Deschid seria fragmentelor de muzica clasica prin cateva cuvinte despre Tartini si a lui sonata "Trilul Diavolului". Nu vreau sa fac critica de specialitate, nici istorie a muzicii clasice, ci doar sa invit la meditatie, la auditie, la impartasire: muzica clasica asa cum o percep, cum o gust cotidian, cu trairile, ideile si conexiunile care mi le trezeste. Nu am nici cunostinte de specialitate, nici talent intepretativ... Dar asta nu ma impiedica sa-mi placa, sa ascult...
Sonata "Trilul Diavolului" e cea mai cunoscuta lucrare a lui Giuseppe Tartini, un compozitor italian din perioada baroca, un tip ciudat, mistic,a carui viata si opera au multe capitole ramase obscure.
Scrisa in jurul anului 1749, sonata "Trilul Diavolului" are o poveste foarte interesanta. Se zice ca Tartini l-a visat pe diavol, care i-a propus sa fie ucenicul lui in manuirea viorii. Tartini a acceptat, i-a oferit Diavolului cateva lectii, dupa care, la sfarsit, i-a inmanat acestuia vioara sa demonstreze daca a invatat ceva. Diavolul a interpretat o piesa cu atata virtuozitate incat Tartini, cand s-a trezit din somn, a incercat s-o puna pe hartie. Asa s-a nascut sonata Trilul Diavolului, despre care autorul recunoastea: in vis Diavolul a interpretat-o mult mai bine!
Sonata are un ritm superb, bine sustinut, pasaje de o virtuozitate intalnita doar mai tarziu la Niccolo Paganini (e vorba chiar de "trilurile" la vioara care dau numele sonatei). E o incantare s-o asculti, sa-ti imaginezi povestea, nu are absolut nimic macabru, ci doar o melancolie pentru o piesa ideala, visata, a carei realizarea e doar un crampei.
Mi s-a-ntamplat si mie sa visez o poema. M-am trezit electrizat, am inceput s-o scriu, dar am abandonat-o... Retineam sentimentul care l-am avut in vis, retineam un vers, dar n-am fost in stare sa reproduc intregul... N-am fost atat de norocos precum Tartini, sa reusesc sa ramana ceva, dar nici nu l-am visat pe Diavol!
Sonata "Trilul Diavolului" am amintit-o intr-un poem din ciclul "Versuri pentru Lolita":
"bănuit în preajma ta,
n-are rost să mă ascund, Lolita!
după ferestre murdare,
precum tartini după aţele mânăstirii,
încep încet să-mi precizez sensul...
straniul vis al celui cu viora,
cu degete alunecând în torsiuni bizare,
brusc adunate-n în sine,
precum vaporii aciuaţi pe un obiect rece,
mai denşi în intimitatea lor cum eu,
nu-i aşa, lângă tine."
Pe atunci stiam povestea ca Tartini se afla chiar intr-o manastire cand a compus aceasta sonata si o repeta seara pe ascuns, de teama de-a nu deranja calugarii... Povestea reala cunoaste mai multe forme, insa noua ne ramane nostalgia "faustica" dupa creatia perfecta, visata. Parca ne-am vinde sufletul Diavolului, precum Faust, pentru asa ceva, nu?...
Va invit sa ascultati a 2-a parte a sonatei, precum si o interpretare pop marca Vanessa Mae.
Auditie placuta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu