“Bine aţi venit la pagina despre paradoxism – ultima avangardă literar-artistică a mileniului doi!”(1) – iată cu cât zgomot ne întâmpină o mişcare literară a cărei pion principal, Florentin Smărăndache, un matematician român plecat în SUA în anii ’80, este din ce în ce mai prezent în publicaţiile şi emisiunile radio-tv autohtone. Apelând la puterea de distribuţie a Internetului, paradoxismul este prezent pe multe situri, inclusiv în celebra enciclopedie online “Wikipedia”(2).
Ce este paradoxismul? Foarte concişi în exprimare, membrii mişcării ne dau definiţia: “paradoxismul este o miscare internaţională de avangardă în literatură, artă, filozofie, chiar şi ştiinţă, bazată pe folosirea excesivă de antiteze, antinomii, contradicţii, oximorone, parabole, paradoxuri în creaţie”. Cum a luat fiinţă acest curent literar ne-o spune chiar domnul Smărăndache în persoană : “Nu am avut un premergător care să mă fi influenţat, ci m-am inspirat din situaţia pe dos care exista în ţară. Am pornit din politic, social, şi treptat am ajuns la literatură, artă, filozofie, chiar ştiinţa”.
La baza creaţiei paradoxiste stă “distihul paradoxist”. Iată o definiţie concisă a acestuia, data de domnul Smărăndache : "DISTIHUL PARADOXIST este format din două versuri, antitetice unul altuia, dar care împreună se contopesc într-un întreg definind (sau făcând legătura cu) titlul. De regulă, al doilea vers neagă pe primul, conţinând aşadar o noţiune/sintagmă/idee opusă (antinomică, antagonică)"(3). Iată ce ni se mai zice altundeva în legătură cu “facerea” distihurilor paradoxiste: “luaţi un dicţionar de locuţiuni şi expresii lingvistice, proverbe, zicale, pilde, aforisme, cimilituri, adagii, maxime, butade ori panseuri celebre ale unor personalităţi şi contraziceţi-le fără milă, forfecaţi-le!” sau “luaţi un dicţionar de antonime, şi altul de sinonime şi exhibaţi noţiuni / sintagme / locuţiuni contradictorii - omogenizând elemente heterogene; alegeţi un titlu corespunzător şi intraţi în paradoxism”(4).
Pare destul de clar ce este distihul paradoxist, ba chiar nu numai ce este, ci şi cum se ajunge la el, odată ce ni se dă reţeta. Deh, orice matematician serios, atunci cînd ajunge la o soluţie, trebuie să arate în primul rînd calea pe care a ajuns la acel rezultat. Să mai cităm o butadă de-a domnului Smărăndache: “şcoala de literatură paradoxistă, care s-a dezvoltat de prin anii '80, continuă prin aceste bi-versuri închise într-o formulă lirică nouă, exactă, dar cu deschidere spre esenţă. Pentru asemenea poeme reţetare se pot elabora algoritmi matematici şi implementa pe computer: dar ar fi preferabilă o maşină cu... suflet!”. Iată deci câteva elemente noi: poeme reţetare, algoritmi, maşini cu suflet, scenariu copiat parcă din Orwell, care vorbea în “1984” de maşini de compus muzică. Să mai cităm câteva directive, pentru a contura şi mai bine tabloul acestei mişcări: “distihurile Paradoxiste să fie: -schematice; -ca nişte învăţăminte; -chintesenţe de gândiri filosofice; -sclipiri ale imaginaţiei; -vorbe de duh, memorabile...”. Ne-am oprit din enumeraţie întrucât lista este prea lungă şi această mostră e suficientă scopurilor noastre. Totul unul, unul în totul, Platon şi Aristotel, creştinism, păgînism, iată : “întregul distih paradoxist să fie ca o parabolă sau hiperbolă, elipsă geometrică unitară la frontierele dintre artă, filosofie, rebus şi matematică - aflate în complementaritate”.
Simţul umorului nu părăseşte nici un paradoxist veritabil. Zisele lor, formulate ca paradoxuri, dezvăluie sugestii şi trimiteri în cele mai nebănuite zone: “poezia nu a murit!”, exclamă domnul Smărăndache, “ci noi formule de exprimare se trebuiesc inventate. Şi acesta nu este un nonsens, ci un sens de adaptare lirică la antilirică, când arta este non-arta însăşi...
Introducând o specie de poezie cu formă fixă, inedită, paradoxismul captează un nou mod (vechi de când lumea!) de reprezentare”.
Pînă nu reproducem câteva distihuri, făcute după metoda X sau Y, această prezentare nu poate avea pretenţia de a fi cât de cât completă. Titlul sună foarte promiţător: “DE RĂMÂI PERPLEX - roman în distihuri paradoxiste cu două capitole antagoniste”. Iată câteva distihuri din acest roman: “&1 Unde-i inteligenţă / Se mai cuibăreşte şi prostie”, “&2 Oamenii dotaţi, geniile, / Fac uneori greşeli copilăreşti”, “&3 Lucruri simple / Ei le complică inutil”, “&4 Într-o coerenţă / Foarte incoerentă”. În sfârşit, exemple sunt multe, le găsiţi pe internet la adresele menţionate deja... Celor interesaţi de aceste scrieri le urez lectură plăcută!
Însă, bănui, sunt alţii care au dubii că aceste rânduri pot fi catalogate drept literatură. De faptul că este cu adevărat un scriitor, deci că produce literatură, ne lămureşte chiar domnul Smărăndache însuşi: “există şi o necunoaştere intenţionată, din partea oficialităţilor, la adresa unor scriitori din diaspora, poate în mod particular asupra mea. Un exemplu: în situl <
Odată spulberate orice dubii, vom încheia cu un distih paradoxist, creaţie proprie! Va fi un distih dedicat acestei mişcări, în special domnului Smărăndache, prin bunăvoinţa căruia cultura română se face atât de cunoscută în străinătate: “sunt mişcare / dar nu mişc”…
Bibliografie:
1: http://www.geocities.com/ghniculescu/index.html
2: http://en.wikipedia.org/wiki/Florentin_Smarandache
3: http://editura.liternet.ro/fsmarandachedistihuri.php
4: http://editura.liternet.ro/ebooks/fsmarandachedistihuri/fsmarandachedistihuri3.html
5: http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=162
Andrei P. Velea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu