Adrian Suciu – viaţa plină de urmări

Cred că cea mai potrivită metodă de a vi-l prezenta pe Adrian Suciu este să citez chiar autocaracterizarea de pe blogul poetului (adriansuciu.ro), scrisă la persoana a treia: „Absolvent de Litere la Cluj şi de tot felul de cursuri si stagii postuniversitare şi de perfecţionare prin ţară şi peste graniţe. Din studenţie, doreşte să-şi amintească prieteniile, distracţia, camaraderia din redacţia Echinox şi gramatica limbii române (mulţumiri G. Neamţu şi D. Draşoveanu). De-a lungul vremii, într-o poeticească succesiune, a schimbat mai multe meserii şi funcţiuni încercînd să performeze în fiecare dintre ele, cu convingerea că din poezie nu se poate trăi: miner, electrician, bişniţar, profesor, ziarist, funcţionar public”. Nu pot să nu remarc un simţ acut al umorului, un umor negru, realist, crud, provocator. Mai jos, pe acelaşi blog, la secţiunea „Principii de viaţă”, e şi mai vizibil: „Optimismul e acea formă de rahitism intelectual care se tratează cu şuturi în gură cînd eşti căzut la pămînt”.
Volumul despre care voi vorbi în rândurile ce urmează, „Viaţa fără urmări”, a apărut la editura Brumar, anul 2010, costurile de apariţie fiind suportate prin subscripţie publică (prima carte publicată integral prin subscripţie publică în România de după cel de-al doilea Război Mondial, după cum susţine undeva autorul). Cartea numără aproximativ o sută de pagini şi este deschisă de o prefaţă semnată Daniel Cristea-Enache. Între cei care au subscris pentru apariţia volumului, se numără scriitori cunoscuţi precum Dan-Silviu Boerescu, Ioan Es. Pop sau Robert Şerban, dar şi tineri ca Ştefan Ciobanu sau Marius Ştefan Aldea.
Organizat pe cicluri de poeme, volumul „Viaţa fără urmări” este deschis de „Inspiraţii minore”. Pe un ton aluziv şi provocator, Adrian Suciu afirmă tranşant din primul poem (intitulat chiar „Inspiraţii minore”): „Deşi nicio lege nu interzice asta/ cel mai des ne cuplăm cu inspiraţii minore” (p.11). E un adevăr crud despre viaţa poetului acela că inspiraţiile sunt, deobicei, „minore”; şi nici nu mai există vreo lege care să interzică asta, cum exista în timpurile în care poezia trebuia să se ocupe doar de „idealuri înalte”, de teme „profunde”, „fundamentale”. Totuşi, spune poetul în continuare, „e de înţeles că le părăsim:/ majoratul lor e mai greu de suportat/ decât plânsul tăcut, înstrăinarea copilăriei şi/ tăria fără ştiinţa tăriei la un loc”. Inspiraţiile cresc în laboratorul intim al poetului, aspiră să devină majore, iar poetul, avid de teme pe care să le înalţe, se întreabă: „va sta vreuna până la capăt/ atât de subţiată încât să-ţi fie milă// să o mai treci o dată prin tine?”
Sunt minore „inspiraţiile” din primul ciclu al volumului de faţă? Nu. Poetul vorbeşte de teme majore, puternice. Le abordează tranşant, conştient de puterea metaforei. Spre exemplu, „Fals tratat despre suflet” (p.14): „Trupul poartă boli înăuntru.// Dacă eram femeie, măcar îl scăpam/ de singurătate şi-i dăruiam un fiu”, „Uneori, trupurile se ating între ele/ şi produc acea premoniţie a morţii/ pe care ignoranţii o numesc sex” sau „Rareori, haina prea largă şi nemernică/ e locuită de cineva”. Alte metafore, ziceri, definiţii şi în poemul următor, intitulat „Sărut ratat” (p.15): „Vagoane de literatură doar să acopere provizoriu/ puţinătatea, pateticul şi ridicolul coitului”, „Poemul e forma de ingenuitate a unei actriţe porno care crede în Moş Crăciun”, „Poemul e un sărut ratat cu o femeie trecută”, „Dintre minciuni, iubirea e singura inutilă”. Sunt inspiraţii puternice, în tuşe groase, stridente chiar; totuşi există o problemă atunci când autorul brodează aceste imagini pe trupul unui poem, uneori contruit cu prea puţină atenţie faţă de schelet şi cu prea multă atenţie faţă de mesaj sau imagine. Sunt multe cazuri în care poezia din volumul „Viaţa fără urmări” este copleşită de metafore extrem de puternice, care rămân doar simple enunţuri poetice, prea puţin închegate în broderia întregului poem. Aici văd eu principalul pericol care îl paşte pe Adrian Suciu.
Un exemplu remarcabil de poem care se susţine atât ca schelet, cât şi ca imagine, este „Natură moartă cu pisoi orbi şi întuneric roşu” (p.25). „În mine”, spune poetul „e-un îngeraş mic, locuind într-un întuneric roşu/ împreună cu un număr de pisoi orbi”. „El [îngeraşul] îşi trage un scăunel în faţa inimii şi/ joacă zaruri cu Dumnezeu care e/ atât de rătăcit înăuntru încât pierde mereu”. Plictisit de faptul că e învins programatic la zaruri, Dumnezeu închide ochii, iar „îngeraşul” îl duce pe autor „la curve şi beţii”. „Îngeraşule, îi spun,/ să te ia dracu pentru fiecare noapte în care au adormi/ pisoii flămânzi în întunericul roşu/ şi Dumnezeu s-a culcat învins”. Replica îngeraşului întoarce cu măiestrie poemul: „He-he! Iar ai scris un text despre tine!”
Următorul ciclu de poeme este „Mitologii amânate”. „Aş redacta o nouă mitologie”, spune poetul în chiar poemul ce dă numele ciclului (p.42), „despre dragoste:/ ador să-ţi număr hainele dimineaţa// despre război:/ să nu ne încurce în pat// despre beţie:/ unii scuipă prin cârciumi/ cum ar scuipa în burţile mamelor”. Există o nostalgie a mitologiei, a profeţiei, a spaţiilor existenţiale amânate, ce răzbate în tot acest ciclu; timpul este devalorizat la maxim. Tot în poezia de mai sus: „trecutul umblă toată ziua pe străzi [...] de parcă timpul ar fi un şir de nimicuri ieftine/ dăruite din obligaţie”. Mitologiile amânate descriu un spaţiu unde „toţi supravieţuim unui număr/ de întâmplări neprevăzute” (p.43), unde „ce nu scriem noi nu există”, unde „morţii numără vii” (p.32) sau unde „e secetă rău/ plouă atât de scurt/ de parcă s-ar masturba un înger” (p.34). Există un ton profetic ce străbate versurile din acest ciclu: „trăim/ îţi spun/ vremuri pe care alţii/ abia au cutezat să le profeţească/ am îngropat lumea devorată de peşti/ luminată de îngeri dezabuzaţi/ de incendii” (p.38). Pentru a încheia prezentarea acestui ciclu, redau o imagine şocantă, atemporală, în contrast cu titlul poemului („biberoane roz”, p.39): „în fiecare zi o mie de mame/ nasc ţânci neiubiţi îi vezi atârnând de ţâţele vinete cu/ disperarea vulgară a celor ce simt respiraţia morţii”.
Următorul ciclu de poeme, „XXX”, are la bază următoarea convenţie: „voi scrie despre dragoste fără a folosi cuvântul dragoste” (p.51). Sunt versurile unui „bărbat alb, caucazian/ la mijlocul vieţii, cu o genealogie incertă,/ îndrăgostit de el însuşi” (p.52). Acest bărbat, tată ratat, ipohondru, narcisist, conchide: „orice femeie care nu face sex cu mine e frigidă” (p.52). Desigur, declaraţiile de dragoste din acest ciclu nu sunt doar către propria persoană (p.52), ci şi către „oamenii care suferă” („Mă dau în vânt după oamenii care suferă. După iubitorii/ de câini cărora le mor câinii”, p.53), către sexul femeii („Orice sex de femeie, privită în patul meu sau aiurea,/ e prilej de tandreţe. Îl văd cu ochii curaţi/ ai călugăriţei care face prezervative crezând că sunt/ saci de dormit pentru şoricei”, p.54), căte moarte („Când vine moartea, am s-o pun capră,/ să i-o trag pe la spate până transpirăm amândoi”, p.56) sau către iubită („Eşti atât de frumoasă încât e sigur/ că mădularele tuturor bărbaţilor/ care au trecut prin tine/ miroseau a pajişti înflorite”, p.58). Toate sunt declaraţii inedite, deoarece, nu-i aşa „Viaţa e scurtă// Şi noi ne-o petrecem întrebându-ne/ unde vom ajunge după” (p.59). Plictisit de „apelurile obsesive la inimă”, poetul declară ferm: „inima mea îndeplineşte/ o singură funcţiune – pompează sânge. E ca o/ femeie care şi-o trage cu un bărbat doar ca să aibă/ de ce să se spele după” (p.59).
„Lucruri simple” (titlul următorului grupaj) sunt, în viziunea lui Adrian Suciu, următoarele cinci, fiecare dintre ele redat de către un text liric neorganizat pe versuri: „Sex” (p.63, „Sunt un erectil mergând către tine. [...] Târât prin viscol către tine unde fiecare venă a mea încolăceşte o venă a ta şi fiecare os al tău creşte prin cartilagiile mele [...] Sunt un erectil rătăcind către tine. Orice gând e o ruină. Orice aducere aminte, o tortură. Orice măsură, tâmpenie. [...] Nu voi putea să povestesc nimănui, niciodată, nimic. Aş fi ridicol ca Sfântul Gheorghe luptând cu un gândac”), „Ploaie” (p.65, „De la etajele superioare, cad şi se zdrobesc de asfalt prunci bucălaţi. Vine femeia înţeleaptă şi ghiceşte viitorul în viscerele risipite ca nucile prin iarbă. [...] Apoi vine ploaia şi curăţă totul impecabil”), „Turism” (p.66, „[...] Nu te duc nicăieri. Te scot, dimineaţă, în spatele casei, să plantăm un cireş mititel, mai important decât Marele Canion, Marea Piramidă şi Marele Zid la un loc”), „Prieteni” (p.68, „[...] Mi-e ruşine de prieteni: ei merg la petreceri şi toate petrecerile la care merg ei sunt un fel de repetiţii cu public indiferent”) şi „Căldură” (p.70, „Stăm printre oameni şi e cald. E o căldură ascuţită, ca un bolovan între umeri”).
Ciclul „Fotografii” e alcătuit din poeme melancolice, scurte ca întindere, concise. Imaginile nu sunt la fel de dure ca în ciclul precedent. Fiecare poem poartă un nume de culoare sau nuanţă: „Albastru”, „Alb”, „Negru”, „Stacojiu”, „Indigo” etc. Poemele au parcă un ton uşor filozofic, meditativ. „Cine-ar fi crezut că, dintre toate lucrurile,/ cel mai trist ar putea fi un capăt de pânză întins peste ochi?/ Peste unul din ochi./ Celălalt, ar fi avut vreme să se desfete în voie” (p.79, poemul „Cenuşiu”).
Ultimul grupaj al volumului de faţă, „Din anii cu secetă”, este alcătuit din zece „scrisori”, fiecare purtând ca titlu un index („Scrisoarea I”, „Scrisoarea II” etc.), subtitlul fiind adevăratul titlu. Îl văd aici pe Adrian Suciu mai liric decât în oricare altă parte a volumului de faţă. „Scrisoarea VII” (p.93), subintitulată „Femeile, ca şi câinii”, sună aşa: „Femeile, ca şi câinii, au despre dragoste rânduri nebuneşti./ Numai dragostea ta/ ne trece unii printr-alţii fără să ştim.// E nord aici? Din care clopot curge fum?”. Sau „Scrisoarea VI” (p.92, „Îţi scriu toată noaptea”): „Îţi scriu toată noaptea scrisori/ când mi-e lene să adorm./ Îngerul tău, asudând umbră, aşterne în praf/ hărţi pe care-s trecute vizuinile vulpii/ şi felurite fântâni”.
De ce am intitulat această cronică „Viaţa plină de urmări”? Deoarece poezia lui Adrian Suciu e îmbibată de viaţă. E o poezie, dacă vreţi, trăiristă. Aici e punctul forte al rebelului Adrian Suciu, greu de integrat din punct de vedere estetic în vreun curent literar. La Adrian Suciu viaţa lasă urme adânci şi-l forţează la sincerităţi de-a dreptul brutale (spre exemplu: „copiii mei spun că nu sunt un tată bun/ şi mă îndrăgostesc de imaginea mea/ îmbătrânind zilnic la azilul taţilor rataţi”, p.52). Cred că titlurile şi le alege prin antiteză: inspiraţiile minore sunt majore, biberoanele roz sunt sfârcuri muşcate până la învineţire, iar viaţa este plină de urmări, una dintre ele fiind chiar poezia - poezia bună, aşa cum o dovedeşte volumul de faţă.