Adrian Velea. Înclină spre o discursivitate a poemului, ţinându-ne o „lecţie de economia sufletului”, pornind de la o simplă „fereastră uitată deschisă”. Acest odios destin, al unui poet închis în „ultima cameră de hotel din Atlantida” ar trebui să ne facă şi pe noi mai atenţi la toate cele ce i se va întâmpla poetului. Dar lui nu-i pasă: „poemele astea sunt scrise în ultima cameră”.... „mai strâmtă decât lumea” şi unde se petrec, şi lucruri ne-pământeşti (ca în orice poezie suprarealistă). Cităm: „un zeu ar asculta uneltirile celorlalţi zei”. Ce explicaţie să preferăm? Cei ce resping din prima clipă supranaturalul, vor socoti că totul este o coincidenţă, asemeni figurilor născocite de norii în mişcare, asupra cărora „funcţionează gravitaţia”. O coincidenţă, un joc suprarealist? Să vedem: „un vierme cu frac şi papion de-ar încânta cu valsuri din chopin cât despre lună, propun s-o uităm!, au scris prea mult romanticii despre ea; acum doar poetesa sapho, goală, ar lua-o drept minge de handbal” (O cină romantrică, puţin suprarealistă) Cine ar putea face, stârnindu-l pe tânărul poet, să refacă zidirea acestui poem din cuvinte mai durabile decât gresia şi metalul? În timp, poate îşi va răspunde de nu va fi ajuns cumva, la capăt. Sperăm că nu! Pentru că, nu i s-au terminat cuvintele şi nici „ziua în care poezia nu a salvat lumea”, după propria-i mărturisire. P.S. Astfel notam despre poet pe blogul meu la postarea cu nr. 188.
Adrian Velea. Înclină spre o discursivitate a poemului, ţinându-ne o „lecţie de economia sufletului”, pornind de la o simplă „fereastră uitată deschisă”. Acest odios destin, al unui poet închis în „ultima cameră de hotel din Atlantida” ar trebui să ne facă şi pe noi mai atenţi la toate cele ce i se va întâmpla poetului. Dar lui nu-i pasă: „poemele astea sunt scrise în ultima cameră”.... „mai strâmtă decât lumea” şi unde se petrec, şi lucruri ne-pământeşti (ca în orice poezie suprarealistă). Cităm: „un zeu ar asculta uneltirile celorlalţi zei”. Ce explicaţie să preferăm? Cei ce resping din prima clipă supranaturalul, vor socoti că totul este o coincidenţă, asemeni figurilor născocite de norii în mişcare, asupra cărora „funcţionează gravitaţia”. O coincidenţă, un joc suprarealist? Să vedem:
RăspundețiȘtergere„un vierme cu frac şi papion de-ar încânta
cu valsuri din chopin
cât despre lună, propun s-o uităm!,
au scris prea mult romanticii despre ea;
acum doar poetesa sapho, goală,
ar lua-o drept minge de handbal”
(O cină romantrică, puţin suprarealistă)
Cine ar putea face, stârnindu-l pe tânărul poet, să refacă zidirea acestui poem din cuvinte mai durabile decât gresia şi metalul? În timp, poate îşi va răspunde de nu va fi ajuns cumva, la capăt. Sperăm că nu! Pentru că, nu i s-au terminat cuvintele şi nici „ziua în care poezia nu a salvat lumea”, după propria-i mărturisire.
P.S. Astfel notam despre poet pe blogul meu la postarea cu nr. 188.