joi, 17 noiembrie 2011

Paul Blaj – Poetul miazănoapte, cu mănuşi pe nisip


Poetul miazănoapte ştie nisipul burgului tecucean de treizeci şi patru de ani. Crezul artistic (aşa cum îl citim pe site-ul Hermeneia la adresa hermeneia.com/users/yester): „mi-e dor de dumnezeu şi asta e bine/ numai de artizani sau visători mi-e aşa dor/ uneori mă ridic pe vârfuri să zgârii cerul cu un cui”. Tot acolo aflăm că Paul Octavian Blaj (sau „yester”), a debutat în România Literară în 1997 şi că este membru fondator în colectivul redacţional al revistei „Tecuciul Literar-Artistic”. Atle câteva lucruri despre poetul miazănoapte: „autor cu drepturi depline pe site-urile literare www.hermeneia.com, www.poezie.ro şi reţeaua literară; membru U.S.R din iunie 2006”.

„Mănuşi pe nisip” şi „poetul miazănoapte” sunt două volume de versuri apărute la editura „Napoca star”, Cluj, 2010. Ambele purtând, desigur, semnătura lui Paul Blaj. Cu titlu de amănunt: ambele volume au, pe copertă, fotografii semnate Michel Gauthier şi au, ca număr de pagini, fix cincizeci şi şase fiecare. Poemele lui Paul Blaj sunt organizate pe cicluri, fiecare corespunzând, cu aproximaţie, câte unei luni calendaristice. Astfel, „mănuşi pe nisip” cuprinde poemele scrise spre sfârşit de toamnă şi început de decembrie (posibil ale anului 2009), iar „poetul miazănoapte” cuprinde poemele scrise între noiembrie 2009 şi martie 2010. De ani nu suntem siguri, însă lunile sunt chiar indicate în titlurile secvenţelor lirice.


„Mănuşi pe nisip” începe cu un ciclu de poeme care se intitulează „undeva afară este o lume care se descurcă şi fără mine”. Din chiar prima poezie (p.11), Paul Blaj ne întâmpină cu o imagine reuşită: „sunt un excentric într-un oraş apus/ cumpăr frunze/ pe o alee întunecată/ până când se va găsi cineva/ să mă aresteze”. Al doilea poem, „weed room”(p.12), este reprezentativ pentru întregul ciclu. Atmosfera din poem e una a camerei poetului, statică, plictisită. În acest scenariu, poetul ascultă jazz şi muşcă dintr-o felie de pepene glaben. Oraşul este apus, camera este plictisită. Discursul poetic este voit diluat. Totuşi, „în cameră era linişte şi toate pluteau”, iar „prizele musteau de energie”. În toată această disoluţie (a oraşului în primul poem, a camerei poetului în cel de-al doilea), se întâmplă adevărate scântei metafizice. În lentoarea cotidiană, poetul surprinde obiectele plutind, energiile mustind în prize. E o caracteristică pe care o întâlnim frecvent în poemele lui Paul Blaj: din realitatea banală, cotidiană, se alunecă, uşor, în metafizic. Ca un fel de somn, ca o amorţeală a simţurilor.

Al doilea ciclu, „stau la ocazie”, nu debutează tocmai fericit. Poemul de dragoste „oceans house mirror”(p.21), e prea melancolic, prea „dulce”, şi, în ciuda titlului, nu convinge. Chiar dacă poetul traduce, rebel, un „track”, se adresează iubitei cu un vers cu aromă de clişeu „mi-e dor de tine ca de lampa cu petrol a bunicilor”. Şi continuă astfel: „era bine/ eram frumoşi/ mi-era dor de tine ca de o melodie ce se duce departe”. Însă, în poemele care urmează, Paul Blaj echilibrează balanţa, venind cu versuri profunde, cu adevărat la înălţimea timpurilor: „privim înafara noastră crispaţi/ cum vin doi gândaci gânditori pe covor/ cu scuturile sfărâmate/ în mers indian”(p.24), „astăzi am plecat ca un foşnet de bani/ mă dezic de toamnă/ senzual e să dezlipeşti o frunză de asfalt cu limba”(p.26) sau „m-am trezit dintr-un vis erotic/ cu mâna/ pe şpreiul paralizant”(p.30).

„Poemele scrise într-un taxi”, al treilea din cele patru cicluri de poeme ale volumului „mănuşi pe nisip”, nu par a fi scrise într-un taxi, simbol al spaţiilor prin excelenţă citadine, moderne. Un poem ca cel de la pagina 35, „toamna nu ştie când e toamnă”, sigur nu a fost scris într-un taxi (în accepţia simbolului): „iau ţărână în pumni/ îmi curg printre degete castane/ şi înţepenit în timp/ îmi arunc gândurile/ peste oraş unde/ mireasă tristă în rochia ei/ amiaza flutură/ părul tău somnoros”, iar „deasupra burgului/ cerul fandează ca un spadasin mort”. Pare a fi un poem dintr-o şaretă, nu un poem dintr-un taxi. Totuşi, ca şi în celelalte locuri, Paul Blaj ştie să vină cu metafore care să ne amintească de timpul în care trăieşte: „sunt un cărturar cercetând cerul/ prin telescop/ ca pe o propunere indecentă”(p.40) – iată cu adevărat un vers scris într-un taxi. Sau, un alt exemplu demn de remarcat, poemul „din perspectiva unui şofer de tir”, de la pagina 38 – un poem de dragoste actual, cu multă ironie şi cu un sfârşit remarcabil. „am întâlnit-o pe acea terasă în răcoarea lui septembrie/ nu vorbea cu cineva anume/ lăsa cuvintele să intre în aer suple şi erotice// [...] bea sprite purta o bluză uşoară/ grena/ pe care mi-am ogihnit/ capul// [...] rămânea simplă/ ca o apă ca respiraţia/ avea drumul ei/ aştepta o lipsă finală de personalitate/ într-un lotus imaginar/ se lega de fiecare gest/ cu toată fiinţa// caut şi acum liniştea demnă de un poem ca ea/ când o privesc cum intră zâmbind”.

Din ultimul ciclu de poeme, „un decembrie divorţat”, voi aduce în discuţie poemul de la pagina 48, „l’approche du nuage”. Aici Paul Blaj se slavează în mod remarcabil de un patetism pe care-l enunţă patriotic, cu putere, din primele versuri: „mă doare ţara asta”. Acum, în epoca postmodernă, a comunităţilor supra-naţionale, a Uniuniii Europene, pe Paul Blaj „îl doare ţara asta”. Pare desuet, nu? Totuşi consider că poetul se salvează în ultimele două versuri, când ironia, arma de taină a oricărui scriitor profund, îl scoate la liman: „mă doare ţara asta ca un picior amputat pe care încă îl simt/ şi râd mişcându-mi degetul mare apoi degetul mic/ tot aşa”. E ca bucuria stranie a unui bolnav...

A doua carte publicată în 2010 de către Paul Blaj, „poetul miazănoapte”, cuprinde trei cicluri de poeme: „decembrie”, „noiembrie” şi „martie”. Aceeaşi caracteristică, remarcată şi la începutul celuilalt volum, o vedem chiar în primul poem al cărţii de faţă: „în cameră e cald ca într-o piersică/ ridic ochii şi las cartea pe genunchi/ se deschide firesc/ o altă dimensiune”. În ordinea banalităţii, a cotidianului, „alte dimensiuni”, metafizice, se deschid „firesc”. Atât de frumos spus şi atât de caracteristic poeziei lui Paul Blaj!

În „poem pentru merele coapte”, autorul se vede ca „un bătrân într-un sanatoriu cu aer uscat”, cu „surâsul pierdut/ de mire îndrăgostit pe jumătate”. Această imagine (bacoviană) oferă oportunitatea de a mai aduce în discuţie un alt aspect al poeziei lui Blaj: există peste tot în cele două volume e faţă o pendulare între modernitate (postmodernitate, actualitate) şi o realitate „de burg”, provincială (asumat-provincială). Cred că structura lui Paul Blaj e una clasică (simbolistă), iar metafora ultra-modernă (numiţi-o cum vreţi), nu face altceva decât să-i asigure supravieţuirea în actualitate şi să dea un farmec nou unei structuri poetice „provinciale”. Paul Blaj aduce playere, ketchup, track-uri în burgul tecucean. Aş spune că e o pendulare care, la un moment dat, va înclina către unul dintre poli. Dar luându-mă după numărul volumelor de poeme scrise de Paul Blaj (în jur de zece), aş spune deja că este o manieră proprie de a concepe poezia. Ar trebui, totuşi, să ne rezervăm posibilitatea de a fi surprinşi de unul dintre volumele viitoare de poeme...

Ţinând cont de observaţia de mai sus, mi s-a părut justificat să „împart” versurile şi imaginile lui Paul Blaj în două categorii: „cele clasice, simboliste, provinciale” şi „cele moderne, actuale”. Spre exemplu, tot din primul ciclu, „toată săptămâna admir spitalele/ cu merii lor înflorind pansamente de aer” sau „sunt un dor fructifer/ care nu se miră/ de ce îi cad fructele prea coapte”(p.16), alături de imagini cu penetrante, originale, ca „nimic din interiorul meu nu pare să se desprindă/ cum cojeşti pielea la primul bronz”(p.19) sau „închidea uşile aproape lent/ cu gingăşia vidă a primului pas pe Lună”(p.21).

În „noiembrie”, a doua secvenţă lirică a volumului „poetul miazănoapte”, sunt cel puţin patru poeme remarcabile. „Fumuriu de noiembrie”(p.29) e un poem reuşit de cafenea – poemul unei domnişoare „încă studentă distrată” care vrea să facă „ceva important în viaţă” – să fie „o Ioana D’arc”, să fie „cineva”. Iar poetul îi dă „speranţe”: „uite i-am zis termini doctoratul şi după aia/ stârnim noi o revoluţie ceva sau mai bine mor/ m-a privit ca şi cum s-ar uita la o ceşcuţă doldora de zahăr/ afară intrase ceaţa în maşini”. „Din tot întunericul ăsta disponibil”(p.31) e un poem de dragoste mai abstract, în care distanţele sunt trişate, în care „autostrada se prelungeşte venă prin antebraţul meu”, „briza îmi flutură pletele şi sângele/ pe câmpia asta spuneai că ai vrea să dansezi goală/ cu mine”. O câmpie inventată, strabătută de o autostradă inventată. „Eu zic că e o toamnă sexy”(p.34) face parte tot din categoria poemelor de dragoste reuşite. De data asta nu mai e un decor abstract, ci unul extrem de concret: „primeşte-mă printre lucrurile din poşetă/ poartă-mă amestecat/ cu pixurile şi cardurile/ poate am să îţi memorez/ legănarea coapselor”.

Dintr-un cu totul alt registru face parte „poem cu babe”(p.36). Plin de umor şi critică socială, Paul Blaj constată: „babele/ ştiu totul despre ceva/ una ştie totul despre antibiotice/ alta ştie totul despre vecinii de vizavi/ ailaltă ştie totul despre juan si juanita/ se mai găseşte câte una care ştie totul despre poezie/ şi să te fereşti de aia/ că poezia nu e cimbrişor sau peltea”. În acelaşi timp, „întotdeauna când bărbaţii îmbătrânesc şi devin moşnegi/ dar întotdeauna/ au impresia că ştiu totul despre babe”, aşa că „se mai găseşte câte una care să îl prindă/ cu o puştoaică în pat şi să urle (habar nu am de ce):/ ia uit impotentu’ dracu”.

„Martie” este ultimul ciclu al volumului „poetul miazănoapte”. Remarcabil este chiar poem „subtitlu” sau „motto”(p.41): „priveam oraşul cu femei desculţe/ şi vene seci în serile când plouă/ pe-un putred trotuar zăcea o rablă/ chircită de coşmarul că e nouă”. În „evidenţe pentru husa albă”(p.45) avem un exemplu de „plus” versus „minus”: „era o vreme de huilă/ cu păsări care se izbeau în geam” versus „poetul bulionului îmbătrânin fără roşii” (imagine pe care nu şi-ar dori-o niciun poet aplicată ca etichetă!).

O imagine foarte reuşită, o aluzie la un poem cunoscut de-al lui Nichita, găsim la pagina 52: „dacă ţi-aş săruta într-o zi tocul pantofului/ nu-i aşa că te-ar duce capul/ să îl pui la vânzare pe ebay?” Între poeme remarcabile din acest ciclu de poeme voi aminti „estetica autoexilării”(p.50): „sunt echilibrul constant între sâmbure şi miez/ când ne povestim extremele fumul în ploaie”, precum şi „auportret pe o roşcovă (ars poetica)”(p.55): „îmi place să cred despre mine/ că sunt fiul risipitor/ în drum lejer spre casă,/ privind degajat în jurul meu/ povestind ce se vede/ după care îmi place să cred/ că adam plângea în hohote/ în timp ce muşca şi mânca din fruct/ mai îmi place să cred/ că fratele meu mă aşteaptă/ eu nu ştiu cum să cer iertare”.

Voi încheia prin a remarca, pe coperta a patra a volumului „mănuşi pe nisip”, un poem vizual, care subliniază simţul fin şi atracţia irezistibilă către actualitate a lui Paul Blaj (în ciuda „pendulării” semnalate mai sus). O fereastra de „yahoo messenger” şi un dialog între Paul Blaj şi Raluca Blezniuc. Deasupra, două „webcam-uri” deschise. În cea din stânga, Raluca zâmbeşte către un Paul adormit în fereastra din dreapta. Iar dialogul de pe „messenger” e doar un monolog al Ralucăi: „mă simt ff bine”, îi spune ea poetului. „Că tu dormi/ şi eu vorbesc de una singură”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu