Un ‘DA’ pentru mesajul lui Adrian Marino

Cui i se adresează Adrian Marino?

Cu siguranţă volumul de memorii al lui Adrian Marino, “Viaţa unui om singur”, carte apărută la Polirom la începutul acestui an, este una dintre cele mai controversate
apariţii ale lui 2010 (şi nu numai!). Relativ la această carte, cerneala a început să curgă încă dinainte de apariţie, când s-au publicat în presă câteva extrase. Este vorba de nişte mici “portrete”, pe care Marino le face unor personaje de pe scena actuală a culturii, caracterizări care nu-i aranjează deloc. Între cei “atinşi” se numără Pleşu, Patapievici, Liiceanu, Dinescu, Eugen Simion etc.
Volumul“Viaţa unui om singur” apare la cinci ani după moartea autorului, prin putere testamentară. Care e motivaţia unei astfel de atitudini?, se naşte, în mod legitim, întrebarea. Răspunsul poate nu e unul satisfăcător pentru cei care cred că ideile se apără în special prin prezenţa fizică a autorului, dar “rezonabil”, “satisfăcător” pentru cei care crede că ideile puternice se susţin într-un fel prin ele însele, prin “cei la care prind” - care le poartă şi apără în cotinuare. “Cartea va fi publicată probabil după cinci ani de la moartea mea, când va fi o perspectivă mai calmă asupra lucrurilor, când se va privi cu alţi ochi. Alţii lasă patruzeci-cincizeci de ani, eu, mai liberal, pun o clauză mai mică” – aşa se exprima Marino într-unul din ultimele interviuri acordate. Această motivaţie arată în mod evident că Marino intenţiona să se adreseze tuturor generaţiilor de pe scena culturii: atât “seniorilor”, prin portrele acide pe care le schiţează, prin critica regimului comunist şi a mentalităţilor învechite, cât şi, cu titlu de speranţă într-o “altă Românie” (deziderant manifest al lui Marino, titlu de capitol chiar), generaţiei tinere. Chiar dacă în carte Marino evită să vorbească despre destinul ei postum, însuşi felul în care i-a permis apariţia demonstrează ceea ce am spus mai sus.

O carte sub zodia uitării şi a resentimentului

“Uitarea” e specială la Adrian Marino. Criticul “de idei”, “ideocriticul” (nu numai de “opere literare”) care s-a vrut (în mod făţiş doar după căderea regimului comunist), vede în uitare condiţia sine qua non a unei noi “construcţii”. Uitarea e salvatoare, uitarea face posibil progresul. Atunci cum e posibil un “volum de memorii” din partea unei persoane care dorea din tot sufletul ei “să uite”? “Soluţia esenţială”, ne spune Marino, “constă în convertirea agitaţiei şi durerii morale într-un mic 'document' personal sau de epocă. Sec şi 'rece'”. O carte izvorâtă din dorinţa imperioasă de a uita. O uitare lucidă, care să permită o reconstrucţie. E uitarea unui “intelectual disident” ce nu şi-a iubit nici timpul, ce nu s-a iubit nici măcar pe el însuşi, dar care a lansat critici acute, exacte, curajoase ce vor rodi, poate, “cândva în viitor”.
Despre “resentiment”, Marino are o viziune aparte. Îl vede ca “legitim-justiţiar”, ca restaurând o “rupere gravă a unui echilibru cosmic”. Aici, poate, este explicaţia “portretelor” pe care Marino le face de-a lungul cărţii: resentimentul este “un comportament eminamente restaurator, echitabil şi constructiv. Nu plătesc 'poliţe'. Dar am dreptul suveran de a reţine şi semnala erori grave şi aberaţii sinistre”.

Câteva repere pe harta mesajului lui Marino

Singurătatea lui Marino este “gândirea altfel”. Speranţa lui, cum am amintit mai sus, a fost “o altă Românie”: “nostalgică, modernă, civilizată, citadină, civică, burghezo-capitalistă, bogată, europenizată sub toate aspectele”. Mare cărturar, iluminist, paşoptist, liberal, Marino a fost constrâns de regimul comunist să activeze doar în domeniul comparatisticii literare. Ideolog asumat, adevărata lui chemare era “critica de idei”, “ideocritica”. Abia cărţile publicate după 1989 îl exprimă, spune Marino, “cu adevărat”.
Adept al construcţiilor teoretice de anvergură, al profesionalismului, Marino propune următorul concept: “cultura alternativă”. Aceasta este “o cultură medie”, de profesionişti “mici”, în care fiecare îşi îndeplineşte eficient rolul: editori de carte, traducători de profesie, promotori culturali etc. Marino este împotriva “geniilor” care fac totul de la ‘A’ la ‘Z’, fără să exceleze în vreun domeniu.
În “spiritul critic” Marino vede calea corectă a culturii. Elogiază cartea lui G. Ibrăileanu “Spiritul critic în cultura românească”, pe care o vede, dincolo de micile ei probleme interioare, drept “o carte de referinţă”. Pledează pentru “cultura enciclopedică” şi se poziţionează clar împotriva “culturii gazetăreşti, ludice”. Cultura “de poeţi şi publicişti” nu este pe gustul lui Marino, care militează constant pentru “studiile sistematizate”.
Despre sat şi ţărani, despre “eternitatea născută la sat”, Marino nu are deloc o părere bună. O zice nu o singură dată: “Pentru satul de chirpici şi stuf , luat mereu de ape, nu am nici cea mai mică aderenţă. România viitoare – ca să mă exprim în termeni paşoptişti – va fi citadină sau nu va fi deloc”.
O altă critică e adresată “omului ontologic” susţinut de “şcoala de la Păltiniş”. Dacă este de acord cu Noica acolo unde şi Noica propune o “cultură alternativă”, bazată, în viziunea acestuia, pe studiul anticilor, pe traducerile din Platon, pe învăţarea limbilor clasice şi străine, nu poate fi deloc de acord cu dezinteresul faţă de politică şi cetate şi pune la zid atributele “omului ontologic”, pe care-l taxează ca “antiliberal, antidemocratic şi antioccidental”.
Marino pledează pentru “descentralizarea culturii”. Mizează pe revistele din provincie (o parte le susţine prin colaborare) şi crede că revistele “de la centru”, din Bucureşti, vor scădea în importanţă. “Grupul Noica” (Pleşu, Patapievici, Liiceanu) este aspru taxat pentru pretenţia de “singura elită” a intelectualităţii româneşti (“monopol cultural”). Pe Noica îl simte ca impus de “presa oficială” drept “căpitan filozofic al culturii”.

Mesajul lui Marino în lumina presupusei acvităţii de informator

A fost suficient ca presa să publice, înainte de apariţia cărţii, câteva portrete din cartea lui Marino, ca imediat să apară informaţii neoficiale privind o posibilă activitate de informator al Direcţiei de Informaţii Externe a lui Adrian Marino. Cartea a apărut la editura Polirom, apoi şi dezvăluirile din “dosarul Marino” au apărut imediat în “Evenimentul Zilei”.
Într-un stil semi-literar, tip scenariu de film, se prezenta cum Marino a pledat pe lângă Eliade pentru a-l susţine pe Ceauşescu să obţină un premiu Nobel. Au apărut imediat păreri pro şi contra, luări de poziţii. Tismăneanu, spre exemplu, se întreba retoric undeva: “Din superbia cărturarului sofisticat, liber de năravuri, […] nu ştim ce şi cât va rezista după revelaţiile actuale apărute sub semnătura Mirelei Corlăţan în 'Evenimentul Zilei'”. După ce însăşi Mirela Corlăţan sugera că opera lui Marino s-a îmbogăţit odată cu activitatea de informator DIE, ea revine, cuprinsă într-un fel de remuşcări. În articolul “A doua moarte a lui Marino” spune ceva esenţial (lucru pe care critici gen Tismăneanu nu par a-l înţelege): “Indiferent că a cedat din teamă sau oportunism, colaborarea sa cu serviciile secrete vorbeşte însă doar despre caracterul său, nu despre competenţele sau valabilitatea judecăţilor sale. Cei care nu au înţeles asta îl îngroapă acum din nou”.
În “Viaţa unui om singur”, Marino vorbeşte despre “pactul” pe care l-a făcut cu Regimul. Îl descrie ca “amoral, cinic, realist, inevitabil”. Aminteşte frecvent că, pentru a-şi duce la capăt proiectele culturale, un “preţ” a trebuit plătit. Marino recunoaşte că dădea informaţii Securităţii, dar informaţii neimportante. Nega o implicare în cazul “Eliade şi Nobel pentru Ceauşescu”. A făcut paisprezece ani de puşcărie politică, între care opt ani de domiciliu forţat în Bărăgan. A început ca oponent activ a regimului şi a sfârşit ca “neutru” din punctul acestuia de vedere, ca “neinteresant”. Dădea mici informaţii pentru a putea fi lăsat să iasă din ţară în vederea studiilor. Marino o numeşte “supravieţuie onorabilă” – un fel ambiguu din punct de vedere moral de “a te strecura” prin viaţă, de-a duce la capăt nişte proiecte importante făcând mici “compomisuri”. Se admira Marino pentru asta? Nu! “Nu m-am plăcut”, o spune undeva sec, “cum am fost”. Dar nici nu a capotat. Şi-a sumat această ambiguitate, a integrat-o şi a continuat studiile, lăsând în urmă o opera consistentă.
Cred că probele care s-au publicat privind calitatea de informator DIE a lui Adrian Marino sunt subţiri şi maliţios prezentate. Dincolo de toate “probele”, mesajul lui Marino rămâne intact. Critica pe care el o aduce României rămâne valabilă sub toate aspectele ei: cultural, social, politic etc.

Un ‘DA’ pentru mesajul lui Marino

E greu de spus dacă în urma lecturii “mi-a plăcut Adrian Marino”. Şi mă refer aici la omul Adrian Marino, cel care, altminteri, nu se plăcea nici măcar el însuşi. Sunt cărţi “similare” care te atrag, care te fac să te “îndrăgosteşti” de personaj. Îmi amintesc aici de “Cunoaşterea de sine” a lui Berdiaev sau de memoriile lui Eliade. Nu e cazul cărţii “Viaţa unui om singur”. Stilul aici este sec, aspru, neliterar - un stil cultivat, dealtfel, şi-n scrierile de specialitate ale lui Adrian Marino. E stilul unui om care “nu şi-a permis metafore”. A renunţat la orice figură de stil în favoarea preciziei. Era prea multă ambiguitate în viaţa omului Marino pentru a fi loc de metafore în scriitura acestuia.
Însă, dincolo de omul Adrian Marino, mesajul acestuia e unul de înaltă valoare culturală. Rar se aud astăzi voci care să pledeze atât de tranşant şi de convingător pentru claritate, pentru spirit critic, pentru proiecte ample, pentru europenism în toate sensurile, pentru descentralizare şi profesionalism. “A fi altfel” e azi un loc comun, denaturat: “a fi conform” este “a fi altfel”. Marino a cultivat acest mod de a “gândi altfel” şi l-a exemplificat prin viaţa şi opera lui. L-a purtat ca un “stigmat lucid” de-a lungul a cincizeci de ani de regim odios.
Este doar “un 'DA'” deoarece mai sunt voci care au simţit nevoia de a spune “DA” în acest context tulbure, dar important, pentru mesajul lui Adrian Marino.

Andrei P. Velea, 2 iunie 2010