Cronică în revista de teorie, istorie şi critică literară Antares - Axis Libri

O cronică la cartea de poezii "Lumea e o pisică jigărită" apărută acum un an în revista de teorie, istorie şi critică literară Antares - Axis Libri. Mulţumesc frumos doamnei Mihaela Bute, precum şi Bibliotecii V.A..Urechia Galaţi.

Cronică de Silvia MUNTEANU în revista ATENEU

Andrei Velea si-a publicat recent cea de-a treia carte de poezii, în care încearcã sã surprindã faptul divers cotidian si sã-l salveze de la banalitate, într-un discurs liric parodic si ironic.
Dupã cum sugereazã si titlul volumului – lumea e o pisicã jigãritã – poetul se înscrie în estetica postmodernistã, fiind atras de poezia concretului în care încearcã sã re-descopere frumusetea si sacralitatea unei lumi ancorate prea puternic în contingent.
Acest nou volum (Timisoara, Editura „Brumar“, 2012, 97 pp.) are drept motto un citat al lui Voltaire, prin care autorul pare a adresa o invitatie lectorilor de a se întreba: ce este frumusetea?, lãsând, totodatã, deplinã libertate fiecãruia de a formula o definitie proprie.
El însusi dã un rãspuns prin poemele sale: desi se simte constrâns de limite - „viziune în spatele parbrizului“ (p. 29), titlu repetat de patru ori – nu ezitã sã caute frumosul în derizoriul existentei.
Tocmai de aceea universul descris apare minimalizat, sugestie datã si de lipsa majusculelor din text (singurul cuvânt scris cu majusculã este Frumusete – p. 44.)
Cartea are trei pãrti: I. „de dragoste, din fukushima“, II. „salonul“ (cea mai scurtã) si III. „poeme într-o ghindã“, fiecare dintre ele surprinzând, cu umor, lipsa de valoare a poetului si a poeziei în lumea contemporanã.
Poezia ce deschide volumul are un caracter programatic – „poetii nu bat apa-n piuã“, reamintind cititorului menirea poetului si a creatiei sale: „îsi imagineazã cã fiecare piuã e o fântânã/ în care adevãrurile incomode s-au ascuns“ (p. 8).
Tumultul cotidian înseamnã vecina comunistã, micul rãzboi de pe scara din bloc, baba vera care triseazã moartea si intelectualii someri, cum e inginerul gheorghe, un betiv, prieten al câinilor „maidanezi/ care nu l-ar pãrãsi niciodatã“ (p. 20).
Dincolo de ironia amarã si scene tragi-comice, autorul îsi deplânge statutul de poet: „dar, vai, sunt poet/ si nu pot ascunde nimic, niciodatã“ (p. 38).
Insertiile livresti si elementele de hipertextualitate sunt singurele oaze de verdeatã din aceastã lume dezintegratã, în care muzica reprezintã „cea mai sofisticatã formã de teroare“ (p. 33).
O altã posibilã evadare ar putea fi salonul, spatiu al linistii si al reculegerii: „sã mã internez la nevroze/ acolo e paradis/ liniste, mâncare excelentã [...]/ si toate asistentele vorbesc frumos“ (p. 68).
Poetul rãmâne însã în lumea-ghindã, aspirând sã citeascã opera purã, neatinsã de pãcatul originar si sã-si împlineascã visul scriind pânã când i se vor termina cuvintele: „aici scriu un singur poem,/ de fiecare datã altfel,/ sã mã asigur cã încã exist“ (p. 76).
Andrei Velea reuseste sã dea concretului frumusete printr-un simt al umorului deosebit, din spatele cãruia rãzbate tonalitatea elegiacã sau ironia amarã.
Desi este constient cã „poezia nu a însemnat niciodatã mare lucru“ (p. 41), el nu renuntã la visul sãu de a cãuta cuvântul nepronuntat, pe care sã-l exprime în versurile sale.
La finele lecturii, cititorul este îndreptãtit sã considere pertinentã aprecierea autorului însusi despre volum: o fantezie mototolitã despre lume...

Revista ATENEU, aprilie 2013,
Silvia MUNTEANU

Dan Gulea despre Lumea e o pisică jigărită

despre lume, cu andrei velea

Lumea e o pisică jigărită (Editura Brumar, 2012, 104 p.) este al treilea volum al lui Andrei Velea, după Gimnastul fără plămîni, 2010 și Hotel în Atlantida, 2011 și înainte de Plaja de la Vadu (2013); primul volum venea după o susținută activitate în lumea poeziei gălățene (festivaluri, antologii colective, cercuri, premii), și cuprinde cicluri de poeme datate din 2001, poeme ordonate, în care se mai vede urma catrenului peste cartier. Se anunța astfel un poet muncitor, căruia nu îi place să ardă etapele, un poet ce a crescut de la un volum la altul.

Dacă nu convinge cine știe cît poezia de deschidere din Lumea e o pisică jigărită, un soi de artă poetică despre ce sînt poeții și cum bat ei apa în piua ce sînt, alte definiți și poeme fac promițător universul lui Velea: strada orașului, oamenii, blocurile, vecinii. Și sînt obsevate nemilos unele tipuri umane: vecina atotcurioasă, îmbătrînită, așteptînd acum moartea în locul micilor bîrfe și delațiuni de bloc, celelalte vecine de bloc, sfidate de gesturi avangardiste. E locul din care poetul decolează, de la o mască la alta, de la un rol spre altul, într-o căutare fericită, ce nu lasă loc repetiției sau manierizării.
Se rețin:

• banalitatea șocului, a scatologicului sau obscenului, în poeme desprinse poate din Joyce, scripualizări ale „Marelui masturbator” de Dali, transbordat prin campusul românesc (poemul marelui masturbator); minusculele: semn al protestului de tip avangardist;
• un nedefinit Galați, cu țiglinele (cartierele) sale, cu nebunii săi;
• un poet ambivalent, adorînd confuzia „naturală” între ceea ce vede, ceea ce este, și simbolurile implicate (bărbatul cu barba albă și cel cu barba neagră ce coboară dintr-un autobuz, unul aratînd cerul, altul caldarîmul), nebunul agresiv supranumit, se pare, Iisus Hristos;
• din cînd în cînd poetul ia corola de minuni a lumi pentru a o agăța la gîtul cîte unei curve (cum (nu) se calcă o cămașă, un „poem despre frumusețe”), alături de alte constante referiri la Blaga sau la Arghezi, cu care poetul juvenil începe un dialog;
• poetul reporter, poetul tabloid, rol de care uneori nu se prea desprinde, cu teme despre Fukushima, despre moartea lui Kim Jong-Il, morții care votează (prilej de bacovianisme, cu ghilimele: „sînt cîțiva morți în oraș, iubito”); „salonul 44”, serie de poeme din spitalul nebunilor, metaforă pentru lume; alte notații politice: sindicate în fața guvernului, autostrăzi suspendate.

De multe ori poezia lui Velea spune povestea lumii în care trăim, și atunci este cel mai realist, mai plauzibil, și se merită să uiți tot ceea ce nu ai înțeles mai devreme; poetul se întreabă:

„cum să-ți aduc o floare
burdușită de chimicale
de la țiganii din stație
sau una de la florărie, adusă din olanda
de un camionagiu care oprește nu la semnele de circulație,
ci la fiecare curvă?”
(cum reușesc să spun în poezie „te iubesc”)

Și dacă poate prima artă poetică nu convinge, cu siguranță se pot găsi alte repere, cum ar fi: „lecția de economie a sufletului: încerc să-mi vînd mie însumi un poem, / dar nu ține... (...) / știu mult prea bine unde am zis că mușc gleznele realității / pînă la sînge / și unde doar m-am murdărit cu suc de roșii pe buze...”
În fine, un poet al prezentului, fără să fie agresiv sau banal, un poet ce dă de gîndit; poți să fii sau nu de acord cu definiția lumii din titlul volumului, dar el are o perspectivă, este conștient de asta: iată două trăsături care se regăsesc rar la un poet.

Revista Arca despre Lumea e o pisică jigărită

Aici

Andrei Velea, Lumea e o pisică jigărită, Editura „Brumar", 2012, 100 p.

Poeme ale unui autor tînăr dezinvolt, cu umor liric, anecdotic, persiflant, relaxat în discurs. Semn al unei emisii lirice care şi-a găsit cu uşurinţă drumul propriu.