Dupã cum sugereazã si titlul volumului – lumea e o pisicã jigãritã – poetul se înscrie în estetica postmodernistã, fiind atras de poezia concretului în care încearcã sã re-descopere frumusetea si sacralitatea unei lumi ancorate prea puternic în contingent.
Acest nou volum (Timisoara, Editura „Brumar“, 2012, 97 pp.) are drept motto un citat al lui Voltaire, prin care autorul pare a adresa o invitatie lectorilor de a se întreba: ce este frumusetea?, lãsând, totodatã, deplinã libertate fiecãruia de a formula o definitie proprie.
El însusi dã un rãspuns prin poemele sale: desi se simte constrâns de limite - „viziune în spatele parbrizului“ (p. 29), titlu repetat de patru ori – nu ezitã sã caute frumosul în derizoriul existentei.
Tocmai de aceea universul descris apare minimalizat, sugestie datã si de lipsa majusculelor din text (singurul cuvânt scris cu majusculã este Frumusete – p. 44.)
Cartea are trei pãrti: I. „de dragoste, din fukushima“, II. „salonul“ (cea mai scurtã) si III. „poeme într-o ghindã“, fiecare dintre ele surprinzând, cu umor, lipsa de valoare a poetului si a poeziei în lumea contemporanã.
Poezia ce deschide volumul are un caracter programatic – „poetii nu bat apa-n piuã“, reamintind cititorului menirea poetului si a creatiei sale: „îsi imagineazã cã fiecare piuã e o fântânã/ în care adevãrurile incomode s-au ascuns“ (p. 8).
Tumultul cotidian înseamnã vecina comunistã, micul rãzboi de pe scara din bloc, baba vera care triseazã moartea si intelectualii someri, cum e inginerul gheorghe, un betiv, prieten al câinilor „maidanezi/ care nu l-ar pãrãsi niciodatã“ (p. 20).
Dincolo de ironia amarã si scene tragi-comice, autorul îsi deplânge statutul de poet: „dar, vai, sunt poet/ si nu pot ascunde nimic, niciodatã“ (p. 38).
Insertiile livresti si elementele de hipertextualitate sunt singurele oaze de verdeatã din aceastã lume dezintegratã, în care muzica reprezintã „cea mai sofisticatã formã de teroare“ (p. 33).
O altã posibilã evadare ar putea fi salonul, spatiu al linistii si al reculegerii: „sã mã internez la nevroze/ acolo e paradis/ liniste, mâncare excelentã [...]/ si toate asistentele vorbesc frumos“ (p. 68).
Poetul rãmâne însã în lumea-ghindã, aspirând sã citeascã opera purã, neatinsã de pãcatul originar si sã-si împlineascã visul scriind pânã când i se vor termina cuvintele: „aici scriu un singur poem,/ de fiecare datã altfel,/ sã mã asigur cã încã exist“ (p. 76).
Andrei Velea reuseste sã dea concretului frumusete printr-un simt al umorului deosebit, din spatele cãruia rãzbate tonalitatea elegiacã sau ironia amarã.
Desi este constient cã „poezia nu a însemnat niciodatã mare lucru“ (p. 41), el nu renuntã la visul sãu de a cãuta cuvântul nepronuntat, pe care sã-l exprime în versurile sale.
La finele lecturii, cititorul este îndreptãtit sã considere pertinentã aprecierea autorului însusi despre volum: o fantezie mototolitã despre lume...
Revista ATENEU, aprilie 2013,
Silvia MUNTEANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu