luni, 16 iulie 2012

Cartea Lirei. A treia!

Azi am primit cea de-a treia carte a Lirei. Particip si eu cu poeme. Felicitari scriitoarei Cristina Stefan - cartea arata super!

marți, 3 iulie 2012

O cronică la cărţile mele în Algoritm Literar nr.6

Dispăruta lume nedispărută

Liviu Ofileanu

*revista poate fi descărcată de aici

Despre Andrei Velea aflăm că are un pic peste treizeci de
ani, este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Economice, Galaţi,
şi se află deja la a doua carte de poeme – Hotel în
Atlantida, Fundaţia culturală Antares, 2011 (după Gimnastul
fără plămâni, Ed. Centrului Cultural Dunărea de Jos, 2010).
Faptul că publică pe situri şi face parte din cenacluri on-line,
apare în antologii şi colaborează la reviste nu este un lucru
nou, ci unul comun şi dezirabil autorilor de astăzi. Încă de la
Gimnastul fără plămâni remarcăm discursul relaxat, o
directeţe voalând o fire aparent neproblematică, gata de joc
şi joacă, observaţii apăsate de Constantin S. Dimofte în
cuvântul înainte: “Andrei Velea este, în fond, un
temperament clasic ce se sprijină pe o logică structurală
strictă, care, cum este şi firesc la un artist ce a parcurs tot
felul de experienţe poetice, nu neglijează formal nici
sugestiile venite din alte zone: ale simbolismului,
postmodernismului ş.a.m.d.”, (Iată fiinţa în faţa iluminărilor
ciudate…, p. 9). Prefeţele ambelor volume au titluri aproape
identice, marcând probabil o eventuală continuitate la nivel
interpretativ, fie şi cu lectori diferiţi (C. S. Dimofte şi A. G.
Secară) – ultimul nume fiind prezent cu o postaţă în primul
volum, ca să revină în cel de al doilea cu o prefaţă, lucru mai
rar întâlnit şi singurul cu adevărat bizar într-un proces
editorial (dacă ambii prezentatori consideră o bizarerie titlul
ales de Velea cărţii sale, Gimnastul…).
Încă de la primul poem al Gimnastului se explicitează
crezul poetic, scribul ca prim lector şi destinatar a cărui
„gramatică a viziunii” (conform Mariei Corti) se influenţează
prin sugestie, şi anume poziţia de outsider autodeclarat faţă
de contextul Literaturii, minimalizându-se cu orgoliu scriitura
drept rezultatul unor halucinaţii “citeşti versurile astea ca peun
delir/ şi crezi că nu-i nimic în realitate care să le
corespundă:/ gândeşti că strofele-s doar decupate din
peisajele minţii,/ că totul se petrece numai după ce
imaginaţia pură/ frenetizează orice cuvânt./ […] iar tu nu tenţelegi,
nu te cunoşti, nu te explici sieţi,/ însă exişti, iar asta e
de-ajuns.”, (poem, p. 12). Dispusă în şase compartimente,
materia textuală a Gimnastului ne va situa în aria poemelor
de dragoste filtrată prin intelect, curtare şi concretizare în
„cinci poeme” (2002) şi în „Versuri pentru Lolita” (2003),
proiecţiile sinelui în text nu fără un aer reflexiv şi burlesc în
„omul vag” (2001): “pe ţeasta omului vag, doi borcănaţi joacă
azi cărţi;/ se chelesc unul pe altul de bani, se-njură, beau,/
apoi reiau, la nesfârşit, acelaşi joc monoton,/ plat dinafară,
însă plin de sens pentru cei dinăuntru.”, (pe ţeasta omului
vag, p. 32) sau: “citeşte omul vag unui oarecare câteva
poeme;/ scrise de-a lungul şi de-a latul urechii, sentimentele/
degajate sunt potenţate de pelicula de ceară/ care leacoperă.”,
(omul vag citeşte poeme, p. 38). Aproximativ
aceleaşi subiecte se regăsesc şi mai departe în “Printre
obiecte” (Jurnal Liric 2004), “Psalmii recenţi sau poemele cu
Dumnezeu” (2004-2005) şi “Peisajele pariziene” (2005-
2006), adăugându-se camerele de cămin, notaţiile de
atmosferă, discuţiile cu studente asupra lui Kant, cotidianul şi
petrecerea lui în text refăcute cu detaşare optzecistă
(parodierea referinţelor culturale). Desigur, pentru
cunoscători nu va trece neluat în seamă un vers inspirat din
Jurnalul filosofic al lui Noica: “m-ai ajutat să mă decid: nu team
iubit!,/ te-am părăsit prea intrigat să se fi întâmplat
asta…”, (m-ai ajutat să mă decid, p. 82), dar nici actul de a
studia, care văduveşte de timp şi este văzut ca “misoginie”:
între un obiect şi-o operă de artă e o distanţă mai scurtă/
decât aceea dintre numele tău şi titlul imprecis al acestui
poem;/ definitiv: sunt misogin...”, (tu mi-ai rămas ca orice
risipă, p.83).
Ne vom întoarce acum în camerele Hotelului în Atlantida
(ca formă un pătrat economic, o cărţulie simpatică şi anume
adresată copiilor mari prin imaginea de pe copertă: un ţânc
în haine albe stă ghemuit de parcă ar scrie în nisip şi valurile
şterg totul numaidecât) pentru a nota etichetele de pe
coperta a IV-a: Corneliu Antoniu: „…naturaleţea celui ales. În
cea de-a doua carte ne pune în situaţia de a-i descoperi
personalitatea postmodernă, sinceră […]”; Viorel Ştefănescu:
„…îşi visează ironic propria viaţă, pentru a o proiecta,
vizionar, în poeme care-l trăiesc pe autor, aflat mereu în
trecere printr-un hotel din Atlantida.”. Adică poetul scrie
plauzibil şi avem, aşadar, o personalitate postmodernă şi
vizionară, unsă cu toate alifiile. Pentru o mai bună vizibilitate,
probabil, s-au aşezat în acest volum zece poeme traduse de
Petru Iamandi în limba engleză. Cărticica este nelipsită de
prefaţa elogioasă (şi retorică pe alocuri) semnată de Secară,
un text racordat şi la interogaţii mai vechi asupra rosturilor
literaturii, întrebări asupra cărora cititorul va fi meditat cu alte
ocazii. Vom cita doar sublinierile cu atingere la autor: „…
scrierile lui Andrei Velea pot fi, dihotomic, reducţionist,
împărţite în două: în poeme lucide şi în poeme fără intenţie,
ambele putând fi însă savurate cu sau fără intenţie,
împreună cu Platon sau fără…”, (Iată fiinţa în faţa
apocalipselor amânate!, p. 6). După cum ni s-a demonstrat
de A. G. Secară, sinceritatea nu este mare lucru în literatură
(pe linia Livius Ciocârlie via Noua critică), ci modul în care
autorul îi minte frumos pe alţii construind un imaginar
plauzibil – şi tânărul Andrei Velea devine părtaş la
redefinirea prin mit a lumii întoarse pe dos – apocalipse
amânate, precum la echinoxistul Ion Pop avem Amânarea
generală, desigur, cu alte conotaţii şi în alt context.
Aşadar, actul imaginativ tronează aici. Prima parte – „o
Atlantidă care nu s-a pierdut” – abundă în poeme cu textură
minimalistă, imperative surclasate chiar de către emitentul
lor: „…fugi din fotografia asta!/ ascunde-te într-o scoică,/
urlă-ţi gândurile toate […] repede, dă drumul la televizor: / sa
întors mesia/ şi vor să-l pună preşedinte!”, (sentiment acut
de fotografie, p. 12). Velea glisează pe mai multe planuri şi
unul ar fi contextul social tratat aici cu simbolistica unui
bestiar propriu şaptezeciştilor: „râurile au solzi, peştii au
împrumutat/ blana mamiferelor/ şi se hârjonesc cu gheare de
argint// ţăranii dezleagă silogismele păşunii,/ mioarele cântă
la nai/ un alai de lupi chercheliţi// femeile duc greul
războaielor/ la maşinile de cusut, / bărbaţii zămislesc din
grâu şi salivă// biserica-i căuşul palmei,/ bodega loc denchinăciune//
de miere-s păcatele când/ în cer miroase-a
paie,/ iar pe pământ a fulgi de înger”, (când în cer miroase-a
paie, p. 15). Un alt poem recreditează aplombul textualiştilor:
„poemul fără intenţie care, pur şi simplu,/ s-a nimerit pe foaia
de hârtie/ […] poemul rar, care te salută din zborul unei
păsări phoenix/ deasupra unei atlantide/ unde poeţii au
adormit la umbra unei flori de zgură” (poemul fără intenţie, p.
16). În căutarea timbrului personal se rescrie poemul în
diverse maniere, autorul petrece mai toate etapele conştient
de poziţia circumstanţială a emisiei: “…fiecare cu zeii lui, cu
viaţa lui socială,/ trăind într-o democraţie aproape de
explozie,/ greu de adus împreună”, (poem împreună cu
platon, p. 20). În “poemele din ultima cameră de hotel”, apoi
în “maşina de poetizat” se continuă ipostazierile unui eu
aristocrat, sensibil şi desprins din fluxul existenţialist.
Prezenţa sa contează ca martor al evenimentelor cotidiene
care interesează prin tangentele lor la omul-vag – un subiect
agresat de o exterioritate absurdă şi care se recompune în
singurătate (aşa-zisa misoginie) prin muzica surdă a cărţii.
Atunci, hotelul personal se ridică într-o Atlantidă scufundată
în ignoranţă, căci despre absurd şi lipsă de temei vorbesc
aceste poeme cu tuşă surrealistă: “primăria oraşului nu mai
funcţionează de o săptămână,/ pe la ghişee se recită din
shakespeare şi eminescu/ catastifele prăfuite se transformăn
romane erotice,/ iar planurile de urbanism în tablouri
suprarealiste// câinii poartă covrigi în coadă, iar pe dunăre,/
la galaţi, curge numai lapte şi miere[… ]”, (echilibristică
suicidală, p. 75). Şi totuşi, pentru cineva încă se scrie…
Pornind de la titlul „bizar” şi incitant al primei cărţi
propunem o paralelă: atletul fără splină, infatigabilul, cel care
recondiţionează vechiturile şi le dă luciul de oglindă. Dacă
actul de a respira (scrie) este compromis de cunoscutul
dicton al morţii Artei, anume scriitorul ştie că este văzut cum
ştie să scrie, ştie că nu poate alerga inconştient pe pagină –
tot el îşi dă seama că lectorul său este un scriptor atent şi nu
poate fi înşelat cu retorisme care s-au demonetizat (inclusiv
prin propria lor parodizare). Deci, autorul propune
gimnastica textului ca evaziune, o făcătură necesară, aşa
cum şi alte poetici axate pe esenţializarea discursului şi
ironizarea seriozităţii lui sunt sortite dormitului în semn. Dar
asta nu e totul: o lipsă a ceva trebuie suplinită (compensată)
prin alte forme. Pretinsa absenţă a plămânilor (a respiraţiei
imediatului) devine simbolul prezenţei unui alt organ de
percepţie a realului, şi acesta e ferit privirii asemenea
respiraţiei: cogito-ul. Mai precis, un cogito situat la frontiera
dintre joc (convenţie) şi joacă (act de nonşalanţă) se
defineşte ca şi în cazul hermeticilor – oglindire secvenţială a
spiritului pur în efemer – , timp suficient pentru a se macula
şi întoarce spre sine (ca text), nemuritor şi rece; întrucât
poezia caleidoscopică a lui Andrei Velea are scânteia
îngheţată a pietrei de inel, gesticulaţia unui adolescent miop
şi umilinţa orgolioasă de a nu se uita în oglindă.