duminică, 21 decembrie 2014

Doru Căstăian despre ”Lumea e o pisică jigărită”

O post-metafizică a miracolului/ Andrei Velea: "Lumea e o pisică jigărită"

Preluat de pe site-ul ziarului Viața Liberă, Galați, de aici.

Andrei  Velea este cu siguranţă una dintre vocile poetice bine conturate ale Galaţiului ultimilor ani. Citind  ultimul său volum de versuri (“Lumea  e o pisică jigărită”, ed. Brumar, Timişoara, 2012), mi-a venit în minte că un fundal sonor potrivit pentru lecturarea  poemelor  din acest volum   ar putea fi piesa lui Leonard Cohen, “Waiting for the miracle” aceea din coloana sonoră a lui “Natural born killers”.  Pentru că, într-adevăr, poemele din acest volum sunt o meditaţie asupra miracolului, sau, mai bine spus, asupra lipsei lui şi posibilităţii de a-l recrea sau de a-l regăsi în hiper-realitatea lumii de azi. Privirea inteligentă, lucidă şi sceptică a poetului remarcă frust pustiirea acestei lumi, absenţa zeilor, sau, mai degrabă, căderea lor în derizoriu (Hristos este izgonit ca un vagabond periculos dintr-o alimentară, Diogene se masturbează în public fără a mai şoca pe cineva etc).  Marile mistere (iubirea este înfiorarea predilectă pentru A.V., aşa cum stă bine unui tânăr poet) devin absente, pură mecanică, sau groteşti de-a dreptul, ca în “Poemul marelui masturbator” (“cât ea va străbate câmpul vizual/al marelui masturbator/el o va adora ca pe o amantă”).
Lumea lui A.V. chiar este o pisică jigărită, un animal inutil şi chinuit, care a supravieţuit cumva istoriei semnificative şi semnificante(ca baba Vera), care adastă acum, absurd, aşteptând un miracol târziu. Un “afterworld”, o lume a nostalgicilor (bătrânele din bloc care se ceartă pe scară), a nebunilor blânzi şi dezabuzaţi (cei din Salonul 44), sau a profeţilor neputincioşi (Gheorghe, care se plimbă cu minţile rătăcite prin complexul Ţiglina). Această atmosferă de dezastru nuclear, ontologic şi sufletesc totodată, capătă accente paroxistice în poeme “Poem pentru Kim Jong-Il” (“când kim jong-il a murit/un gheţar s-a topit brusc,/trei curcubeie s-au intersectat deasupra phenianului/şi o cometă a trecut nevătămată… împrejur: doar un imens pustiu/de pix care scria pe praf cu praf.”)
Spaţiul poetic al lui A.V. este, prin urmare, o “ţară pustie”. Nu întâlnim aici privirea care doar înregistrează, fără a a participa, a lui Eliot, şi nici tristeţea groasă, melancolică, din poemul amintit al lui Cohen. A. V. participă cât se poate de efectiv şi de vivace la întâmplările lumii sale, pe care le observă, le cântăreşte, le influenţeză şi le împărtăşeşte. Nu există tânguire, aşa cum nu există nici o trecere definitivă dincolo de pragul dezabuzării. Poetul continuă parcă să spere în posibilitatea miracolului. Incapabilă să afirme fără rezerve neantul şi să îl accepte în manieră stoică, aceptare al cărei corolar ar fi tăcerea, poezia lui A.V. oscilează între căutarea (şi depistarea) miracolului încă posibil şi demascarea acestuia drept fals miracol, făcătură, efect special găunos. Tipic pentru circumscrierea acestui tip de oscilaţie este poemul “Cum (nu) se calcă o cămaşă”,  în care, în aceeaşi succesiune de operaţii, regăsim căutarea Frumuseţii (cu majusculă!) şi efectuarea acţiunii stereotipe, sterile, de netezire a cutelor unei cămăşi.
S-a vorbit mult de un apetit pentru concret în poemele lui A.V. Fără doar şi poate, acesta există. Aş remarca însă că e un apetit exasperat, care ţinteşte dincolo, care vizează o salvare a excesului de concret prin descoperirea (sau inventarea) unui sens (evident, imaterial şi evident, miraculos). S-a vorbit, de asemenea, de o poezie impregnată de farmecul (dar şi de grotescul) provinciei. Un alt pretext, aş spune. A.V. îşi locuieşte provincia mai degrabă ca un cetăţean al universului, iar nonşalanţa cu care plasează în combinatul siderurgic sau în complexul Ţiglina căutările sale (deloc provinciale, mai degrabă universale, pentru că metafizice) arată că “şi aici există zei” şi că poezia valoroasă (întocmai ca şi filosofia) este atopică.  “Lumea e o pisică jigărită” este mai degrabă un tratat de ontologie care descrie o lume rotundă, oscilând între tragic şi comic, pe care poetul o locuieşte cu voluptate şi aplomb.

Doru Căstăian

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu