marți, 19 ianuarie 2010

Cam de aici am început...

Câteva poeme scrise în clasa a 12-a... poetul liceului Mihail Kolgălniceanu, Galaţi, 1998..

omega

există în mine ţărmul străveziu
al gândirii tale
spre care mă duci
cu o viteză înfiorătoare

omega!...


altfel spus

altfel spus poate trupurile ne vor
deveni totuna cu umbrele
şi vor trece într-o neobişnuită tăcere
poate picioarele noastre
vor învăţa absurdul alfabet
al alergării din nicăieri spre niciunde
şi poate că abia atunci
paşii aceştia de gheaţă care
ne tot urmează
se vor topi în cele din urmă sub noi
altfel spus poate


tu eşti

tu eşti ca o iluzie în acest infinit
tu nu exişti tu n-ai cum să exişti
dar nu mă înţelege greşit - eu nu te neg
eu poate vreau să fii şi tu nu eşti...


mult mai bine

se lasă apăsătoare liniştea
să te naşti nu-i cel mai indicat
în noaptea aceasta
nici să priveşti
nici să-ţi încerci aripile
prea multă ceaţă mult vânt
mai bine mult mai bine pe întuneric
lumina asta ca foamea
aproape că doare


poate că

poate că nu exişti şi eşti doar o iluzie
sau poate că exişti şi-atunci
eşti un fapt extrem

de adevărat

sau poate că din acest instabil echilibru
ai putea ieşi ca un idol de piatră

de-a cărui frumuseţe
mi s-ar face rău...


facerea

se-aşternea părăsirea ca apa şi fiecare din noi
îşi primea resemnat existenţa
apoi se desăvârşea în linişte primirea
începea se termina
nici eu nu mai ştiam dar oricum
aveam deja resentimente
ne apăsa greutatea tăcerii şi ploua
aproape întruna ploua
pe faţă pe umeri întruna ploua


scurtă poveste

poate ne va lăsa timpul înafara cunoaşterii
iar atunci cînd ne vom striga pe nume
nici măcar numele nu ni le vom mai cunoaşte,

iar atunci cînd vom alerga unul spre altul
să ne îmbrăţişăm
nici trupurile nu ni le vom mai cunoaşte,

şi va ajunge, mai mult ca sigur, un timp
cînd vom uita unul de celălalt
şi-atunci cînd vom trece alături pe stradă

nici măcar nu vom bănui
ce-a fost şi dac-a fost ceva, cîndva, între noi.

Apusul reinventat

sau
Discuţie asupra ideilor estetice ale generaţiei 2000

În cadrul şedinţelor cenaclului Euridice din Bucureşti, o nouă generaţie de scriitori îşi caută recunoaşterea, sub îndrumarea, până de curând, a regretatului critic literar şi traducătorul Marin Mincu. Discutia despre cât de întemeiate sunt cererile la existenţă sub forma unei noi generaţii ale acestor tineri scriitori nu face obiectul articolului de faţă. Cert este că ei au redactat un manifest poetic, prin, pare-se, liderul lor, Adrian Urmanov, manifest intitulat “Poemul utilitar”. Să incercăm să vedem care sunt ideile estetice aruncate în joc de tinerii de la Euridice, care, susţin ei, se delimitează net atât de postmoderniştii optzecişti, cât şi de nouăzecişti. Măsura în care aceste idei se pretează la o asemenea delimitare netă, precum şi măsura în care textele acestor scriitori sunt la înălţimea programului propus, dau măsura în care suntem legitimaţi să vorbim despre o nouă generaţie de creaţie (termenul aparţine lu Vianu şi este preluat de Mincu în primul articol care pune explicit problema unei noi generaţii – A).

Primul pas : Manifestul fracturist

În 1998, doi tineri braşoveni făceau vâlvă cu un manifest literar intitulat “fracturism”. Ceva timp după lansarea acestui manifest, nu prea luat în seamă în cercurile înalte ale literaturii, Marin Mincu scrie un articol în care privea cu ochi buni acest manifest (C). Pentru Marin Mincu, acesta reprezenta “un act de curaj”. Spunem de pe acum că o parte din ideile acestui manifest se vor regăsi mai tărziu printre ideile utilitariştilor.
Fracturiştii puneau mult accet pe critica şi atitudinea socială : “fracturismul desfide şoarecii de bibliotecă şi <>, cât şi o poezie scrisă pe diplomele de absolvire a facultăţii. Fracturismul urăşte poeţii <>, roboţeii liricii române.” (B) Sinceritatea existenţială a persoanei poetului este cea care primează, trebuie refăcută unitatea fundamentală dintre viaţă şi operă. Sunt puse la zid concepţiile hiper-ştiinţificizate asupra poeziei, precum şi cele hiper-culturalizate, limbajul pretenţios care, inevitabil, atrage după el un grad semnificativ de artificial.
Alte idei ale fracturiştilor ni le prezintă Marin Mincu în textul mai sus amintit. El inisită asupra notei de autenticitate pe care vor s-o introducă fracturiştii în textele lor, cel puţin ca program poetic: “autenticitatea scriiturii va fi dată de capacitatea scriptorului de a transcrie în limbaj <> cât mai pure ale subectului angajat în experienţa scriiturii/cunoaşterii” (C). Subliniem (şi se va vedea imediat de ce) mesajul estetic care se desprinde din textele fracturiştilor: autenticitatea eului poetic, al celui care scrie, atrage după sine unitatea poeziei, a trinităţii poet-mesaj-receptor.

Al doilea pas : Manifestul Poemul Utilitar, Generaţia Tu

În 2001 Marin Mincu scria articolul despre fracturişti, în 2003 apărea cel despre noua generaţie literară. Primul pas, negarea, delimitarea faţă de trecutul imediat, fusese făcut, anumite sugestii de ordin estetic fuseseră aruncate în scenă. Literatura trebuia să se întoarcă spre autenticitate, spre sinceritate, ultimile experienţe estetice, cum ar fi poetica postodernistă realului, o aruncaseră în teritorii de respiraţie poetică în care era prea evident gradul de artificial.
Manifestul noii generaţii “eu sunt poemul utilitar”(D) este un text care propune o serie de idei interesante, pe care le vom urmări cu toată atenţia. În prima parte a acestul manifest ni se prezintă o realitate pe care o simţim altminteri cu toţii şi care-i rodea şi pe fracturişti: actul poetic, trinitatea poet-mesaj-receptor, a fost coruptă. Dacă fracturiştii vedeau în lipsa de autenticitate existenţială a persoanei poetului cauza acestei situaţii (insistînd, cum am văzut mai sus, pe factori de respiraţie socială), utilitariştii o văd altundeva, anume în îndepărtarea lectorului, a receptorului, de la participarea la actul poetic. Chiar dacă. la limită, această discuţie despre inautenticitatea eului poetic şi îndepărtarea lectorului poate fi privită ca una despre cauză şi efect, totuşi contează felul în care se pune accentul.
Odată constatată această situaţie, de lipsă de unitate a actului poetic, utilitariştii vin cu următoarea soluţie, soluţie pliată, evident, pe felul în care înţeleg ei problema: o poetică nouă, care să reintegreze lectorul, care să recupereze mecanismele de sensibilizare ale poeziei şi să le pună în slujba acestui ţel. Toate bune şi frumoase până aici: decenţă şi simţ acut al realităţii. Însă felul în care această filozofie de bun simţ este pusă pe hârtie dă de gândit.
Care este acel text care, prin însuşi menirea lui, trebuie să placă tuturor? – iată cum îşi pun utilitariştii problema, întrucât pentru ei miza actului poetic este reintegrarea lectorului. Şi răspunsul e unul simplu: textul de advertising, reclama, publicitatea. Aşadar, clarifică Adrian Urmanov în alt text ce completează manifestul de mai sus, “când spun că între textul poetic şi textul publicitar nu există mari diferenţe am în vedere tocmai această identitate de virus informatic a textului: el trebuie să intre în sistemul cititorului şi să-l paraizeze, el trebuie să-şi vândă ideea sentimentul în exact acelaşi mod în care textul de advertising vinde frigidere sau detergenţi” (E). Iată ideea poetică tratată asemeni casetofoanelor de larg consum, iată-l pe poet un simplu lucrător în “departamentul de marketing al textului poetic”. Poetul este, în noua viziune, un “creator de interfeţe comunicaţionale” deoarece, în sens clasic, el era mult prea închis în propriul eu şi mult prea puţin deschis spre cititor. Urmanov nu se mai consideră tocmai din această cauză poet, deoarece: “poeţii sunt o specie frumoasă de oameni însă cu nici o altă inimă decât cea proprie şi nici un alt centru decât <>” (E).
Dincolo de aceste idei, oareşicum periculoase, însă izvorâte natural din felul în care şi-au pus problema aceşti tineri scriitori, există şi sugestii interesante în manifestul utilitariştilor, care trebuie subliniate. Una dintre ele, de respiraţie psihologică şi a cărei metaforă este chiar titlul articolului de faţă, spune că reîntregirea actului poetic s-ar putea face doar prin recuperarea mecanismului insuşi de obţinere a stimulilor. Adică nu cum să prezentăm în mod original, cititorului de azi, apusul, ci cum să obţinem în eul lui acelaşi efect pe care-l obţineau alţii mai demult prin ideea apusului: se doreşte “un apus reactualizat pentru un om prezent” (D). Mutarea accentului de la tehnicile formale ale poeziei la efectul intim al sugestiilor şi simbolurilor, iată unul din scopurile poemului utilitar; altfel spus, ideea poetică este cea care primează, nu mijloacele poetice.

Acesta este, în mare, tabloul estetic în care se dezvoltă tânăra generaţie de scriitori, în măsura în care este el cuprins în cele două manifeste poetice. Importantă e conştientizarea nevrozei, a rupturii intime a actului poetic şi necesitatea găsirii unor soluţii. Desigur, soluţiile găsite sunt parţiale, dar ele conţin sugestii interesante şi, cum am văzut, complementare. Prelungite într-o direcţie sau alta, aceste soluţii particulare pot deveni periculoase. Fracturiştii, în altă ordine de idei, sunt anarhişti, ei spun: “mai bine distrugem să noi lumea”. Utilitariştii, cum am văzut, nu se ridică, în anumite pasaje teoretice ale lor, peste nivelul unui lucrător din departamentul de marketing al unei firme de vânzări de calculatoare. Vom reveni cu altă ocazie, când vom discuta şi despre câteva realizări concrete ale acestor tineri scriitori.

Andrei P. Velea

Bibliografie :
A – Marin Mincu, “O nouă generaţie literară”, Ziua Literară, nr.40, 10 februarie 2003
B – D. Crudu, M Ianuş – “Manifestul fracturist”, 1998, monitorul de Braşov (http://asalt.tripod.com/a_086.htm)
C – Marin Mincu – “Fracturismul” poetic – O negaţie neoavangardistă a optzeciştilor – revista Luceafărul, nr.7, 21 februarie 2001 (http://asalt.tripod.com/a_086.htm)
D – Adrian Urmanov – “eu sunt poemul utilitar” – revista Paradigma, nr 1-2 / 2003 (http://www.revistaparadigama.ro/)
E – Adrian Urmanov – “generaţia tu: o altă inimă / o altă literatură” – revista Paradigma, nr 1-2 / 2003 (http://www.revistaparadigama.ro/)

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Sărutul

*
când te-am văzut în decorul acela
n-am crezut c-o să se-ntâmple ce s-a întâmplat
era atmosfera calmă
cu porii relaxaţi cu suprafaţa salivei netedă ca-n palmă

de după structurile aerului te-am urmărit câteva secunde
priveai foindu-te uşor câteva treceri tremurânde
ale aerului prin timpul acela abstract
foiala ta crea mici turbulenţe atât am observat

când m-am arătat lângă tine
ţi-ai alungit până în pieptul meu gravitaţiile
zdruncinându-mi pielea plămânii oasele
deveneam lichid nu-mi mai credeam încheieturile

nici tu nu-ţi mai stăpâneai formele
ţi se amestecau străvezii fesele
sprâncenele-ţi îmbraţişau ceafa
din ochi îţi fugise-n tâmple toată apa

ne-apropiam unul de altul dând din urechi
ţineam buzele-nainte ştergeam cu tălpile formele vechi
când ne-am lovit ne-am oprit preţ de-o secundă
apoi ne-am izbit scufundându-ne-n saliva celuilalt limbile

dinţii s-au spart în jerbe de calciu
gingiile au prins în alunecări obrajii
ne săpam reciproc ocolindu-ne cu grijă creierele
trecându-ne-n vapori limfa ne aeram

când s-au spart termometrele
creierele noastre au căzut cu ideile-n praf
peste noi aerul se-nteţea ca un miriapod de volute
ascunzând vederii poeziei chiar

sărutul care se desfăşura în continuare genial

(un poem mai vechi, refăcut)

Poeme de dragoste de la-nceput de lume

[era o dragoste ca două mere]
*
era o dragoste ca două mere împărţind acelaşi vierme
scheletele noastre ronţăiau luna

nimic nu mai fusese-aşa complementar de la-nceput de lume
cam de când dumnezeu împărţi soarele
în întuneric şi lumină

eu cu mersul meu tu cu al tău
disjuncţi în aparenţă ţinându-ne de mână
echilibru cu bicicleta pe linia ecuatorului

şi uite-aşa ajungeam în inima lucrurilor
punând întrebări nemaiaşteptând răspunsuri
iar zilele se piteau în buzunare

mulţumindu-se cu firimituri de bancnote şi pâine


[îţi aminteşti?]
*
îţi aminteşti? timpul se-ncreţea în secunde
materia se-năsprea în fire de praf
suprafaţa apei prindea primele cute

ne luminau reflectoarele domnului
se vedeau păcatele noastre până departe-n oraşe

nu mai ascunde inima în coşul pieptului spuneam
şi-aşa-ţi descrifez sentimentele
mai greu ca-n poemele unui poet postmodern

îţi aminteşti? istoria era mică bucălată
se juca goală în praf religia doar tu erai

şi tot ce-ţi povesteam
despre problemele dintre noi doi
atunci se numea filozofie


[departe de centralele nucleare]
*
departe de centralele nucleare
ne iubeam la umbra unei carcase de dinozaur
furam mere din grădini perfect ordonate
şi le murdăream cu praful gândurilor într-adins

ne iubeam într-un fir de trestie cugetătoare
unde muzica apelor era aproape
unde îngerii prizau mătasea broaştei
iar aerul nu zgâria esofagul

aveam un univers care se năştea
şi puneam la nesfârşit caseta cu primele lui secunde

aveam un univers incipient cu aburi de cafea
peste care nu permiteam nimănui

să tragă vreo lespede
să închidă vreo pleoapă

marți, 5 ianuarie 2010

Fantana timpului inghetat (Fountain of the frozen time)

Portret cu lacrimi si mar (Portrait with tears and apple)

Poem

*
citeşti versurile astea ca pe-un delir
şi crezi că nu-i nimic în realitate care să le corespundă:

gândeşti că strofele-s doar decupate din peisajele minţii,
că totul se petrece numai după ce imaginaţia pură
frenetizează orice cuvânt.

nu poţi înţelege starea concretă care le-a-nchipuit,
forma ce-o prindeau în aer, agitată şi suplă
în cadrul aceluiaşi spaţiu,

nu poţi explica gravitaţia care le-aduna aţele
sau degetul ca un pix ce le fixa pe hârtie,
ori ochiul ce le-agita energia.

nu poţi înţelege faptul că poezia nu se scrie,
ci după ea se-nşiră palmele ori se-aruncă braţele,
la fel cum nu poţi înţelege faptul că poezia nu se explică.

nu poţi, nu poţi să ştii nimic,
deoarece, paradoxal lucru, poezie eşti tu,

iar tu nu te-nţelegi, nu te cunoşti, nu te explici sieţi,
însă exişti, iar asta e de-ajuns.

(2002)