(pe Facebook, în timp real, despre Raportul Comisiei Europene)

Discuție purtată pe Facebook cu poetul şi traducătorul Bogdan Ghiu, publicată iniţial pe liternet, la iniţiativa poetului Bogdan Ghiu

(pe Facebook, în timp real, despre Raportul Comisiei Europene)

Nu din narcisism reproduc (cu minime intervenţii) "forumul" de mai jos. Ci pentru a mă convinge, o dată în plus (pe mine însumi în primul rînd), cum ar trebui folosite gadgeturile şi emanaţiile revoluţiilor tehnologice: în mod adecvat revoluţionar, politic revoluţionar. Altfel spus, Facebook (de exemplu, în cazul de faţă) nu doar ca loc de distracţie, dragare şi dating, ci de schimb şi de punere în comun de resurse, de unelte de înţelegere şi de acţiune, în primul rînd mentală, conceptuală, asupra realităţii imediate, de discuţii, de creaţie cu adevărat colectivă, ad hoc, precar, deschis colectivă de idei.

Mai e mult pînă departe, dar nu depinde decît de noi. Multe astfel de "forumuri" spontane aş mai putea reproduce. Unul, la fel de recent, şi cu aceiaşi protagonişti, despre China, de pildă. Mă opresc însă la cel mai de actualitate: recentul Raport al Comisiei Europene despre justiţia din România, şi la imediat previzibilele, penibilele reacţii de respingere viril-feciorelnică ale unei puteri tot mai izolat-delirante care s-a obişnuit să nu răspundă, suveran, la nicio întrebare, să nu fie deranjată de nimeni, să diabolizeze neîncetat presa, crezîndu-se singură pe lume, autoritate supremă. Nu e. Om fi fost noi băgaţi în seamă (citeşte: în UE) în primul rînd pentru capacităţile noastre de piaţă şi de economie gri-neagră, dar e criză, şi legea, vai, trebuie respectată. Conducătorii noştri par treziţi din somn, din beţie. Reacţia lor inadecvată nu dovedeşte decît ieşirea lor din istorie, plasarea într-o istorie paralelă, total defazată dar perfect "organică", în "eternitatea locală" a micii satrapii de provincie.

Îi mulţumesc domnului Andrei Velea, pe care nu-l cunosc personal, pentru intervenţiile, corecţiile şi comentariile sale întotdeauna la obiect, întotdeauna excelent documentate, greu, adesea, de combătut, tocmai de aceea provocatoare, stimulative. Sper că nu-mi va lua în nume de rău reproducerea, fără acord prealabil, a discuţiei de mai jos, deja publică, de altfel, pe net.

În loc de moto, lecturi de plajă, imaginea cronică, cultă a României: "M-am născut în România, domnule, unde te învaţă de la naştere că trebuie să te-aştepţi să te calce poliţia" (Kurt Vonnegut, "Sala oglinzilor", Zîmbiţi, vă rog!, Univers, 2010, p. 149).

1
Bogdan Ghiu: Abia aştept să fim daţi afară din UE. Primii şi singurii! Toată lumea s-ar bucura. În primul rînd noi.

Cum să permită ei, TOŢI, să fie confiscate averile nejustificate, cînd ştiu că oricînd pot fi judecaţi de către adversarii politici, cînd vin la putere...

Vreau şi eu să aflu de o mare avere privată, românesc-capitalistă, care să nu fi fost făcută în legătură cu statul, prin privatizare frauduloasă urmată sau nu de licitaţii trucate? Ce socialişti sînt capitaliştii ăştia în vorbe, de toate averile sînt făcute cu statul!...

Ce-ar fi făcut "capitalismul românesc" fără stat şi fără statul comunist? Corupţie fără corupţi, adică, invers, capitalişti fără capitalism, asta avem.

Macro-sistemic, e nevoie de corupţia noastră, dar nu în penibile vremuri de penurie.

Eu abia aştept replicile tari, "demne", glumiţele "patriotice" la adresa UE. Culmea e că ce spune UE spunea şi presa. Ai dracu' moguli, dacă au de ce să se agaţe!

2
B.G.: "Reforma statului", "modernizarea statului" (Băsescu)? Da: prin desfiinţare.

Andrei Velea: Eu ştiu oponenţi înfocaţi ai lui Băsescu care ar desfiinţa mîine statul. Cred că zilele astea anarhia e pur şi simplu un reflex apolitic.

B.G.: Cum să vrea cineva în România desfiinţarea statului cînd acesta este principalul filtru de spălare, singurul ocol, singura mediaţie ocultantă, onorabilizantă de realizare legalizată a averilor personale pe fond de economie de piaţă lipsă, minusculă? Ăsta e adevăratul post-comunism, termen în care jumătatea a doua trebuie subliniată.

A.V.: Din păcate, practic asta se constată, nu pot nega, asemenea "manevre" s-au desfăşurat din plin. Şi cred că într-un fel sînt inerente democraţiei. Îmi spunea cineva din Franţa: şi la noi se mai fură, dar la voi corupţia e generalizată... Nu văd nicio desfiinţare a statului la Băsescu, văd în schimb o justiţie care nu îşi face treaba, şi nu-mi imaginez cum poate fi "pusă pe roate".

B.G.: Tocmai relativitatea şi imperfecţiunile, precaritatea democraţiei IMPUN perfectibilitatea ei infinită (cum spunea un maestru). De exemplu, deplasarea esenţei procedurale a democraţiei de la momentul ("orgasmul") electoral, la care a fost redusă, la supravegherea şi controlul extinse, multi-specifice, ale exercitării mandatelor: ce se întîmplă în "cutia neagră" dintre două alegeri.

A.V.: DA! Sînt absolut de acord cu dumneavoastră aici, şi cred că tocmai asta e o cheie a democraţiei: este perfectibilă, nu perfectă. Calea pe care aţi indicat-o este cea corectă: exercitarea mandatului, nu morţiş momentul electoral, care e din ce în ce mai furat. Momentele electorale sînt doar momente de tip marketing, care nu mai vorbesc despre produs.

B.G.: Deplasare de accent care ar duce, prin retroacţie, la altfel de partide, la altfel de candidaţi.

B.G.: Un alt eveniment (teoretico-politic) important, constatat şi analizat recent: oamenii, colectivele sociale ad hoc nu vor să mai preia puterea politică, ci s-o controleze şi s-o documenteze din perspectiva unor puteri specifice. Lărgirea democraţiei, deci democratizarea democraţiei, vine şi din multiplicarea specifică a tipurilor de puteri de control, din explozia monolitismului tipologiei puterii.

A.V.: Cred că omul de rînd de azi, din România, nu are înţelegere faţă de politică. E dezgustat de cum Statul comunist a confiscat istoria, politica era una de înregimentare într-un partid odios. Apoi a venit bălăcăreala post-decembristă (post-COMUNISTĂ) în care politica s-a confundat cu arta de a vinde iluzii şi a desfăşura activităţi ilegale. La nivelul românului de rînd nu există politică, nu există o minimă viziune şi înţelegere pentru acest gen de activitate, iar asta e de rău.

B.G.: Perfect de acord. Dar iată o schiţă de posibilă soluţie. Să nu mai vorbim în numele altora, să nu ne mai arogăm statutul de purtători de cuvînt, ci să provocăm fizic gîndirea, reacţia, să legăm firele, să refacem conexiunile interne stimul-reacţie ale individului însuşi, să-l ajutăm să se "repare" şi să funcţioneze corect. (citiţi poemul în proză Să-i ucidem pe săraci!, al lui Baudelaire aici).

B.G.: Ne întoarcem, vai, de unde am plecat (într-o discuţie anterioară, de fapt aproape paralelă; n.m., B.G.), la moartea de facto a statelor, deci la necesitatea redefinirii lor. Dacă tot mai există doar juridic, atunci juridic (judiciar) să le folosim!

A.V.: Juridic din ce în ce mai puţin... Deja există Curte Internaţională de Justiţie, se vorbeşte de o Constituţie Europeană etc. Anumite legi ţi le contrazice UE, altele le dai la presiunea ei. Cred că mai degrabă state culturale...

B.G.: Districte...

B.G.: Păi atunci chiar - fără glumă - nu este nevoie decît de un Minister al Turismului, iar deţinătorul acestui portofoliu e un prim-ministru de facto!... Repet: fără nicio glumă. Şi, la fel de normal, preşedintele, într-un astfel de stat, e mai mult un primar (un primar general, un general)...

A.V.: Cum propunea Aldous Huxley în Reîntoarcerea în minunata lume nouă... Mici regiuni autonome, fiecare cu economia şi cultura ei, fără graniţe sau armată.

B.G.: Începe Huxley să-şi ia revanşa în "războiul" lui, deja "peste mode şi timp", cu Orwell... (Orwell a combătut "paranteza" comunistă, în timp ce Huxley a descris, descrie încă "eternitatea" capitalistă, deci inclusiv comunismul, simplă copie rivală: capitalismul, adică "burghezo-craţia" inevitabilă inclusiv în comunism).