miercuri, 10 noiembrie 2010

Paul Blaj despre volumul "Gimnastul fără plămâni"

*articol preluat de pe site-ul Hermeneia.com aici

Paul Blaj

Nu îl cunosc și nu am de a face cu Andrei P. Velea. Sună de parcă am fi certați, nu? Ei bine da. Nu suntem. El este un sensibil și inteligent debutant (pentru că numai dacă ești și inteligent poți emite așa: transcrie individul poemele pe hârtie:// smulse din habitatul lor natural, ele par înşiruiri/ aberante de cuvinte. este o realitate a fiinţei pe care,/ ori de câte ori îşi spală urechile,/ omul vag o aruncă ţevilor...), un mai tânăr confrate care are frumoasa ocupație de informatician, ceea ce nu îl împiedică (mai cunoaștem cazuri) să facă o figură frumoasă (cum ar spune un fotbalist) prin volumul său prim, Gimnastul fără plămâni apărut în condiții grafice excelente la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galați, 2010.

Îmi place teribil de mult un citat din postfața realizată de scriitorul și criticul literar a. g. secară pe care îl reproduc pentru savoarea lecturii. Este din F. Beigbeder: “Lucrez în publicitate: ei, da, poluez universul. Sunt tipul care vă vinde rahat. Ăla de vă face să visaţi la lucruri pe care nu o să le aveţi niciodată: cer veşnic albastru, gagici care nu sunt niciodată nasoale, o fericire perfectă, retuşată pe Photoshop. Imagini bibilite, muzică ultimul răcnet. Apostolatul meu este să vă fac să vă curgă balele. În profesia mea, nimeni nu vă doreşte fericirea, pentru că oamenii fericiţi nu consumă” asta apropo de ce îmi place mie, desigur. Dar și de luciditatea pe care o descoperă în poemele plachetei autorul citatului.

Probabil că dacă ar fi să vi-l descriu pe poet, pe Andrei P. Velea, m-aș hazarda să recurg la expresia lui, omul vag, care este de fapt omul obișnuit, individ al societății în care trăim, pentru că poemele lui, desprinse puternic de lirismul siropos, capătă rareori unde emoționale, dar și atunci o fac cu eleganța servirii unei dulceți de nuci ori cireșe amare într-un salon elegant, unde designer este chiar el, poetul. Însă Andrei depășește cu ușurință condițiile de a fi doar vag. El capătă substanță din poem în poem.

Versuri ca acestea: blocuri scunde, cubiste, cu porumbei mecanici, agresivi, pe fiecare pervaz;/ apartamente cu ochii în ochi, submarine, iar în spatele fiecărui hublou/ câte un cuplu cu gesturi şi zorzoane aparte…/ poet sub pleoapa unei tarabe de flori, curăţând cu limba picăturile de ploaie. (…)într-o comuniune totală cu desuurile oricărui obiect dimprejur./ plouă uşor sub turn, mai târziu; e bine că ai telefon mobil,/ poţi trimite iubitei un mesaj: sute de cabluri, aparate şi circuite/ îl vor transforma într-un poem, ușor receptabile ca fiind foarte puțin tributare (pleoapa unei tarabe…) diafanului, sunt excepții care confirmă o regulă. Iar regula este că A. P. Velea, a pășit cu dreptul înspre drumul propriei rostiri. Este cu trei ani mai mic decât mine. Dar versurile sale îl îmbătrânesc lent, cu deliciul unui cuvânt ce devine arhaism.

Iată și versuri de o dezinvoltură teribilă: am două sute de poeţi într-un aparat de fotografiat:/ spuneţi care doriţi să recite şi vi-l trimit pe retină!/ am o sută de prozatori şi cincizeci de dramaturgi,/ cea mai excentrică sclipire din gusturile voastre o satisfac// printr-un singur gest din sprânceană!/ numiţi, dacă ştiţi numele, mimaţi dacă ştiţi stilul,/ fredonaţi dacă ştiţi melodia: am o-ntreagă orchestră/ de compozitori şi dirijori,// am instrumente care singure ştiu mişcările de gambe…/ numiţi un secret, o taină oarecare şi promit că dacă nu data asta,/ sigur data viitoare!… desenaţi un nume,/ plimbaţi-vă de-a lungul lui şi vă arăt filosoful,// doar abia am vizitat cimitirul père-lachaise, unde-o englezoaică/ recita pe bufniţa lui jim morrison din eluard în germană.

Ei, dar pentru a vă forma o părere amplă asupra densității, asupra cadrului larg al abordării poeziei de către Andrei, va trebui să aveți în mâini volumul, acesta fiind însoțit de excelente fotografii în alb-negru, ce confirmă puterea de sugestie dar și lașitatea înspre delicatețe, cu care cedăm mai toți, noi, poeții.

Cu o imaginație luxuriantă, un timbru ușor apăsat, această carte este un arbore de la care nu aștepți fructe ci doar reper, umbră și poate cândva, spre apusul vieții, amintiri. El, Andrei P. Velea vine între congenerii săi cu eleganță, acolo unde simte și știe că ar avea multe de spus din trăitele sale, din netrăitele sale, fapt pentru care îi dorim cam ceea ce ne dorim și nouă. Să nu îmbătrânim. Iar dacă o facem, să fie în secole. Că poate mai încetinește încălzirea globală…

Nu îl cunosc pe autor, dar îmi doresc aceasta. Pentru că, inexplicabil (au ba!), după ce i-am lecturat volumul de debut mi-am simțit… plămânii fără gimnast.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu