locul lui ştiut, şi acesta urma să figureze în „Guiness Book”, care şi-au trimis „delegaţii”). E de citit cum Gicu, muncitor din urbea amintită (unul dintre cei zece mii care trebuiau să fie „parte” la maratonul poetic), înainte de a o „tăia” pe undeva, spune neveste-si „Auzi, fă, că era să uit, la naiba. Trebe să învăţăm nuş’ ce chestie, o poezie parcă”… şi ajungem la o „poveste”  abracadabrantă cu Gicu şi …„Gelu n-am” (adică Gellu Naum)…
„Păpuşa din podul bunicii” are la bază un alt „caz”, mediatizat la vremea lui, al unei „studente criminale”.
În puţine cuvinte spus, autorul are ce trebuie unui prozator, ştie să conducă firul epic. Dar, poate cel mai de remarcat aspect e cel al modului în care „scotoceşte” natura umană, felul în care „fotografiază” un fapt anume (şi felul în care imaginează că se comportă „actanţii”), pentru mai toţi ceilalţi un „fapt divers” (a se citi „banal”, dacă banală poate fi o crimă, de pildă) ori încă ne„folosite” cine ştie ce la noi, ca să nu spun tabu (în „Nenorocitul”, de pildă, un ins însurat, cu copii, este măcinat între viaţa de familie şi înclinaţia către homosexualitate) şi-l foloseşte în proza sa.
Încheiem cu un fragment din lunga frază intitulată „Plaja de la Vadu”: „Te trezeşti ca ars în acea dimineaţă de sîmbătă, cînd primele raze ale soarelui ocolesc cu grijă frunzele copacului din dreptul apartamentului, îţi dau pleoapele la o parte, apoi îţi înfig adînc degete luminoase în ochi, priveşti lung pe fereastră către un peisaj monoton, de garaje şi maşini în timp ce îţi spui uite ce vreme frumoasa, face a plajă, încerci s-o trezeşti pe Adina, care nu dă nici cele mai mici semne că ar vrea să părăsească imperiul viselor, însă te gîndeşti că, dacă o vei ademeni cu aburii unei cafele, poate că se va trezi, zis şi făcut, aterizezi în şlapii albaştri şi lipa-lipa spre bucătărie, unde arunci în cafetieră patru linguriţe de substanţă, două ceşti de apă, apeşi butonul de start, după care, lipa-lipa, te îndrepţi spre baie, unde îţi dai cu apă pe ochi, îţi speli dinţii şi revii în cameră, unde Adina tot moţăie […] porneşti către bacul de la Brăila […] loc în care ajungi exact cînd unul dintre bacurile tocmai începe îmbarcarea şi nu sunt prea multe maşini la rînd, am ajuns la ţanc, gîndiţi amîndoi, apoi vă lăsaţi ghidaţi de burta unui căpitan ce aşează minuţios maşinile…”.

Cronică în revista Ateneu


Plaja de la Vadu

revista Ateneu, aprilie 2014

Poetul Andrei Velea ne surprinde plăcut cu un volum de proză scurtă - Plaja de la Vadu (Timișoara, Editura Brumar,2013, 126 p.), în care notează, cu finețe de psihanalist, dar și cu ironie, anxietatea omului contemporan, provocată de conspirația tehnologiei și amplificatăsub teroarea unei vieți monotone.
Povestirile sunt antrenante, respiră din aerul cotidianității, urmând însă o traiectorie lăuntrică a unui el sau ea, care și-au pierdut iubirea, identitatea, liniștea, bucuria de trăi într-o lume agasantă sau libertatea.
Titlul cărții poate fi interpretat ca o sugestie a evadării, plaja fiind granița imaginară dintre realitatea palpabilă și mare, simbol al spațiului infinit sau al genezei. Cele 14 povestiri sunt, inegal repartizate, în patru secțiuni: Luna pe scripeți, Cum ai trăit teoria conspirației, Alte broderii și Bonus. Fiecare povestire evocă trăirea paroxistică a unui sentiment de teamă, perceput la modul obsesiv de către personajul tulburat, care nu are curajul să-și mărturisească, cu voce tare, neliniștea. Cartea conturează o lume paralelă celei reale, în care personajele au deplină libertate de mișcare și exprimare. În universul recreat, ele se manifestă firesc, dialogul se înfiripă pe nesimțite și evoluează spre un final neașteptat, care reușește să-l ia pe nepregătite pe lector. Conflictul nu se rezolvă niciodată cu un happy-end exterior, ci mimează doar o libertate lăuntrică, dată de propria creație: „«Spre deosebire de tine, eu acum simt că lumea literelor există efectiv, fără să fi citit. Dar să vezi ce carte o să-mi iasă! Eu nu-s sclavul lecturilor, ca tine! Eu îmi las spiritul liber!»“ (p. 62).
Universul exterior este conceput asemenea unei rețele conspirative, ce pune la cale anihilarea individului. Naratorul îl privește cu detașare, dar îl însoțește/pândește permanent (acasă, în scara blocului, pe stradă, la birou, într-un bar, la facultate etc) pentru a transcrie gesturile de marionetă ale personajului, trăirile halucinante, gândurile și acțiunile maniacale: „Teama de frânghiile nevăzute ale manipulării se cuibărise deja în sufletul tău. Patul dezordonat, rece, te-a primit cu brațele punctate de ghimpii veninoși ai angoasei și-ai disperării“ (p. 66).
Nu lipsesc umorul și ironia amară din paginile volumului. Lectorului îi este servită o porție de realitate crudă a inculturii și a prostiei fudule în povestirea Gelu n-am. În lumea lui Gicu domnesc ignoranța și satisfacerea instinctelor primare (foamea de mititei), dar ele sunt camuflate, în mod grotesc, de poezie: pentru a intra în Cartea Recordurilor, siderurgiștii vor recita câte un catren, dovedind spiritul cultural al clasei muncitoare. Așa a titrat și presa internațională: „În patria lui Dracula au apărut furnalele culturale“ (p. 116). Și așa l-a descoperit Gicu pe poetul Gellu Naum!
Andrei Velea reușește să transmită în povestirile sale fiorul anxietății, mânuind, ca un adevărat păpușar, personajele sale, acaparate de o realitate plată, uniformizatoare. Intriga simplă menține suspansul și sporește curiozitatea cititorului de a descoperi cum se rezolvă situația de criză. Conflictul interior pare a se multiplica la nesfârșit și a cuprinde miile de indivizi în pielea unuia singur, redus la starea de nevroză în lumea contemporană.

Silvia MUNTEANU