Argumentul & fizionomia generaţiei 2010 din Galaţi

1. Câteva rânduri despre conceptul de generaţie literară.

Dezbaterile despre conceptul de generaţie literară sunt prea multe şi prea pătimaşe pentru a fi prezentate în totalitatea lor aici. De altfel, conceptul de generaţie nici nu este foarte util creatorilor sau publicului larg, fiind mai degrabă interesant pentru criticii şi istoricii literari. Iată cum argumenta Radu G. Ţeposu în „Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă”: „criteriul generaţiei i-a interesat în chip serios pe oamenii de litere şi, în limitele temperanţei, a devenit un obiect temeinic, folositor, instructiv. Nefiind cu totul o obsesie vacuă, împărţirea pe generaţii a fost cel puţin un instrument de lucru pentru cercetătorul literaturii, şi nu întâmplător vorbim azi de generaţia lui Chateaubriand, de cea a lui Voltaire, la francezi, ori, la noi, de junimişti, de paşoptişti, de interbelici sau de generaţia ’60”. Aşa că nu voi mai irosi spaţiul şi voi considera valid conceptul de generaţie literară, „cu temperanţă”, fără a-l considera un adevăr care nu poate fi supus polemicii.

Pentru a schiţa cadrul în care discutăm despre o generaţie 2010 la Galaţi, voi începe printr-o scurtă prezentare a criteriului de generaţie literară. Introdus în anii ’30 ai secolului trecut de către Albert Thibaudet, generaţia literară era totuna cu cea biologică. Astfel, criticul francez număra trei generaţii pe secol. Altminteri, diverse periodizări au mai circulat în istoria culturii, cu unităţi de măsură precum secolul, perioada (unui domnitor anume) sau diverse combinaţii. Însă discuţia modernă asupra conceptului de generaţie literară începe cu Thibaudet. Ea continuă în formalismul rus, care descrie un concept similar cu cel de paradigmă literară şi depăşeşte cadrele identificării cu generaţia biologică. Persoane de aceeaşi vârstă pot aparţine unor generaţii literare diferite. O astfel de idee a susţinut-o la noi Tudor Vianu, care a propus conceptul de „generaţie de creaţie”. Pentru Vianu, generaţia nu este determinată de vârsta biologică, ci de o comunitate de principii ideologice şi estetice care animă creatori de vârste diferite. Aşa că la Tudor Vianu o generaţie literară durează mai mult decât una biologică. Totuşi istoria îl contrazice. De la cei treizeci de ani pe generaţie la Thibaudet (şi mai mult de treizeci la Vianu), ne confruntăm acum cu o situaţie în care avem o generaţie literară nouă la fiecare zece ani…

2. „Ismele” ultimilor douăzeci de ani în literatură. „Moartea” douămiismului. Gânduri despre o eventuală generaţie 2010.

Într-un articol intitulat „Manifeste literare nouăzeciste şi douămiiste” (publicat în două părţi în revista „Luceafărul”, 2009), Felix Nicolau face o trecere în revistă a celor mai importante manifeste literare care au circulat în ultimii douăzeci de ani. Iată câte sunt: nouăzecism, delirionism, fracturism, douămiism, utilitarism, performantism, autenticism, boierism, turnism, nunuism (ultimele trei fiind considerate „post-douămiiste”). Concluzia: „1998-2008 este probabil cea mai prolifică perioadă în teoretizări de acest gen”. Trăsătura comună a tuturor aceste manifeste este „poziţia explicit defavorabilă postmodernismului”, astfel încât, spune Felix Nicolau, „postmodernismul românesc a durat mult mai puţin decât cel occidental. A debutat tardiv, dar, în ce priveşte agonia, are şansa de a fi contemporan cu restul mapamondului”.

Se spune în general (sau cel puţin se admite de către unii) că ultimul curent literar „închegat” a fost (sau este încă) douămiismul. Iar aceste vorbe sunt însoţite de zeci de păreri pro şi contra în reviste sau pe site-urile literare. În 2006, Răzvan Ţupa, una dintre figurile centrale ale generaţiei în cauză, decreta: „generaţia 00 a expirat. urmează poezia”. În acel articol, tânărul poet constata că zeci de zeci de tineri imită cu mai mult sau mai puţin succes fracturismul, mizerabilismul, astfel că timpul ei creator a trecut, urmând epoca epigonilor. În viziunea lui Ţupa, generaţia 2000 s-a stins repede, ţinând între 1998 şi 2005 (fracturismul fiind inclus ca manifest douămiist).

„Colocviul tinerilor scriitori 2011” (proiect al Uniunii Scriitorilor desfăşurat anual în Alba Iulia) a avut drept temă de dezbatere: „Generaţia 2000. Predarea ştafetei?” Voi reda întocmai câteva dintre părerile exprimate acolo (aparţinând unor tineri scriitori), întrucât ele conţin supoziţii personale asupra a ceea ce s-ar putea numi generic „generaţia 2010”:

Adrian Diniş: „Generaţiei nouăzeciste i-a priit umbra, douămiismul a venit foarte agresiv şi zgomotos, iar vocea lui se mai aude încă undeva departe, pentru ca noua generaţie să se formeze mult mai tăcutţi să fie mult mai eterogenă din punct de vedere al formulelor abordate, ceea ce îmi aminteşte de capetele generaţiei optzeciste şi mă face să cred că va fi o parte mai glamour, mai rock-star şi o alta underground, mai boemă.”

Iulia Militaru: „Criteriul generaţionist îmi apare ca depăşit şi ineficient azi. Pe de o parte, el se bazează pe o anumită dinamică a centralului şi marginalului, ceea ce menţine încă existenţa unui centru tare, care se impune la un moment dat; pe de alta, tocmai această dinamică face ca, în cadrul câmpului, să se manifeste relaţii de putere. O astfel de imagine asupra literaturii pare a nu fi conştientizat încă intrarea noastră în alt secol, secolul XXI – nu coagularea într-o generaţie, ci dispersia ar trebui să ne intereseze.”

Bogdan Coşa: „în epoca postmoralistă spre care se face deja uşor, dar vizibil, trecerea, vor gravita simpli scriitori, independenţi, fără manifeste sau orgolii de apărat în faţa predecesorilor (evident, vorbesc în numele meu), pe care îi vor privi ca pe nişte obiecte de muzeu, cu nostalgia luptelor intergeneraţionale şi a idealismului pierdut.”

Iată, deci, câteva trăsături comune: o generaţie care nu mai crede în diferenţele dintre generaţii, interesată nu de „coagulare”, ci de „dispersie”… O generaţie sceptică (relativ la acest tip de cristalizare), de individualităţi, fără „program estetic”. De ce nu?

3. Conştiinţa de sine a unei generaţii. Argument pentru o nouă generaţie literară la Galaţi.

Totuşi, scepticismul creatorilor relativ la ideea de generaţie literară este oarecum firesc. Repet: conceptul este interesant mai degrabă pentru istorici şi pentru critici, mai puţin pentru public sau pentru autori. Allen Ginsberg spunea undeva: „Generaţia beat? Nu! Eram doar o gaşcă de prieteni dornici de a fi publicaţi.” Alain Robbe-Grillet, în „Cuvânt înainte la o viaţă de scriitor”, vorbeşte despre cât de slab era sentimentul autorilor din cadrul mişcării „Noului Roman” că aparţin aceleiaşi generaţii. Într-un articol intitulat „Generaţii biologice, generaţii literare” (România Literară, nr.13, 2010), Nicolae Manolescu se întreabă dacă au avut conştiinţă de sine generaţiile literare. Concluzia: „Răspunsul este, evident, negativ. Generaţia junimistă sau cea optzecistă au fost mai conştiente de ele însele decât altele. Generaţia ’27 a fost de departe cea mai agresivă, pe cale de a fi egalată de generaţia 2000. Comportamentul se măsoară prin intensitatea contestării bătrânilor”.

În postfaţa la antologia „Cuvinte noi pe Domnească” (ed. Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2012), antologie care propune o imagine de ansamblu a ceea ce s-ar contura ca generaţie 2010 la Galaţi, argumentam astfel: există un „corpus” de tineri scriitori, există „predecesori” la care ne raportăm polemic şi există „tineri” (liceeni) care se formează sub umbrela acestui „establishment literar”. Asta face să ne închegăm într-o generaţie. Despre felul ei, despre tăria legăturilor, voi vorbi în capitolul următor. Iată, însă, câteva nume: Marius Grama, Matei Leonard, Octavian Miclescu şi Andrei Velea, prieteni şi membri ai mai multor cenacluri succesive („Anton Holban”, „Gellu Naum”, „Cubul Critic Oblio”); Ionel Creţu, Anca Şerban Gaiu, Adrian Haidu, Nicoleta Onofrei, Simona Toma, Radu Vartolomei, membri fideli ai cenaclului „Noduri şi Semne”. Dacă cei de mai sus au debutat deja sau sunt în pragul debutului, iată câţiva tineri care abia învaţă tainele scrisului: Florin Buzdugan, Elena Donea, Radu Dragomir, Sabina Penciu, Claudia Samoilă. Precum se vede, „lista” nu este scurtă, cei enumeraţi fiind doar partea considerată ca reprezentativă de către autorul acestor rânduri.

4. Fizionomia generaţiei 2010 din Galaţi.

A discuta despre înfăţişarea unei generaţii literare a cărui membru activ eşti, nu este o întreprindere comodă. Aşadar, pentru a se consemna la un dosar imaginar, simulez o declaraţie negru pe alb cum că părerile exprimate mai jos sunt subiective, îmi aparţin în totalitate, iar părerile contrare, în măsura în care sunt bine argumentate, sunt îndreptăţite la existenţă.

Trăsăturile mai sus amintite, de scepticism la idee coagulării sub umbrela unei generaţii literare, apetenţa către dispersia faţă de centru, miza pe individualitate în dauna unui „program estetic unitar” se manifestă fără doar şi poate în cadrul tinerilor cenaclişti din Galaţi.

Ezitarea în faţa debutului este o altă caracteristică a tinerei generaţii din Galaţi. Cred că explicaţia este o imposibilitate de a vedea miza literaturii. Chiar dacă sunt foarte mulţi tineri care scriu (a se observa efervescenţa creatoare şi pseudo-creatoare din zona site-urilor literare), totuşi nu există succes de public sau succes de critică. Publicul citeşte sporadic, iar critica, aşa cum se spune adeseori, a trădat tânăra poezie, demisionând în masă. Înţepeniţi în discuţii (mai mult sau mai puţin fertile) pro sau contra douămiismului, criticii ezită încă să investigheze masa impresionantă de cărţi care apar an de an (aparţinând unor autori „post-douămiişti”). Fără miza succesului la critică (care a constituit în general miza ultimilor douăzeci de ani în literatură) şi fără miza succesului la public (ba chiar, de multe ori, ca reflex anti-douămiist, privit ca „toxic”), tinerii scriu şi ezită să debuteze, să publice, să îşi asume vizibilitatea publică. Doar trei din cei douăzeci şi trei de participanţi la antologia „Cuvinte noi pe Domnească” aveau cărţi publicate în momentul lansării.

Apoi, acolo unde se întâmplă, debutul este acompaniat de un fel de dezamăgire, dată fiind lipsa de înţelegere a rostului promovării şi a „managementului” imaginii scriitorului. Poate că şi „provincialitatea” mediului cultural gălăţean este responsabilă de o astfel de situaţie, iar o anumită repulsie în faţa „marketingului cultural” este un reflex anti-douămiist (foarte vocal şi vizibil). Dacă ne uităm la alte exemple din zona Galaţiului, nouăzecişti precum Mihail Gălăţanu sau Florina Zaharia, putem conchide că această timiditate excesivă este în special o trăsătură a tinerei generaţii, mai puţin a scriitorilor gălăţeni în general.

Lipsa unui „program estetic”: coagularea tinerilor în jurul a două cenacluri nu a avut loc „pe principii estetice”. Nu există nicio viziune artistică unitară în rândul tinerilor cuprinşi în antologie. Funcționează din plin noul scepticism faţă de manifestele literare. Se scrie „din suflet, din trăire sinceră”. Va fi rostul criticii să identifice trăsăturile comune ale acestor scriitori în formare. Cel puţin în ceea ce priveşte situaţia de fapt, ei nu pornesc de la nici un manifest comun. Este, ca să spun aşa (raportându-mă la primul capitol), un fel de „generaţie biologică”, chiar dacă nu ne place ideea că vârsta este un criteriul esenţial. Este, raportat la terminologia postmodernistă (Vattimo), o „generaţie slabă”, una „tare” fiind axată pe un manifest estetic. Sau nu este nicio generaţie. Oricum, e prea devreme pentru concluzii…

Andrei Velea, ianuarie 2012