Cronică zgârcită în citate, dar bogată în polemică. Apare şi Chuck Norris.
„Divina Tragedie” (ed.Brumar, 2011), volumul de debut al poetei Medeea Iancu, a fost lansat, într-o companie selectă, la Târgul de Carte Gaudeamus de la sfârşitul lui 2011. Au vorbit despre carte Luigi Bambulea, Daniel Cristea-Enache şi Robert Şerban. Dacă primul a ţinut un adevărat curs de estetică, al doilea a detensionat atmosfera cu un banc: „De ce în calendarul lui Chuck Norris nu există data de 1 aprilie? Deoarece nimeni nu îl păcăleşte pe Chuck Norris! Vă invit să citiţi această carte şi să aflaţi cum puteţi să-l păcăliţi pe Chuck Norris…”
Istoria cărţii începe în 2009, când manuscrisul volumului a fost premiat în cadrul Concursului de Poezie „ProVERS” de către un juriu format din: Daniel Cristea-Enache, Nichita Danilov, Ion Mureşan, Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Es.Pop şi Ştefan Manasia. El a apărut în condiţii grafice de excepţie cu sprijinul Clubului Cultural Euphorion, care i-a decernat poetei Premiul Naţional de Poezie „Radu Săplăcan” (juriu: Ion Mureşan, Nichita Danilov, Viorel Mureşan, Ioan Mărginean şi Luigi Bambulea).
După cum se poate vedea, Medeea Iancu debutează în forţă. Este clar că va fi unul dintre cele mai discutate şi premiate debuturi în 2012.
Pentru a trece efectiv la dezbaterea cărţii, voi începe prin a reda opinia lui Al. Cistelecan (unul dintre semnatarii de pe coperta a patra), care consideră cartea nu un simplu debut, ci de-a dreptul un „eveniment în ordine lirică; unul care mută autenticismul în autenticitatea acută şi face din convenţia biografică o tramă confesivă dureroasă”. Apoi continuă: „Nici nu cred că e un volum de poeme; e tot ce poate da mai mult poezia ca limbaj de împărtăşire, de exorcizare, de asistenţă”. Citind cartea Medeei Iancu, am avut acelaşi sentiment: că nu e ceea ce numim în mod obişnuit o carte de poeme. Este un poem lung, cât tot volumul, care dezvoltă ramificaţii, ca nişte vase subţiri de sânge. O arhitectură frumoasă, de anvergură, care arată că Medeea Iancu are forţă poetică, are suflu. Totuşi, poemele care intră în alcătuirea tabloului de ansamblu, „sub-poemele”, nu sunt toate egale ca intensitate lirică şi valoare. Ba chiar am avut impresia că tocmai această intenţie de „mega-poem”, de „carte-poem”, îi joacă feste, pagini întregi putând fi condensate. Uneori se simte prea mult ambiţia ansamblului în detrimentul detaliului.
În ceea ce priveşte noutatea liricii Medeei Iancu („eveniment în ordine lirică”), nu sunt de acord cu Al.Cistelecan. Mi se pare că lirica feminină (şi nu numai, dar în special cea feminină) din ultimii douăzeci de ani se învârte în aceeaşi paradigmă a autenticismului/hiper-autenticismului. O dovadă a locurilor comune la care apelează autoarea sunt desele referiri la „piele” sau „inimă” – elemente care aproape că nu lipsesc din nici un poem. E ca şi cum ar dori să ne inducă toată această atmosferă senzorială, ultra-senzorială, prin invocarea obsesivă a receptorilor tactili sau a organelor fiziologice implicate (repetiţia este un procedeu prezent în toată cartea, devenind astfel motorul principal al poeticităţii la Medeea Iancu).
E drept că reluând obsesiv combinaţia de cuvinte „aer-aripi”, se creează ideea de zbor. Însă pare o lipsă de imaginaţie să abuzezi de un astfel de procedeu. Dar aici e situăm în zodia limbajului de care vorbea Al.Cistelecan: acela de „exorcizare”. Cartea e plină până la refuz de repetiţii incantatorii, care te fac să simţi într-adevăr o anumită vrajă a realităţii acute: „inima mea este o balerină./ inima mea este o străinătate./ inima mea s-a fărâmiţat ca o casă de melc./ inima mea este un cer” (p.39). Peste trei pagini: „tata a căscat o gură mare/ tata înghiţise toate jucăriile mele/ gura tatei se târa precum un gândac burtos/ gura era o mireasă gravidă.” Un vers pauză, apoi: „tata are nasul meu/ tata are ochii mei/ tata are urechile mele/ tata are gura mea/ tata are sprâncenele mele/ tata este o petală de hârtie”. De mare efect este repetiţia din finalul cărţii, apogeu al acestui procedeu şi al acestui document de existenţă: „dumnezei căzuţi, dumnezei puturoşi, dumnezei provinciali/ dumnezei atletici în costume de mişcare înghițind flăcări/ dumnezei cu chip de clovn speriind copiii dumnezeilor/ dumnezei instalatori reparând conductele cerului/ dumnezei cu teama de întuneric/ dumnezei mulţi şi surzi cu decoraţii pe piept/ dumnezei cu coroane de staniol pe cap dumnezei reparând alţi dumnezei/ dumnezei graşi dumnezei slabi dumnezei rahitici dumnezei claustrofobi/ dumnezei birocraţi numărând dumnezeii cerurilor/ dumnezei cu iepuraşi sub mânecă dumnezeu fără nici un dumnezeu;/ viaţa aceasta: dumnezeii noştri plini de alţi dumnezei, mai mici.”
De-a lungul lecturii volumului m-am jucat pe o foaie de hârtie, simulând un fel de tabel cu două coloane: „pro” şi „contra”. Schematic vorbind, mi-am imaginat următoarele puncte în prima categorie („pro”): faptul că această carte este, indiscutabil, un document liric existenţial tulburător; am subliniat curajul pe care îl are poeta de a-şi aşterne pe hârtie şi de a aduce în lumina tiparului „monştrii interiori” (există referinţe la boli concrete, la tratamente sau perioade de spitalizări); tot aici intră, după cum am spus şi mai sus, faptul că arhitectura cărţii este una de anvergură – la o vârsta destul de fragedă, tânăra poetă scrie o carte-poem, nu o poezie, două sau trei; dincolo de toată starea de boală şi moarte care creează fundalul poemului, această carte propune un poet sănătos (estetic vorbind) – sensibilitatea demonstrată de-a lungul întregii cărţi este autentic poetică.
Cât despre cealaltă categorie, „contra”, iată ce remarci a strâns sub ea (le voi reda aşa cum figurează pe foaia de hârtie, de dragul sintezei, chiar dacă o parte dintre ele au fost deja exprimate): apelul excesiv la elemente senzoriale („pielea” şi „inima” apar aproape pe fiecare pagină); poezia este, adeseori, prea diluată, de unde rezultă o anumită sărăcie a mijloacelor şi a vocabularului poetic; discursul poetic suferă de un fel de inflaţie; paradigma acut autenticistă sub care este scrisă această carte-document îi răpeşte din originalitate (situând-o pe autoare într-un fel de pluton compact de poete „ale sângelui şi trupului”).
Lectura cărţii nu m-a lămurit cum l-aş putea păcăli pe Chuck Norris... Volumul de debut al Medeei Iancu este, după cum bine spune Al.Cistelecan pe coperta a patra, „o condensare a suferinţei pure”. Este un poem demn, prin sensibilitate, de titlu. Găsiţi fiecare în parte motivele pentru care doriţi să o citiţi. Pentru mine, un motiv suficient de bun este acela că este o carte bună, provocatoare (chiar dacă, pe alocuri, doar prin intenţionalitate).
Andrei Velea
*cronică publicată în revista Dunărea de Jos nr.119, ianuarie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu