Dan Gulea despre ”Plaja de la Vadu”

Cronică de Dan Gulea, preluată de pe blog-ul personal.

Plaja de la Vadu, noul titlu al lui Andrei Velea (Editura Brumar, 2013, 128p.), arată o schimbare a poetului sarcastic în prozator: culegere de mici texte, cu reverențe și mecanice cadențe spre Nedelciu. Dincolo de finaluri deci răsturnate, de medii cam ambigue (lgbt, swingers), titlul volumului exprimă o obsesie cvasigeneralizată social a purității, a singurei plaje naturale de pe litoral: la Vadu (și la Portița) sînt indicațiile șoptite misterios de orice agenție de turism, ca loc paradisiac ce poate fi foarte ușor cumpărat.
Povestirea ce dă titlul volumului arată o asemenea facilitate: „Plaja de la Vadu într-o singură frază” (de cîteva pagini, fraza, cert experiment modernist), pe care personajele principale o pot obține: doar 200 de km cu mașina îi despart de plaja de la Vadu, de locul unde pot fi liberi, el și ea: o libertate ce înseamnă iubire la malul mării, o libertate ce pare a fi limitată, pentru că doar parcurgînd distanțe personajele se pot iubi, pot exista.

Sub condiția acestor restricții (promisiune a unei evadări, dorița de evadare, senzația că eul este în altă parte, autrement, pas un autre), pe Plaja de la Vadu își fac loc o serie de mahalagii, ce seamănă cu cei ai lui Cimpoeșu, care le și recomandă pe coperta a IV-a. Reapare o profundă țară, un loc din care îți cam vine să o tai: pe holul unui spital, undeva, trei cîini rod o canapea, dincolo un workaholic își trăiește dezamăgirile, fumând, în altă parte o râpă este la fel de adîncă precum paharul de vin.

Locul este în principal urban, adesea numit, nemuritorul Galați, cu un combinat ce dă stare și viață celor ce se consideră oameni, cum ar fi cei trei maiștri ce locuiesc într-un singur bloc, densitate ocupațională ce spune ceva despre configurația socială a locului. Un combinat ce organizează și concursuri de poezie, de recitări pentru Guinness Book (se recită din Gelu N-am, de pildă), excelentă metaforă a asasinării poeziei de lumea prozaică. O punere în abis, pentru că, cel puțin declarativ, desprinderea de poezie nu este totală (nici nu avea cum să fie), din moment ce o narațiune se numește „Poemul tulburărilor obsesiv-compulsive”, o alta este „Ecografia unei întîmplări”, iar „Acrostihul” conferă identitate unui personaj.

Alături de aceștia, persoana a II-a, experimental-obsesivă, alternînd pentru diferite personaje, o clară trimitere la Mircea Nedelciu (în „Despre invizibilitate, împreună cu Nedelciu”), unde este căutată mai peste tot (la discotecă, într-o rîpă, la maică-sa) o țărancă ce adormise după cîteva păhărele sub un chilim.
După Sorin Stoica, ce făcea o critică socială declarat nedelciană într-O limbă comună și celelalte texte ale sale, iată că poetul Andrei Velea urmează aceeași metodă într-un volum dens, cu multe personaje, precum viața noastră cea de toate zilele.