marți, 24 noiembrie 2009

Waiting for the light

Strain sub felinar


Iată fiinţa în faţa iluminărilor ciudate…

de Constantin Dimofte, critic literar
(prefaţa viitorului volum "Gimnastul fără plămâni")

E posibil ca Andrei Velea, autorul acestui volum, să sugereze prin acest titlu, fără îndoieli bizar, starea de spirit a individului care se exercită preponderent în sfera intensităţii de gând. Expresiv, poate fi şi o modalitate a poetului de a-şi manifesta un tip contrariant, aparte, al perplexităţii în faţa unei realităţi diversive.
Şi iată fiinţa în faţa iluminărilor ciudate, atunci când creatul işi pierde contururile aparenţei vizibile, posibil o altă formă a mistificării, atunci când ochiul scrutator pătrunde în starea de taină a intimităţii lucrurilor cu o privire dăruită şi trainică. Mai poate fi aici vorba de alegerea pierderii inocenţei şi a pătrunderii în starea de iluminare a fiinţei supusă stării de cântec şi vrajă, atunci când te dăruieşti unei alte categorii de existenţă, a celei ficţionale, mai reală decât realitatea însăşi.

Întotdeauna poetul este însoţit de complementul său feminin. Se pare că subiectul meditativ se echilibrează numai în preajma dublului său existenţial. Dar dacă poetul se mulţumeşte cu rolul de observator şi înregistrator al realităţii femeii, cea care se supune tuturor metamorfozelor, tuturor furtunilor exprimate este ea :
«te-am vazut o secundă înainte de a te pierde ;
privirea ta işi pierduse (şi ea) timiditatea; o dezinhibare totală
te cuprinsese, luminându-te brusc pe dinăuntru;
când te-am pierdut în poemul acela [...]» (poemul acela)
Poezia autorului tinde către o existenţă pură, cu nuanţe plotiniene, care se mântuie la întâlnirea cu trupul de mişcare sensibilă a poetului.
Deci sufletul poeziei sale îşi caută un corp pe care şi-l găseşte în starea de graţie a subiectului vibrant care-şi «înşiră palmele» ori îşi «aruncă braţele» în succesiunea unei ordonări stranii.
Şi mai adaugă: «la fel cum nu poţi înţelege faptul că poezia nu se explică». Dacă putem să concedem că «poezia nu se explică» cu instrumentele obişnuite ale logicii fragmentare, printr-un fel de quod erat demonstrandum, trebuie să fim de acord că ea lucrează asupra noastră prin acel ferment ascuns în sine care farmecă şi, în acelaşi timp, stimulează organicitatea gândului sensibil. E o modalitate de a te situa în spaţiile vibrante cu nădejdea surprinderii vrajei şi deşteptarea bucuriei învăluite în ceremoniile secrete.
Tot atât de adevărat este că adeseori poezia poate fi asociată unui fior de «uite-l este, uite-l nu e», fiindcă e de la sine înţeles că pentru a crea poezia trebuie să fii stăpânit de o stare poetică.
Cum am mai observat, poetul foloseşte, cu precădere, un intermediar feminin pentru a-şi mărturisi impresiile sale lirice. Pe de altă parte, această manevră îi permite să-şi manifeste cu mai multă uşurinţă spiritul zeflemitor, acizii săi dizolvanţi, în raport cu feminitatea de natură mimetică şi imposibile de a pătrunde subtilităţile gândirii lirice :
«din celălalt capăt al străzii te vedeam bine:
împătureai versurile, îţi îndreptai cutele sacoului
şi plecai încet, punctând cu flecurile de la tocuri
confundarea ta cu acel arbitrar.» (poemul arbitrar)
Şi iată-l pe poet abandonat unui «morb» interior, atunci când îşi observă dublul său existenţial feminin, la rândul său supus acelui «mecanism» fascinant, de necontrolat, încât «parcă te recită cineva din mine» (poemul interior).
În altă parte: poezia este capabilă de noi şi fascinante reconfigurări atunci când sub stratul de aparenţă al inconsistenţei, sub presiunea ludicului, ca joc grav şi metamorfic, subiectul capătă o adevărată şi superbă consistenţă:
«am observat cum versurile,
adunându-se sângelui tău rar,
încep să-ţi mişte întunecimi, contururi mai bine definite,

voaluri, asprimi, durităţi chiar;
şi te vedeam mai clar: cu ochii tăi albaştri, coapse,tocuri,
prindeai consistenţă,
te-alcătuiau cuvintele din nou.» (poemul consistenţei)

A doua secvenţă a acestui excurs liric poartă numele: «Versuri pentru Lolita» , cu subtitlul «dintr-un carnet de-al lui Humbert-Humbert nedescoperit încă».
Exotismul emanat din titlu, ca şi paradoxul din menţiunea din subtitlu, ne obligă să afirmăm că poetul se lasă sedus de farmecul unor sugestii simboliste.
Andrei Velea este, în fond, un temperament clasic ce se sprijină pe o logică structurală strictă, care, cum este şi firesc la un artist ce a parcurs tot felul de experienţe poetice, nu neglijează formal nici sugestiile venite din alte zone: ale simbolismului, postmodernismului ş.a.m.d.
Simbolistă este şi implicarea armoniilor muzicale în trupul poeziei. Undeva, misterul interior al feminităţii se topeşte în armoniile muzicii lui Ravel:
«după ce te-ai agitat o oră, plângeai în surdină pe canapea;
alături: ravel – concertul în g pentru pian şi, evident, dezvelite,
coapsele şi fesele tale;
cine te mai înţelege şi pe tine, Lolita ?»
Magia fiinţei iubite, Lolita, emanând acea vrajă, imposibil de aproximat, îl înrobeşte pe acest Ulyse, sedus de chemările misterioase ale adâncului feminin, încât, orice ar face: «iarăşi te-aleg pe tine, supliciul meu, Lolita.»
Pentru ca, apoi, poetul să apropie misterul unduitor al feminităţii, armoniile constituţiei fizice ale acesteia, de muzica lui Brahms: «în limita unei presupuse decenţe, doar brahms şi coapsele tale»
Aparenţa înşelătoare a femeii îi trezeşte poetului sentimentul de prevedere: «mă priveşti azi de parcă pui ceva la cale, / însă te-asigur: / ţeşi intrigi în ceaţă, zeiţo!», pentru ca, în sfârşit, să-şi asume el însuşi vina de a minţi, încadrându-se în ritmurile mistificante ale femeii : «...o siguranţă firavă / cu fiecare rând – stiu: mint , Lolita... mint...»

În treacăt, să înregistrăm şi secvenţa lirică «Psalmii recenţi» sau «Poemele cu Dumnezeu»
Mediaţia lirică a lui Andrei Velea îşi pierde aici foarte mult din conţinutul de gravitate, transformându-se în nişte agreabile bizarerii. Nu trebuie, totuşi, să-l luăm în serios nici atunci când spune, referindu-se la faptul că Dumnezeu l-a închis în craniul propriei imaginaţii, ceea ce în fond nu ni se pare deloc inconvenabil:
«am făcut însă greşeala să-mi las numărul de telefon
şi de atunci mă sun în fiecare seară, mai insistent,
mai alambicat ca fumul,
propunându-mi tot felul întâlniri indecente în poemele astea»

Mai adecvată ni se pare maniera grotescă în care este tratat peisajul uman al Parisului, şi nu numai uman, transformat în contemporaneitate, într-un spaţiu de existenţă babilonică.
Suntem într-un Paris depersonalizat, dar plin de personaje eşuate într-un areal lugubru, cu nuanţe tragicomice. Secvenţa poartă titlul «Peisaje pariziene»

duminică, 22 noiembrie 2009

Versuri pentru Lolita (2003)

~dintr-un carnet de-al lui Humbert Humbert nedescoperit încă~

[după ce te-ai agitat o oră, plângeai]

*
după ce te-ai agitat o oră, plângeai în surdină pe canapea;
alături: ravel - concertul în g pentru pian şi, evident, dezvelite,
coapsele şi fesele tale;
cine te mai înţelege şi pe tine, Lolita?...

[suplă cum o linie e rară în puncte]
*
suplă cum o linie e rară în puncte, zbânţuită, însă până la refuz
amestecată într-o poveste ciudată; zilele astea difuze
ai vrea să le schimbi pe sticlă, Lolita,
însă una e ceaţa, care se-adună până la urmă în apă

şi alta e fumul.

nu-ţi spun că-mi pare rău, pentru c-ar însemna să mint!
dar crede: mă bântuie praful;
alungit între îndoieli, tensiuni fără faţă,
iarăşi te-aleg pe tine, supliciul meu, Lolita.

[mă priveşti azi de parcă pui ceva la cale]
*
mă priveşti azi de parcă pui ceva la cale,
însă te-asigur:
ţeşi intrigi în ceaţă, zeiţo!

toată această mreajă,
atent pusă la cale, scriind-o pe hârtie
se-arată mai clară, mai limpede ca sticla.
aici te ocolesc,
pentru că scriu despre tine – în versurile astea
n-ai să mă joci niciodată,
Lolita!

o siguranţă firavă
cu fiecare rând…
ştiu: mint Lolita... mint...

[reper între lucrurile astea numai tu eşti]
*
reper între lucrurile astea numai tu eşti, Lolita:
întâmplări vagi, mai rare ca o plasă fără ochiuri;
n-am cum să mai cred toate pierderile astea –
doar în genunchii tăi mai cred acum, Lolita.

a bea, a se-mbătă, rotula de la marginea privirii…
cum pleoapele cruciş, aşa peste cuvintele de aici vocea;
a lăsa fiecare cuvânt în preajma altuia, pe mine în preajma ta,
numai tu erai în stare de o asemenea cruzime, Lolita!

[veniţi să te vadă, să te admire]
*
veniţi să te vadă, să te admire, puştoaico, zeiţo!,
veniţi să te privească zbânţuindu-te într-o odaie rotundă,
veniţi să-ţi sărute genunchii, să-ţi pipăie fustiţele, ciorapii,
veniţi fără ca tu să bănui...

noi doi: Humbert şi Humbert.

[mă bănui de lucruri ascunse]
*
mă bănui de nu ştiu ce lucruri ascunse, crezi că în toate astea
e undeva o intenţie, un scop, bănui că urmăresc ceva!
vei fi foarte surprinsă când vei afla că nu mint:
nu ştiu nimic din ce se-ntâmplă, nici eu măcar nu ştiu.

şi poate că-n ceaţa noastră aici e cel mai vag lucru;
cât de false acele stridenţe, acele ascuţimi,
atât de lipsite de vlagă, Lolita, toate... un singur lucru ştiu:
de întrebarea asta mi-era cel mai mult teamă.

îţi vine să râzi, m-ai pus în încurcătură… te zbânţui mai departe…
ce bine e să fii Lolita!... înghit în gol - a trecut şi asta;
acestor creşteri şi descreşteri aş vrea să nu le mai ţin contul;
peste hotelurile dimprejur s-a lăsat o toamnă indecentă.

vineri, 20 noiembrie 2009

Omul Vag (2001)

[omul vag se priveşte-n oglindă]
*
omul vag se priveşte-n oglindă aranjându-şi aţele sprâncenelor;
e acolo o faţă ca de borcan pe care omul vag
şi-o prezintă sieşi nesatisfăcut;
se tot dă cu gel pe sprâncene, se priveşte-n oglindă,

acceptă pentru câteva minute, după care, nemulţumit, reia –
intens travaliu, cu transpiraţii şiroind sub piele,
pe care omul vag simte că abia de-l mai poate-ndura.
încearcă, tot încearcă, până când, la un moment dat,

firul răbdării se sparge: omul vag, într-un acces
de panică interioară, îşi mută sprâncenele după ureche;
abia acum mulţumit, cu aţele sub adăpostul pânzelor,
închide borcanul cu gel, rânjind satisfăcut.

[omul vag se răsteşte la propria-i umbră]
*
omul vag se răsteşte la propria-i umbră!
dorind singurătatea absolută, omul vag nu concepe
ca pata de răcoare să se ţină cu dinţii de el;

sau, chiar dac-ar accepta pe cineva, omul vag
ar vrea pe cineva la înălţimea spiritului său,
nu un desen atât de prost schiţat.

de-aceea omul vag se vede în oglindă sfârşit, cu interiorul violatş
neînţeles, nu există joc de lumini
care să nu-l frusteze într-un fel sau altul.

[pielea omului vag, pe-o sârmă]
*
pielea omului vag, pe-o sârmă, într-un balcon, la uscat;
sub foile ei, o căldură de foc evaporă năduşeala zilei;
omul vag o priveşte mişcat, cum ar privi
o haină pe care-a purtat-o ani de zile la rând.

un curent de aer mişcă mănuşa cu unghii;
totul e acolo, doar zâmbetul omul vag l-a mai păstrat.
niciodată lipsit de el,
omul vag aproape că nu l-a dat jos vreodată.

[omul vag mimează libertatea]
*
omul vag mimează libertatea: cu umerii pe sprâncene,
el îşi ascunde ochii dincolo de coaste;
sub formele de mlaştină ale pieptului,
pare năucit de-atâta căutare interioară.

[principiu absolut]
*
principiu absolut pe lângă care omul vag accede cu mâinile în buzunare;
nu de alta, dar nu-l vede…
trece pe-alături, fluieră, scuipă în stânga, scuipă în dreapta

şi-aruncă o înjurătură când se împiedică de-o piatră.
iar când, din greşeală, dă în cele din urmă cu ochii de principiu,
îşi scoate repede mâinile din buzunare, îşi şterge balele,

bâlbâie nişte cuvinte, după care fuge mai departe,
cu buzele atârnând încă de uimire.
în acelaşi timp, pe faţă i se citeşte o revelaţie

a cărei sâni au sfârcurile mai mari chiar decât ochii omului vag
după neaşteptata întâlnire.

[uşă pe care omul vag o construieşte]
*
uşă pe care omul vag o construieşte numai pentru sine:
îşi leagă mintea de clanţă, până ce, îmbălată
cu gelatină cenuşie, uşa se deschide numai la dorinţa
omului vag.

apoi se postează pe undeva pe-aproape şi, ori de câte ori
altcineva încearcă să deschidă uşa ostentativ aşezată,
omul vag hăhăie de-i tremură pleoapele; sub pielea
vibrândă, un zâmbet futil îi înfloreşte carnea.

duminică, 15 noiembrie 2009

Somaţie la sinceritate

*
fii sinceră iubito,
dacă într-o zi aş da cu mintea peste-o idee delicată,
însă irezistibilă,
cu ramificaţii lungi şi subţiri, ca firele de păpădie,
dar fermă prin atitudine,
impunând adeziune totală şi fidelitate de câine,
oare te-ai simţi inşelată?

fii sinceră iubito,
dacă aş sta tâmplă în tâmplă cu o idee, lucizi cuţit,
aproape, extrem de aproape,
aburindu-ne ochelarii cu respiraţia,
suficient de aproape încât să se iveasca între noi
firişoare lungi, carteziene, de lumină,
oare te-ai simţi înşelată?

fii sinceră iubito,
dacă m-aş contopi într-o zi cu o idee,
vânzându-mi sufletul precum faust,
cum m-ai privi a doua zi, cand aş reveni la tine,
răvăşit, rătăcit,
îndoindu-mă de toate poemele pe care le-am scris,
inclusiv cele dedicate ţie?

oare te-ai simţi înşelată
şi-ai desena un timp separat pentru mine,
sau m-ai lua de mână şi m-ai invita, radioasă,
la o plimbare pe faleză dunării?

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

(elegie) pentru un prieten aproape real

*
într-un spaţiu închis, al ecoului,
dai totul pe timp:
demult nu mai ai jaluzele la ferestre, dar, culmea,
nicio rază de soare nu-ţi deranjează dimineţile

uşile-au devenit inutile,
aşa că le-ai amanetat

dar, la fel de bizar,
niciun prieten nu-ţi mai calcă pragul,
niciunul dintre vecinii, care se uitau cândva şi pe gaura cheii,
nu mai aruncă vreo privire

ai dat cărţile: nu mai accepţi povestiri concrete,
în spaţiul prelungit la infinit, diluat ca o cafea
în care abia de s-au turnat, zgârcit,
câteva fire de substanţă

masa de scris, cerneala şi cele câteva foi mâzgâlite,
au avut acceaşi soartă;
însă cel mai greu te-ai despărţit de iubită,
care a coborât din trenul difuz către neant

intrigată, dezamăgită, înşelată

eşti uscat ca o trestie, îmi spune,
săruţi zilnic tălpile unei divinităţi imaginare

aş vrea să te sun, să te trezesc din strania reverie,
dar cineva ţi-a tăiat cablul de la telefon
şi nici curent nu mai ai în sonerie..

duminică, 8 noiembrie 2009

Poeme într-o ghindă (selecţie)

îmi pare c-am murit
*
îmi pare c-am murit şi nu m-ai anunţat!

buzele pe care le săruţi, palide-vânt,
au pânza lucrurilor prăfuite de ieri - murmură idei
pe care nu le-aş fi pronunţat vreodată;
trebuia să ştii asta, iubito!

ochii mei tulburi nu te mai oglindesc,
apa lor a prins un caimac fin de otravă;
paianjeni mecanici mi-au invadat privirea -
tu trebuia să fi simţit asta!

pitit în umbră, îţi muşc sfârcurile pe-ndelete,
sufletul ţi-l împart zgârcit între un pol şi celălalt;
demult n-am mai scris un poem care să te exalte
şi-i numai vina ta, iubito!

nu mă ruga s-aleg azi
*
nu mă ruga s-aleg azi între sacru şi profan,
între linie şi cerc, platon sau aristotel,
între liberalism şi social-democraţie

doar azi, atât! - e soare, primăvară,
iar femeile au înflorit în colţul buzelor
un zâmbet delicat, fragil,
pierdut între metresă şi fecioară

nu mă soma să-ţi dau poemele mai vechi să le citeşti,
nu fi geloasă, te asigur:
personaje pur fictive mi-au bântuit imaginaţia
nopţile astea lungi de iarnă

nu mă-ntreba cât e ceasul! –
am impresia unui malaxor ruginit la mâna stângă

mai bine-ai inchide televizorul
şi am ieşi şi-am face dragoste
într-un satelit spion eşuat azi dimineaţă

undeva lângă dunăre, pe faleză

presimţire ( inflaţie de nori )
cu J.M.W.Turner, “Ploaie, Vapori şi Viteză”, pe fundal
*
inflaţie de aburi, de nori…

materia se mai adună doar pe la colţuri de lume,
transparentă, timidă

văd tocmai din camera mea cum diavoli acizi,
îmi numără păcatele şi râd

deschid pleoapele, dar nu mă ajută,
mi-e starea de veghe la fel de rarefiată ca somnul

ce cred?, ce iubesc?, ce detest?
sunt mai firav ca propria-mi umbră
şi mai uşor ca răsuflarea…

prietenii mă trădează la telefon -
au vocile redatate de-un aparat automat

feţii se ridică în pieptul femeilor,
iar viitorul lapte
se face zăpadă dumnezeiască în cerurile de sus

dau s-apuc gravitaţia cu dinţii de gleznă,
însă mi-i muşcătura lipsită vlagă…
aţele dintre hematii s-au întins la maxim
şi în curând se vor rupe…

vapori de teamă, presimţire:
cusătoreasa lumii a pierdut un nod
şi toate se destramă

la fel de firesc şi de neaşteptat
cum s-au adunat odată…

elegie pentru un cuvânt nepronunţat
*
elegie pentru un cuvânt ce n-a ajuns să fie pronunţat,
cu toate lacrimile şi batistele de rigoare

martorii la tentativă susţin c-ar fi putut avea nişte sonorităţi uluitoare,
cu limba încâlcită în moduri aparte,
ieşind prin cutia craniului,
până dincolo de nori, aproape de talpile zeilor, incomodându-i

deasemenea, aceeaşi martori (anonimi!),
spun c-ar fi aruncat atâta lumină peste cele mai intime secrete ale firii,
încât omul s-ar fi simţit mai puternic ca niciodată,
iar zeii ruşinati de aura de mister

probabil de asta, în noaptea în care dădea să fie pronunţat cuvântul,
emisari divini au vizitat camera din cartierul cenuşiu…

niciodată limuzinele cerului n-au inundat
străzile acelea murdare.
ce-au vorbit?, ce-au promis?, nu se ştie…
totul s-a desfaşurat doar între gura de aur şi trimişii de sus

cert e că dimineaţa, când muritorii aşteptau ca furnicile
în spatele uşii scorojite,
din gura însetată de sânul cunoaşterii
nu s-a auzit decât un simplu “mama”

cerul a zambit uşurat,
poeţii şi-au reluat travaliul cu aceleaşi unelte imbâcsite,
iar cartierul a revenit la viaţa lui obişnuită,
de focă leneşă, gri

eco-poem
*
pasăre mare, albă, graţioasă,
pe-un cuib pătrat, de ciment, cu pumnale în loc de ouă

fire de trestie lungi, ca degetele naiului,
sparte cu excavatorul

ascunşi sub cupola unui ghiocel,
un pluton de soldaţi plănuieşte atacul

nuci detonate, amplificatoare montate greierilor,
libelule stropite cu cherosen

munţi etichetaţi, vânduţi la kilogram sau la bucată,
lacuri în sticle de plastic

mi-am lăsat sufletul într-un peisaj virgin,
dar l-au închis nişte turişti într-o fotografie

poemul fără intenţie
*
poemul fără intenţie, care, pur şi simplu,
s-a nimerit pe foaia de hârtie;
nici măcar nu erai atent – urmăreai o frunză în cădere
sau ascultai cum creşte o pâine

a apărut dintre faldurile foii mai natural ca ploaia,
mai întâmplător ca dragostea;
încă puţin şi desena şi-un titlu,
dar trebuia totuşi lăsată „autorului” portiţa unui modest aport

poemul fără intenţie, care te posedă,
care te miră de fiecare dată când rememorezi contextul
şi ţi-a ascuns creionul într-o ghindă

poemul rar, care te salută din zborul unei păsări phoenix
deasupra unui oraş
în care poeţii au adormit la umbra unei flori de zgură

de primăvară (ce pudic e azi universul)
*
ce pudic e azi universul...

atomii s-au retras
după mai multe rânduri de perdele
şi bâzâie în surdină;
lupii s-au ascuns sfioşi în turmele de oi

e o candoare suavă ce bântuie fiinţa,
faptele rele
s-au autodenunţat autorităţilor morale

iubito, dacă vrei să te dezbraci,
fă-o undeva departe de lume,
într-o fântână îngustă cât un fir de păr,
aşa încât, de la celălalt capăt,
închis ermetic,
să te pot privi doar eu

altminteri, dacă ar mai intra
vreun fir de lumină,
s-ar reflecta în oglinda fântânii,
apoi te-ar proiecta pe cer

şi-i pudic azi universul:
cu ambele mâini şi-ar acoperi ochiul

având degetele răsfirate, desigur...

Precum o zeita


Poeme de mahala



No trespassing!

Under a warm november sun

miercuri, 4 noiembrie 2009

Cenaclul unei noi generatii

“Cubul critic OBLIO” este un proiect cultural care s-a născut acum câteva săptămâni, la o întâlnire a grupului literar “Lampisterii”, întâlnire care a avut loc într-un apartament privat. Nu sticlele de alcool risipite prin cameră şi nu fumul de ţigară au născut acest proiect. El este rodul unor idei literare comune, al unor ambiţii susţinute în timp şi al unor moduri de manifestare culturală împărtăşite reciproc.
Doresc a vă prezenta pe scurt, în cele ce urmează, cum s‑a ajuns aici şi ce ne propunem a realiza la “Cubul critic Oblio”.
Cenaclul “Anton Holban” (1995‑2002), care se desfăşura în clădirea Casei Corpului Didactic, sub bagheta domnului profesor şi critic literar Constantin Dimofte, este mişcarea care ne-a adus efectiv împreună. Cu întâlnirile lui regulate, cu figurile lui pestriţe, dar cu un nucleu constant şi perseverent, “Anton Holban” a constituit baza unei prietenii şi a unei educaţii culturale comune, atât pentru mine, cât şi pentru alţi tineri scriitori, ca Octavian Miclescu, Marius Grama sau Matei Leonard.
De numele mai sus menţionate se leagă înfiinţarea cenaclului universităţii Dunărea de Jos, “Gellu Naum”. Ne întâlneam regulat, o dată la două săptamâni, vinerea seara, în cadrul Casei de Cultură a Studenţilor. Cenaclul “Gellu Naum” şi revista “Drumeţul Incendiar” au funcţionat în tandem, susţinându-se reciproc, pe întinderea a 4-5 ani, între 2000/2001 şi 2004/2005. Acelaşi model, însuşit în cadrul şedinţelor de la “Anton Holban”, de critică pozitivă şi constructivă, de dezbateri asupra textelor, de şcoală literară, de învăţare perpetuă, de adoptare flexibilă a noului, de deschidere către persoane şi experienţe literare noi, a constituit atât baza cât şi succesul cenaclului “Gellu Naum”, devenit bine cunoscut în cadrul întâlnirilor cenaclurilor studenţeşti din Romania.
Nucleu de scriitori ai acestui cenaclu universitar, am continuat activitatea între 2005 şi ziua de faţă sub o formă de organizare închisă: grupul “Lampisterii”. Lipsa unor alternative reale şi constructive în viaţa culturală a cetăţii ne-a făcut să credem că un cerc închis, ezoteric, ne-ar conferi atât supravieţuirea, cât şi desăvârşirea. Şedinţele au fost, la început, periodice, apoi sporadice. Cercul închis, lipsa unor idei proaspete şi a unui public care să “guste” şi să dezbată creaţiile, a dus încet, dar sigur, către blazare, către delăsare. Spiritul cenaclului “Anton Holban”, de mişcare deschisă, mişcare-şcoală, proaspătă şi vioaie, se stingea.
Iată-ne, aşadar, în prezent. Încercăm astăzi să punem bazele unei mişcări noi, sub egida Centrului Cultural Dunărea de Jos: “Cubul critic OBLIO”. Nu vrem să fim nici cenaclul “Anton Holban 2”, nici “Gellu Naum 2”, dar trebuie să subliniem că nucleul de bază al acestui nou grup se revendică din mişcările mai sus menţionate. Cred că perspectiva corectă e următoarea: “Cubul Critic OBLIO” reprezintă o nouă etapă în drumul către împlinirea literară, atât a celor mai sus amintiţi, cât şi al altora, care ni se vor alătura pe parcurs. Vrem să fie încununarea, sau, dacă e prea mult spus, vrem să însemne un pas important înainte în devoltarea noastră ca generaţie de scriitori. Chiar dacă suntem, cum se spune, “generaţia 2000”, asta nu înseamnă că trebuie să aderăm la veo platformă-program, gen manifestul cenaclului Euridice din Bucureşti, cenaclu al generaţiei 2000, care propune “poemul utilitar”. Nu credem nici în poemul-utilitar, nici în poemul-şosetă sau poemul de orice alt fel, ci credem doar în poemul bine scris, în dezbaterea critică, deschisă, în cenaclul-şcoală.
Alipirea noastră, ca grup de tineri scriitori ante-formaţi, la Centrul Cultural Dunărea de Jos, este un act natural. Pentru noi, revista CCDJ, cât şi antologiile de versuri publicate de această instituţie în ultimii ani au fost principala modalitate de a ne face auziţi. Este o uniune firească dintre scriitori a căror voce trebuie auzită pentru a exista şi o instituţie culturală matură, deosebit de activă, care ne pune la dispoziţie infrastructura necesară: revista, antologii anuale, editura. Se crează o punte între generaţii, între generaţia Florinei Zaharia şi a lui Adi Secară, scriitori deja afirmaţi pe plan local şi noua generaţie, a lui Octavian Miclescu, a lui Marius Grama, Matei Leonard şi a subsemnatului, Andrei Velea.
Ne dorim un “cub” deschis, de ce nu, “sferic” (pentru a ne referi la volumul de debut al lui Octavian Miclescu, “Cubul Sferic”). Vrem să fim flexibili şi să moştenim de la mişcările anterioare bunul simţ literar şi apetitul către dezbaterea liberă. Vrem sa fim normali într-o lume de “ţuguiaţi”, aceasta este metafora denumirii “Oblio”. Nu vrem să fim un cenaclu-ţintar, un cenaclu care trânteşte ethichete şi clasifică valorile, ci vrem să fim un cenaclu-şcoală, un cenaclu care să construiască şi să propună valori. Invităm între noi tinerii, prin tineri înţelegând nu vârsta, ci prospeţimea ideilor.
Închei aici, precizând că nu am pretenţia ca rândurile de faţă să constituie un manifest, fără a nega totuşi puterea de seducţie a manifestelor literare. Cred mai degrabă că fiecare poet işi are propriul său manifest literar, propria viziune estetică, iar bunul simţ şi dezbaterea critică, deschisă, elemente constitutive ale “Cubului critic OBLIO”, nu se pot constitui într-o platformă-program, fiind de la sine înţelese. Sau pot constitui un program, privind normalitatea prin prisma lui Oblio…

Octavian Miclescu, poetul cubico-sferic


Pe Octavian Miclescu îl cunosc de peste zece ani, serile cenaclului Anton Holban, conduse de domnul profesor Constantin Dimofte, fiind cele care ne-au facut cunoştinţă, atât ca prieteni, cât şi ca literaţi. Fire boemă, puţin ordonată în aparenţă, ipohondrică, ştiu sigur că poetului i-a trebuit o mare voinţă interioară pentru a ne prezenta această primă realizare concretă, care este volumul “Cubul sferic”, subintitulat “20 de poeme ale Omului Aproximativ”.
Vă invit în rândurile care urmează să explorăm împreună acest volum. Desigur, orice cititor educat ştie că o adevărată viziune asupra poeziei nu poate fi atinsă cu degetul într-un singur volum. Momentan cred că avem de-a face mai mult cu propuneri decât cu realizări, cu direcţii de dezvoltare ulterioară. Sensul volumului de debut este să facă promisiuni, promisiuni inteligente şi înalte, urmând ca următoarele apariţii să le întregească, să le împlinească, să le susţină.
Volumul “Cubul sferic” seamănă, ca arhitectură, cu un triunghi... Triunghiul “Cubului sferic” are, drept colţuri, următoarele elemente: “insertaţiile”, “sonetele subtitrate” şi, în vârf, “tablourile”. O construcţie îngrijită, urmărită aproape cu o precizie matematică. Dar haideţi să descoperim împreună ce propune fiecare “categorie” de poeme din volumul lui Octavian Miclescu.
Voi începe cu “insertaţiile”. În număr de 5+1 în volum (primele cinci plus “ultima”), sunt poeme mai simple ca mesaj, mizând pe efecte stilistice generate de repetarea obsesivă a unor versuri. Structura fiecărei “insertaţii” este urmarită cu rigurozitate, versul principal, lait-motivul, repetându-se de fix cinci ori: de două ori la început, de două ori la sfarşit şi o dată la mijloc. Fiecare “insertaţie” este compusă din fix nouă versuri. Miza acestor poeme în ansamblul volumului este relaxarea privirii, mutarea atenţiei cititorului într-un registru liric, sensibil, cu valenţe recitative. “Insertaţiile”, cuvânt inventat de autor, acţionează într-adevăr ca nişte “inserţii”, ca nişte doze de lirism, liniştitoare prin precizia lor matematică, dar obsesive prin ecou. Ele sunt punţi de legătură între poeme mai “grele”, mai grave ca tonalitate, ca mesaj. Acţionează în sensul recomandării lui Calinescu: între poemele profunde trebuie să existe poeme uşoare, care să permită autorului să “digere” mai uşor substanţa literară.
“Sonetele subtitrate”, ce-a de-a doua categorie de poeme, sunt, în volum, în număr de treisprezece fără trei. Mai precis, autorul ajunge cu numărătoarea până la “sonetul subtitrat treisprezece”, dar “sonetele subtitrate” şase, opt şi nouă lipsesc.
Sonetele subtitrate sunt piesele delicate ale volumul de faţă. Sunt acele elemente care dau volumului o aromă de subtilitate şi rafinament. Sunt gingaşe precum nişte balerine minuscule, dar percutează asemeni unor gloanţe. Sunt, defapt, nişte haiku-uri miclesciene.
Spre exemplificare voi folosi primul “sonet subtitrat”: “Îmi văd paşii..” spune autorul, punându-ne la încercare imaginaţia. “Trec prin pădurea aceea!” exclamă imediat, încheind “sonetul”. Poemul este succint, chintesenţial, rotund. La el nu se mai poate adăuga nimic, din el nu se poate tăia nimic. Dedublarea, contemplarea eului, bucuria certitudinii de a fi, toate aceste idei sunt închise cu precizie de autor în pielea strâmtă şi exactă a poemului. Probabil “subtitrarea” anunţată în titlul fiecărui “sonet” vrea să ne inducă ideea că autorul se rezumă la esenţial, la dialogul intim, renunţând astfel la hainele şi metaforele inutile.
“Tablourile”, ce-a de-a treia şi ultima categorie de poeme, sunt punctul central al volumului “Cubul Sferic”, subintitulat “20 de poeme ale Omului Aproximativ”, cu trimitere directă către cele douăzeci de “tablouri”. Poeme de dimensiuni mai mari decât “insertaţiile” sau “sonetele subtitrate”, “tablourile” propun un evantai de stări, metafore, tonalităţi, chiar şi stiluri. Poate chiar aici e şi cheia titlului: “Cubul sferic” – pendularea între ipostaze diverse, schimbarea continuă a perspectivei, a focalizării, a centrului de greutate. Poetul este “cub” atunci când este tăios în afirmaţii, colţuros, greu, apocaliptic (ca în tablourile III, V sau XIX) sau este “sferă” atunci când conturează soluţii ori când rămâne detaşat, exterior sieşi, meditator filozofic asupra sfârşitului, ultim contemplator (ca în tablourile VI, IX sau XX).
Poeme complexe, “tablourile” miclesciene ar merita fiecare analizat în parte. Totuşi nu aceasta e scopul rândurilor de faţă. Mai degrabă vă invit să aflăm împreună cine este “Omul Aproximativ”. Nu este poetul, oricât de tremurat sau înceţoşat ar fi acesta. “Omul Aproximativ” este omul contemporan, asta relevă citirea cu pixul în mână a “tablourilor”.
Şi cum cubul este sferic, nici “Omul Aproximativ” nu rămâne, în viziunea lui Octavian Miclescu, aproximativ, ci, din contra, tinde să devină precis, negativ, opac. Tabloul XX, ultimul, conţine un advertisment greu de digerat: “…n-au decât să cuteze… / …spre a incendia cetăţile!”. “Omul Aproximativ” se preface, în viziunea lui Octavian Miclescu, în “Omul Negativ, Definitiv, Opac, Greu”, în “Omul care Întunecă”, aceasta este metamorfoza enunţată în subtitlu.
Dincolo de anumite şovăieli sau chiar greşeli, inerente unui prim volum, dincolo de ezitarea de a-şi publica la timp poemele (ştiu că poemele de faţă nu sunt cele mai recente creaţii ale lui Octavian), trebuie să salutăm “Cubul sferic” şi să-i subliniem reuşitele. Este un volum complex, atât ca arhitectură, cât şi ca substanţă estetică, este o lucrare ce promite multe şi care-l face pe autor dator cu un viitor volum cel puţin la aceeaşi înălţime. Salut această apariţie şi-i urez succes poetului Octavian Miclescu, poet cubico-sferic, ipostază normală la debut, urmând ca precizarea să se facă pe viitor.