andreivelea.ro

Vă aștept cu drag pe noul meu site, andreivelea.ro!

UȘA E DESCHISĂ

  

Motto: „Este prea mult fum în casă? Dacă nu sufocă, stau; dacă e prea mult, ies. Amintește-ți întotdeauna – ușa e deschisă!” Epictet

 

(Pe scenă se pot vedea o celulă de închisoare și o tânără în haine de deținut înăuntru)

 

*

(Iese din celulă și se adresează unor tineri clienți imaginari) Bună ziua, vă mulțumesc că ați venit într-un număr atât de… Nu vă faceți griji că de fugit… (Indică spre burtă, e gravidă) Cazare?.. Nu e cine știe ce, dar aici, la Vadu, suntem una cu natura…. Ați ajuns repede! Bravo vouă, se anunță o zi superbă de plajă! Cel mai bine ar fi să lăsați mașina, aici la noi. E nouă, văd, încă are numere roșii. Primul ei drum? E păcat s-o băgați printre boschete pe acolo. Dacă o pișcă un țânțar?!? Suntem în mijlocul plajei aici, toate locurile interesante sunt aproape. Dacă tot sunteți prima dată la noi vreau să vă spun niște lucruri faine.

(Plânge și se adresează unui juriu imaginar) Stimați membrii ai comisiei… Nu am venit în fața dumneavoastră pentru iertare, ci am venit să pretind ca sufletul căruia îi voi da viață să se nască în libertate. Pentru el am venit, nu pentru mine! Apoi mă întorc să-mi continui pedeapsa, pe care o merit fără doar și poate. Scuze, e de la...

(Revine la cuplul de clienți) Cum să încep?! Sunt plaje pustii în toate direcțiile la Vadu, cât vedeți cu ochii. E singura plajă sălbatică din țara noastră. La vreo doi kilometri încolo dați de-o barieră. Acolo începe Delta Dunării. Puteți intra, dar fără mașină. Se poate ajunge pe niște drumeaguri de pământ prin spate, dar o zgâriați, n-are rost, v-am zis. Cel mai frumos e pe plajă, printre nudiști, na... Lumea se simte liberă aici! Soare, nisip și libertate. Se contopesc cu Natura, așa zic mulți. Nu-i ca pe plajele alea amenajate, aglomerație, muzică proastă și semințe sparte. Aici, între două grupuri sunt o sută de metri distanță. Sau chiar mai mult, după barieră. O întâmplare! L-am văzut odată pe unu cu... două. Făceau și ei chestii în trei, de dimineața, pe plajă, așa, în fața cortului. În loc de cafea, na... Dar ce m-a..., era că el era uscat ca o stafidă și erect ca un stâlp de telegraf. Iar ele erau... nu grase... mari și frumoase, ca-n tablourile alea vechi. Ditamai sirenele! Nu-mi dau seama cum încăpeau într-un cort de o persoană, dar unii sunt foarte inventivi. Mai încolo, după promontoriu, alții, un cuplu de tineri, ca voi, așa, se... îmbrățișau strâns în apă. I-am întrerupt! Las-o-ncolo! Unii au curaj, nu glumă. Am primit și eu invitații să mă alătur dar... am iubit, exclus aventuri dintr-astea pe plajă.

Încolo e plaja de la Corbu. E plină ochi de constănțeni care fac grătare pe plajă. Frumoasă și ea, nu zic nu, dar nu la fel de sălbatică. E așa, între. Așa că, dragilor, cel mai bine e aici la noi: localitate mică, sat de pescari, câțiva locuitori. Cel mai bine e la Vadu, la sânul mamei.

(Se adresează juriului) Fiecare dintre dumneavoastră aveți mame! Și dumneavoastră… Și dumneavoastră… Că doar nu ați fost concepuți în eprubete... Mamele sunt ființe sublime, indiferent de condiția lor socială! O mamă poate fi un medic celebru, un profesor emerit, poate fi un cercetător care să inventeze un tratament revoluționar, vaccinul ăla mult așteptat sau noi tipuri de carburanți. O mamă poate fi patron de companie comercială, poate avea zeci de vapoare în subordine sau poate fi chiar și președinte de țară! Dar o mamă poate fi și o cusătoreasă prost plătită, poate fi o femeie de serviciu sau, de ce nu, o curvă… Imaginați-vă: își spală sânii profanați de palmele șoferilor de tir, apoi își alăptează copilașul. Sau, ca să mă refer la mine, o mamă poate fi o tânără antreprenoare, idealistă și falită, care se prostituează pentru a-și crește viitorul copil atunci când cel care a lăsat-o gravidă a dispărut din peisaj. O mamă poate fi și o criminală! În camera întunecată, sânii ei au fost pălmuiți de moșul libidinos. Sfârcurile sucite până la sânge. Buzele mușcate, rupte. Pântecele în care înmugurea o viață nouă, lovit cu pumnii și cu picioarele.

(Revine pe plajă) Dacă tot ne vedem pentru prima dată să vă mai zic o chestie faină. Știați că, pe vremea lu’ Împușcatu’, aici nu se făcea plajă. Nuu, exclus! Armata e peste tot aici... La Corbu e radar militar, aici și la Gura Portiței, baze militare. Ies soldații din baze și fac slalom printre nudiști acum. Cică mulți poeți făceau aici armata, că era mai ușor, na. Mai lustruiau puntea la un vapor, mai dădeau o fugă pe plajă, îi mai inspira un răsărit, o stafidă, un telegraf.

Abia după Revoluție au apărut turiștii. Încă e sălbatică zona, nu s-a dat drumul la construit. Da’ e foarte bine așa! Tare greu am reușit să ne ridicăm pensiunea asta din stuf aici. Eram încă studentă. Un an ne-a luat mie și iubitului meu să... iubitului... fostului! Era deja o cherhana pe locul ăsta, altfel nu ne lăsau neam. Te rup la autorizații. Nu știu ce-o fi în altă parte, dar aici a fost jale, nu alta. S-au uitat la toate materialele folosite, până și la ultimul cui. Că avem voie cu alea, dar nu cu celelalte... Na, înțeleg într-un fel, da’ las-o-ncolo, că prea au exagerat uneori. Exces de zel! A trebuit s-o reconstruim de la zero, era vai de steaua ei. Și mirosea a pește de-ți muta nasul. Nu puteai primi turiști așa... Orice bucată de lemn era impregnată de un miros greu de pește. Bine că măcar în camere ne-au lăsat să tragem net, că altfel nu mai venea nimeni. Cablu n-aveam, dar... aici e o întâlnire cu natura, nu s-a plâns nimeni. Cinci camere, atât. Era un început fain, ne făcuserăm planuri pentru ceva mai mare, dar...

Pentru că sunteți așa tineri și frumoși, v-am păstrat matrimoniala cu vedere la mare. O să vă trezească răsăritul... E superb răsăritul de soare aici! Dacă vă pasionează fotografia, nici nu e nevoie să ieșiți pe plajă, puteți face poze direct din cameră, doar deschideți fereastra și... Dar, na, dacă e să vă recomand eu ceva... Nimic nu se compară cu un răsărit direct pe malul mării, înveliți cu pături! Le puteți lua cu voi, aici e ca-ntr-o familie, avem maximă încredere în clienți. O să vă îndrăgostiți de locurile astea, vă garantez! Stuf, pelicani, delfini, în stânga deltă, în față marea...

Avem și bucătărie aici, cu meniu doar din pește, totul gătit de o bucătăreasă cu experiență din sat. Rețete tradiționale, de aici, de la buza Deltei. Cel mai bun și autentic storceag, e de la un ucrainean știută rețeta. Și un crap pe pat de varză de înnebunești. Ciorbă de pește cu mămăliguță și ardei iute, apoi midii în sos roșu. Și un calcan la grătar cu capere și vin alb! Dar ce vin... Avem doar de la Murfatlar și Niculițel, podgoriile noastre de aici, din zonă. Ies niște vinuri deosebite, e binecuvântată zona, ați văzut și voi dealurile în drum. Au ceva special, probabil apropierea mării. O să vă placă! Iar dacă am dreptate, să lăsați pe Booking un comentariu, că suntem la început de drum și tare bine ne prinde să ne crească rating-ul și vizibilitatea acolo. Nu vine nimeni acum dacă n-avem maxim de steluțe și comentarii la superlativ. Totul e gândit pentru o experiență completă la noi! Dar asta, s-o spuneți voi.

Pe-aici prin sat toți sunt pescari, din tată-n fiu. Când a construit Împușcatu’ combinatul de metale rare de la Vadu, ruina aia imensă de-ați văzut-o la stânga digului așa cum veneați din localitate înspre plajă, n-avea un specialist în zonă, nimic. Nici paznici nu găseau. Toți se pricepeau doar la pescuit. Au adus din toată țara oameni aici și făceau naveta, că erau cazați la Constanța. Aici erau doar câteva case amărâte. Na, sat de pescari... Oameni cinstiți, unul și unul, dar săraci lipiți. Știți că s-a născut Hagi nu departe de aici, la Săcele? Bine, ăla e sat mare, mai bogat. Dar tot făceau glume pescarii de aici că-l trimitea taică’su pe jos să-i cumpere țigări de la Constanța și de-asta alerga așa bine după minge. Și Pațaichin, marele campion la caiac-canoe, e tot din zonă, ca să zic așa, din Deltă. Cică tot după țigări îl trimiteau al lui, la Tulcea, așa că trăgea la rame în fiecare dimineață... Glume, na, dar poate o fi și-un sâmbure de adevăr acolo... Că și ei sunt copiii unor mame. (Se adresează comisiei) Dar îmi poate cineva explica de ce un copil trebuie să se nască după gratii? Nu trebuia să fi pus mâna pe cuțit... Dar spuneți voi, ce vină are copilul? Știu, copiii se nasc cu păcatul originar... Dar ce Dumnezeu e ăla care condamnă un prunc să fie alăptat între gratiile astea, ruginite, de metal? Fapta nu poate fi decât a mea...

(Se așază pe un scaun în mijlocul scenei) Poate că ar trebui să vă povestesc mai multe… E ușor de judecat crima, e greu să înțelegi că există ceva, acolo, care nu merită condamnat laolaltă… Nu, nu încerc să mă disculp! Eu sunt o criminală! O păcătoasă! Nici nu contează cum și de ce am făcut-o. Dar… Copilul… Ah, cât de mult ne iubeam! Să nu care cumva să credeți că așa ceva nu poate simți și cineva care a ucis… Dar nu, nu ne iubeam, era doar iluzia mea. Mi-a promis câte în lună și-n stele, că ne vom căsători, că vom avea o familie împreună... Era mai mare ca mine și învârtea nu’ș ce afaceri, n-am înțeles niciodată prea bine ce. L-am cunoscut prin Ioana, colega de cameră și cea mai bună prietenă a mea. Eram încă studentă, scriam la licență, el era un cunoscut de-al iubitului ei. Într-o seară a venit foarte încântată la mine: fată, un tip mișto m-a întrebat dacă n-am vreo colegă mai drăguță și i-am promis că-i fac cunoștință cu tine! Ce să mai? Dragoste la prima vedere! M-a așteptat cu flori, am ieșit la un restaurant chinezesc și am făcut dragoste din prima seară. Cică îi plac fetele cuminți, inteligente, care au așteptări înalte de la viață. Rahat! Dar realizez prea târziu asta…

Am pornit o afacere împreună, cu banii lui și cu bruma mea de economii. Am renunțat la medicină și am ridicat o pensiune de lemn și stuf pe o plajă pustie în locul unei cocioabe. Au venit și turiștii. Îmi părea un vis american, în capul meu totul era de aur. De la soarele arzător de la Vadu... Eu mă îngrijeam de pensiune, el alerga în timpul săptămânii cu afaceri prin țară. Când ne vedeam, făceam dragoste în matrimoniala cu vedere la mare. Deja iubeam din toată inima locul care se arătase atât de primitor cu noi. Asta până când a luat foc totul!

Să vă mai zic una, mai faină. Când s-a rupt nenorocirea aia de prezervativ, m-am spălat cu atenție și am luat pilula de a doua zi. N-aveam job, n-aveam bani, n-aveam nici după ce bea apă. Mă mutasem iar în cămin. Totul era un eșec. Când i-am spus că-s gravidă, mi-a replicat sec: „Avortăm!” I-am zis: „Vreau să păstrez copilul!” „Las-o dracu’ de treabă! Plod îmi trebuie mie acu’? Nu vezi ce de căcat e totul? De-o pensiune n-ai putut avea grijă. Cum crezi că ai putea avea de un copil?” A plecat bușind ușa. N-am mai auzit nimic de el. A dispărut. Singura lui urmă e-n mine. Un idiot de care eram îndrăgostită lulea, un nemernic pentru care mi-am abandonat cariera m-a lăsat gravidă, însă eu iubesc viața care se naște în mine! E singura speranță să nu mă înghită fumul acum...

Chiar dacă tatăl ei a fost un terchea-berchea, un nenorocit care voia doar să i-o pună unei studente, ce vină are copilul? Ce vină are el că niște idioți au uitat încins un grătar pe plajă și a luat foc buruienile? Ce vină are el că, până au ajuns pompierii, toată afacerea, toate economiile și toate iluziile s-a făcut scrum?

Părinților nu le-am spus nimic atunci. Nicio vorbă despre incendiu, despre sarcină, despre despărțire, nimic. Ei încă știau că sunt cu el, că ne iubim, că muncim pe brânci la afacere. Dar nevoia de bani… Că, na, venea un copil… Oricum sunt săraci lipiți ai mei. Și credincioși de modă veche. Singura care știa era Ioana. Împreună cu ea am răsfoit toate anunțurile. Numai rahaturi: videochat, masaj... Prostituție mascată! Alternativa: femeie de serviciu sau vânzătoare la consignație. Eram disperată. Am zis: decât să dau banii unui pește, mai bine o fac pe cont propriu și pun și ceva deoparte. Poate repornesc singură pensiunea, încă îmi era gândul acolo. Ioana a plâns, dar mi-a adus, prin iubitul ei, primul client. Ferfeniță m-a făcut ăla, dar m-a plătit bine. Ajunsesem s-o fac de câteva ori pe zi, așa că am strâns ceva bani.

Dar chiar dacă banii de pamperși au fost câștigați cum au fost câștigați, ce vină are copilul?

Moșul m-a agățat într-un bar. Eram cu Ioana. S-a așezat, libidinos, la masa noastră și ne-a luat cu vrăjeli: că dacă suntem studente, că ce am vrea să facem în viață... Avea la gât un lanț de aur gros cât degetul meu și a-nceput să ne zică ce biznisuri, ce vilă și ce merțan are. Când ne-am ridicat să plecăm, mi-a propus: ”O mie de euro tot tacâmul! Tot!” Am acceptat, că ăștia-s bani buni!

Grohăia ca un porc în călduri deasupra mea. Îmi tot spunea că ce moale mi-e carnea, ce piele fină am, ce bine miros... Mă punea să-i fac și aia... și aia... și aia... Mă durea și mi-era scârbă. La sfârșit mi-a zis „Bravo, fata tatii, te plătesc dublu data viitoare!” „S-o plătești pe mă-ta!” Atunci m-a pocnit. M-a luat la pumni și picioare. Când m-a lovit în pântece, i-am zis: te omor, porc libidinos, că-s gravidă! Am pus mâna pe cuțit și...

L-am tranșat împreună cu Ioana și cu iubitul ei. L-am dus în valize și în pungi de plastic la mașină. Ei s-au retras la timp, n-am zis nimic nimănui și au scăpat. Poliția m-a găsit în timp ce încercam să pornesc merțanul. Paznicul a sunat. A văzut o pată de sânge și nu a stat, idiotul, pe gânduri. O valiză nu s-a închis bine.

Nu, nu înțelegeți ce înseamnă pentru un nou născut libertatea. Primele lucruri pe care le va vedea vor fi gratiile și salteaua jegoasă. Așa produceți criminali! Pe certificatul de naștere va fi scris: „Penitenciar”. Laptele meu îi va transmite repulsia față de societatea care te aruncă să naști într-o grotă abjectă! O lume îmbâcsită de fum. Societatea asta pentru care ești un gunoi dacă l-ai omorât pe moșul libidinos care-ți căra pumni și picioare în pântece. Eu am greșit punând mâna pe cuțit dar, ceea ce faceți voi acum e crimă cu premeditare! Voi condamnați la temniță pe cineva care nu a greșit cu nimic.

Vreau doar un an. Un an să nasc în libertate! Puteți să-mi prelungiți pedeapsa cu acel an. Dar buna purtare? Da, buna purtare! Îmi poate reproșa cineva ceva? Nu. Am nevoie de medicamente, de ecografii, de controale, de-un crap pe pat de varză și-un calcan la grătar cu capere și vin... ce vin... ceva deosebit, are ceva special, probabil apropierea mării. Nu vă mai uitați așa la mine! Nu înțelegeți... Nu pentru mine vreau libertatea asta, nu pentru mine!

 

*

          (E în celulă și ține în mâini o păpușă) Ea e Maria. Sau… Ea putea fi Maria… Nu! Ea e doar o păpușă care-mi amintește de Maria. Mi-a adus-o, acum câteva zile, Ioana. Ei, să nu care cumva să credeți că Ioana îmi trimite lucruri stricate. Nu are mâini și picioare ca să-mi amintească mai bine de Maria! Maria s-a născut fără mâini și fără picioare! Curvele alea de asistente mi-au șoptit: „Știți… Are nota patru…” „Adică?” „Plurimalformații la creier, membre și plămâni. A murit la o oră după naștere. S-a născut fără mâini și fără picioare.” Uite așa: poc! Nota patru. Corigență. Moarte… Parcă miroase a fum...

Maria e foarte ascultătoare. O pun într-un colț și stă acolo ca un îngeraș. E păpușa pe care, în copilărie, am găsit-o în podul bunicii. Era aruncată printre vechituri. N-aveam voie în pod așa că bunicii nu i-am spus nimic. Îi duceam pe ascuns mâncare, îi vorbeam. Eram copil, iar ea era copilul meu. Cei mai buni părinți sunt copiii. Pentru că înțeleg ceea ce vor, ceea ce le place. Când devin adulți, devin... criminali! Ei, nu toți. Doar cei violați de porci libidinoși, cu pielea zbârcită.

Ioana mă iubește. A mai făcut ceva special pentru mine... Am rugat-o cu lacrimi în ochi: „Ioana, vreau lingurița mea din copilărie. O hrăneam pe Maria cu ea! Aici nu ne dau idioții tacâmuri de metal. Vreau ca măcar atunci când mănânc porcăriile lor să fie ceva care să-mi reamintească de copilărie, de Maria. Așa că Ioana mi-a adus lingurița. (Privește lung „lingurița”) Linguriță? Parcă nu e linguriță... Drace, și chiar taie! Un obiect ascuțit în pușcărie?!? Șșșș... Taie prin cel mai dens fum!

(Cu privirea pierdută) Ce atmosferă era în podul bunicii… Soarele trecea printre scândurile podului formând o adevărată sită de lumină. Jumătate din Maria era în soare, jumătate în umbră. Când pășeam, praful se ridica și forma o adevărată zebră, un joc de lumini. Însă Maria a picat examenul vieții. Corigență. Și eu am picat examenul vieții. Cu patru! Să nu vă supărați, dar mă retrag în podul bunicii, alături de Maria. Suntem libere acum. La voi aici e prea mult fum.

Și nu uitați, cel mai bine e la buza apei, acolo vă apără briza. La ora prânzului, când se face cald tare de tot, vă aștept la un vin alb cu multă gheață. Fac și un calcan la grătar. Când vedeți fumul puteți deja strânge, înseamnă că vă aștept la masă! Ușa e deschisă! Soare din plin, dragilor, bine ați venit la mare!

 

Lansare „Benzinăria Whiskey”

Dragi gălățeni, vineri 7 iulie, orele 18, la Librăria Donaris (lângă Cosoreanu) va avea loc lansarea cărții de poeme „Benzinăria Whiskey”, ed. Paralela 45, 2017. Vor vorbi despre carte Doru Căstăian și Adi Secară. Vă aștept cu drag, o săptămână frumoasă!

Doru Căstăian despre ”Lumea e o pisică jigărită”

O post-metafizică a miracolului/ Andrei Velea: "Lumea e o pisică jigărită"

Preluat de pe site-ul ziarului Viața Liberă, Galați, de aici.

Andrei  Velea este cu siguranţă una dintre vocile poetice bine conturate ale Galaţiului ultimilor ani. Citind  ultimul său volum de versuri (“Lumea  e o pisică jigărită”, ed. Brumar, Timişoara, 2012), mi-a venit în minte că un fundal sonor potrivit pentru lecturarea  poemelor  din acest volum   ar putea fi piesa lui Leonard Cohen, “Waiting for the miracle” aceea din coloana sonoră a lui “Natural born killers”.  Pentru că, într-adevăr, poemele din acest volum sunt o meditaţie asupra miracolului, sau, mai bine spus, asupra lipsei lui şi posibilităţii de a-l recrea sau de a-l regăsi în hiper-realitatea lumii de azi. Privirea inteligentă, lucidă şi sceptică a poetului remarcă frust pustiirea acestei lumi, absenţa zeilor, sau, mai degrabă, căderea lor în derizoriu (Hristos este izgonit ca un vagabond periculos dintr-o alimentară, Diogene se masturbează în public fără a mai şoca pe cineva etc).  Marile mistere (iubirea este înfiorarea predilectă pentru A.V., aşa cum stă bine unui tânăr poet) devin absente, pură mecanică, sau groteşti de-a dreptul, ca în “Poemul marelui masturbator” (“cât ea va străbate câmpul vizual/al marelui masturbator/el o va adora ca pe o amantă”).
Lumea lui A.V. chiar este o pisică jigărită, un animal inutil şi chinuit, care a supravieţuit cumva istoriei semnificative şi semnificante(ca baba Vera), care adastă acum, absurd, aşteptând un miracol târziu. Un “afterworld”, o lume a nostalgicilor (bătrânele din bloc care se ceartă pe scară), a nebunilor blânzi şi dezabuzaţi (cei din Salonul 44), sau a profeţilor neputincioşi (Gheorghe, care se plimbă cu minţile rătăcite prin complexul Ţiglina). Această atmosferă de dezastru nuclear, ontologic şi sufletesc totodată, capătă accente paroxistice în poeme “Poem pentru Kim Jong-Il” (“când kim jong-il a murit/un gheţar s-a topit brusc,/trei curcubeie s-au intersectat deasupra phenianului/şi o cometă a trecut nevătămată… împrejur: doar un imens pustiu/de pix care scria pe praf cu praf.”)
Spaţiul poetic al lui A.V. este, prin urmare, o “ţară pustie”. Nu întâlnim aici privirea care doar înregistrează, fără a a participa, a lui Eliot, şi nici tristeţea groasă, melancolică, din poemul amintit al lui Cohen. A. V. participă cât se poate de efectiv şi de vivace la întâmplările lumii sale, pe care le observă, le cântăreşte, le influenţeză şi le împărtăşeşte. Nu există tânguire, aşa cum nu există nici o trecere definitivă dincolo de pragul dezabuzării. Poetul continuă parcă să spere în posibilitatea miracolului. Incapabilă să afirme fără rezerve neantul şi să îl accepte în manieră stoică, aceptare al cărei corolar ar fi tăcerea, poezia lui A.V. oscilează între căutarea (şi depistarea) miracolului încă posibil şi demascarea acestuia drept fals miracol, făcătură, efect special găunos. Tipic pentru circumscrierea acestui tip de oscilaţie este poemul “Cum (nu) se calcă o cămaşă”,  în care, în aceeaşi succesiune de operaţii, regăsim căutarea Frumuseţii (cu majusculă!) şi efectuarea acţiunii stereotipe, sterile, de netezire a cutelor unei cămăşi.
S-a vorbit mult de un apetit pentru concret în poemele lui A.V. Fără doar şi poate, acesta există. Aş remarca însă că e un apetit exasperat, care ţinteşte dincolo, care vizează o salvare a excesului de concret prin descoperirea (sau inventarea) unui sens (evident, imaterial şi evident, miraculos). S-a vorbit, de asemenea, de o poezie impregnată de farmecul (dar şi de grotescul) provinciei. Un alt pretext, aş spune. A.V. îşi locuieşte provincia mai degrabă ca un cetăţean al universului, iar nonşalanţa cu care plasează în combinatul siderurgic sau în complexul Ţiglina căutările sale (deloc provinciale, mai degrabă universale, pentru că metafizice) arată că “şi aici există zei” şi că poezia valoroasă (întocmai ca şi filosofia) este atopică.  “Lumea e o pisică jigărită” este mai degrabă un tratat de ontologie care descrie o lume rotundă, oscilând între tragic şi comic, pe care poetul o locuieşte cu voluptate şi aplomb.

Doru Căstăian

Dan Gulea despre ”Plaja de la Vadu”

Cronică de Dan Gulea, preluată de pe blog-ul personal.

Plaja de la Vadu, noul titlu al lui Andrei Velea (Editura Brumar, 2013, 128p.), arată o schimbare a poetului sarcastic în prozator: culegere de mici texte, cu reverențe și mecanice cadențe spre Nedelciu. Dincolo de finaluri deci răsturnate, de medii cam ambigue (lgbt, swingers), titlul volumului exprimă o obsesie cvasigeneralizată social a purității, a singurei plaje naturale de pe litoral: la Vadu (și la Portița) sînt indicațiile șoptite misterios de orice agenție de turism, ca loc paradisiac ce poate fi foarte ușor cumpărat.
Povestirea ce dă titlul volumului arată o asemenea facilitate: „Plaja de la Vadu într-o singură frază” (de cîteva pagini, fraza, cert experiment modernist), pe care personajele principale o pot obține: doar 200 de km cu mașina îi despart de plaja de la Vadu, de locul unde pot fi liberi, el și ea: o libertate ce înseamnă iubire la malul mării, o libertate ce pare a fi limitată, pentru că doar parcurgînd distanțe personajele se pot iubi, pot exista.

Sub condiția acestor restricții (promisiune a unei evadări, dorița de evadare, senzația că eul este în altă parte, autrement, pas un autre), pe Plaja de la Vadu își fac loc o serie de mahalagii, ce seamănă cu cei ai lui Cimpoeșu, care le și recomandă pe coperta a IV-a. Reapare o profundă țară, un loc din care îți cam vine să o tai: pe holul unui spital, undeva, trei cîini rod o canapea, dincolo un workaholic își trăiește dezamăgirile, fumând, în altă parte o râpă este la fel de adîncă precum paharul de vin.

Locul este în principal urban, adesea numit, nemuritorul Galați, cu un combinat ce dă stare și viață celor ce se consideră oameni, cum ar fi cei trei maiștri ce locuiesc într-un singur bloc, densitate ocupațională ce spune ceva despre configurația socială a locului. Un combinat ce organizează și concursuri de poezie, de recitări pentru Guinness Book (se recită din Gelu N-am, de pildă), excelentă metaforă a asasinării poeziei de lumea prozaică. O punere în abis, pentru că, cel puțin declarativ, desprinderea de poezie nu este totală (nici nu avea cum să fie), din moment ce o narațiune se numește „Poemul tulburărilor obsesiv-compulsive”, o alta este „Ecografia unei întîmplări”, iar „Acrostihul” conferă identitate unui personaj.

Alături de aceștia, persoana a II-a, experimental-obsesivă, alternînd pentru diferite personaje, o clară trimitere la Mircea Nedelciu (în „Despre invizibilitate, împreună cu Nedelciu”), unde este căutată mai peste tot (la discotecă, într-o rîpă, la maică-sa) o țărancă ce adormise după cîteva păhărele sub un chilim.
După Sorin Stoica, ce făcea o critică socială declarat nedelciană într-O limbă comună și celelalte texte ale sale, iată că poetul Andrei Velea urmează aceeași metodă într-un volum dens, cu multe personaje, precum viața noastră cea de toate zilele.

Marina Popescu despre ”Plaja de la Vadu”

O evadare de o zi în libertatea senzuală a plajei de la Vadu. Călugăriţa însărcinată cu gemeni. Un bisexual turnat soţiei de către amantul lui şi scena picantă petrecută în spital între cei doi bărbaţi. Un tip cu tulburări obsesiv-compulsive pentru care o simplă ieşire din blocul în care locuieşte devine o aventură de câteva zeci de minute. Babele de pe scară care îţi fură corepondenţa din cutia poştală drept răzbunare pentru că nu le saluţi şi nu închizi cum trebuie uşa de la bloc. Tipul chinuit de teoria conspiraţiilor care învaţă să se relaxeze din nou după o gluma spusă de un prieten. Identităţi pierdute şi regăsite prin apropierea de ceilalţi. Patinaj artistic între real şi imaginar. Mecanisme psihologice simple care schimbă vieţi complicate. Un muncitor din combinat învăţând anapoda şi hazliu un poem de Gellu Naum. Aluzii politice finuţ strecurate ici-colo. Cazul medicinistei criminale însărcinate văzut ca o piesă de teatru cu final tragic. Tipologii foarte expresive descrise cu precizia unui bun psiholog. O carte care îţi stârneşte emoţii şi te face să priveşti altfel oamenii de lângă tine, adică te face să începi sa-i priveşti cu adevărat. Tensiunea&intensitatea întâmplărilor cresc de prima până la ultima povestire, provocând cititorului un mic orgasm intelectual. Autor: Andrei Velea. Titlu: "Plaja de la Vadu", ed. Brumar, 2013. Enjoy!

Cronică în revista Convorbiri Literare

Andrei Velea, Plaja de la Vadu, Editura Brumar, Timişoara, 2013, 128 p.

Revista Convorbiri Literare, iunie 2014, preluat de aici.

În timp, mi-au ajuns la redacţie cărţi de poeme ale lui Andrei Velea. Din varii motive nu am reuşit să le semnalez în rubrica noastră. Semnalăm însă volumul de proze scurte Plaja de la Vadu.
Prozele sunt grupate în patru părţi (în decrescendo, ca număr de pagini/ de texte): „Luna pe scripeţi”, „Cum ai trăit teoria conspiraţiei” „Alte broderii”, care conţine două texte, şi, în final, „Păpuşa din podul bunicii”, o mini-piesă menită, probabil, şi să fie jucată pe scenă, după modul în care este scrisă.
Textele din „Luna pe scripeţi” au, probabil, sursă de inspiraţie realitatea (uneori şi reflectată în mass media) – cu o plajă a nudiştilor şi a celor care fac dragoste sub cerul liber (de notat că deşi citim despre o plajă cu nudişti, care se plimbă goi, fac dragoste pe nisip, la adăpost sau nu, chiar personajul auctorial îşi iubeşte în aceleaşi condiţii soţia, nu citim cuvinte „tari”, triviale), ori călugăriţa însărcinată – din „Ecografia unei întîmplări” ş.a.
„Cum ai trăit teoria conspiraţiei” e un fel de călătorie imaginară (oare/ numai?) prin lumea celor care explică multe din cele care se petrec în jur prin teorii ale unor conspiraţii de o anvergură mai mică sau mai mare ori prin „mistere”
Primul text din „Alte broderii” îşi are izvorul tot în realitate (nuanţată în mass media) – „Noiembrie cu voce pe fundal” e, ca să folosim expresia autorului, o „broderie” pornită de la o ştire legată de „swingeri”, acele cupluri care se întîlnesc ca să facă schimb de parteneri. În al doilea text, cu iz satiric-umoristic-parodic, autorul „brodează” în jurul ideii că în oraşul Galaţi s-ar pregăti nici mai mult, nici mai puţin decît cel mai mare recital de poezie din lume (şi, cum orice record îşi are locul lui ştiut, şi acesta urma să figureze în „Guiness Book”, care şi-au trimis „delegaţii”). E de citit cum Gicu, muncitor din urbea amintită (unul dintre cei zece mii care trebuiau să fie „parte” la maratonul poetic), înainte de a o „tăia” pe undeva, spune neveste-si „Auzi, fă, că era să uit, la naiba. Trebe să învăţăm nuş’ ce chestie, o poezie parcă”… şi ajungem la o „poveste”  abracadabrantă cu Gicu şi …„Gelu n-am” (adică Gellu Naum)…
„Păpuşa din podul bunicii” are la bază un alt „caz”, mediatizat la vremea lui, al unei „studente criminale”.
În puţine cuvinte spus, autorul are ce trebuie unui prozator, ştie să conducă firul epic. Dar, poate cel mai de remarcat aspect e cel al modului în care „scotoceşte” natura umană, felul în care „fotografiază” un fapt anume (şi felul în care imaginează că se comportă „actanţii”), pentru mai toţi ceilalţi un „fapt divers” (a se citi „banal”, dacă banală poate fi o crimă, de pildă) ori încă ne„folosite” cine ştie ce la noi, ca să nu spun tabu (în „Nenorocitul”, de pildă, un ins însurat, cu copii, este măcinat între viaţa de familie şi înclinaţia către homosexualitate) şi-l foloseşte în proza sa.
Încheiem cu un fragment din lunga frază intitulată „Plaja de la Vadu”: „Te trezeşti ca ars în acea dimineaţă de sîmbătă, cînd primele raze ale soarelui ocolesc cu grijă frunzele copacului din dreptul apartamentului, îţi dau pleoapele la o parte, apoi îţi înfig adînc degete luminoase în ochi, priveşti lung pe fereastră către un peisaj monoton, de garaje şi maşini în timp ce îţi spui uite ce vreme frumoasa, face a plajă, încerci s-o trezeşti pe Adina, care nu dă nici cele mai mici semne că ar vrea să părăsească imperiul viselor, însă te gîndeşti că, dacă o vei ademeni cu aburii unei cafele, poate că se va trezi, zis şi făcut, aterizezi în şlapii albaştri şi lipa-lipa spre bucătărie, unde arunci în cafetieră patru linguriţe de substanţă, două ceşti de apă, apeşi butonul de start, după care, lipa-lipa, te îndrepţi spre baie, unde îţi dai cu apă pe ochi, îţi speli dinţii şi revii în cameră, unde Adina tot moţăie […] porneşti către bacul de la Brăila […] loc în care ajungi exact cînd unul dintre bacurile tocmai începe îmbarcarea şi nu sunt prea multe maşini la rînd, am ajuns la ţanc, gîndiţi amîndoi, apoi vă lăsaţi ghidaţi de burta unui căpitan ce aşează minuţios maşinile…”.

Cronică în revista Ateneu

Plaja de la Vadu

revista Ateneu, aprilie 2014

Poetul Andrei Velea ne surprinde plăcut cu un volum de proză scurtă - Plaja de la Vadu (Timișoara, Editura Brumar,2013, 126 p.), în care notează, cu finețe de psihanalist, dar și cu ironie, anxietatea omului contemporan, provocată de conspirația tehnologiei și amplificatăsub teroarea unei vieți monotone.
Povestirile sunt antrenante, respiră din aerul cotidianității, urmând însă o traiectorie lăuntrică a unui el sau ea, care și-au pierdut iubirea, identitatea, liniștea, bucuria de trăi într-o lume agasantă sau libertatea.
Titlul cărții poate fi interpretat ca o sugestie a evadării, plaja fiind granița imaginară dintre realitatea palpabilă și mare, simbol al spațiului infinit sau al genezei. Cele 14 povestiri sunt, inegal repartizate, în patru secțiuni: Luna pe scripeți, Cum ai trăit teoria conspirației, Alte broderii și Bonus. Fiecare povestire evocă trăirea paroxistică a unui sentiment de teamă, perceput la modul obsesiv de către personajul tulburat, care nu are curajul să-și mărturisească, cu voce tare, neliniștea. Cartea conturează o lume paralelă celei reale, în care personajele au deplină libertate de mișcare și exprimare. În universul recreat, ele se manifestă firesc, dialogul se înfiripă pe nesimțite și evoluează spre un final neașteptat, care reușește să-l ia pe nepregătite pe lector. Conflictul nu se rezolvă niciodată cu un happy-end exterior, ci mimează doar o libertate lăuntrică, dată de propria creație: „«Spre deosebire de tine, eu acum simt că lumea literelor există efectiv, fără să fi citit. Dar să vezi ce carte o să-mi iasă! Eu nu-s sclavul lecturilor, ca tine! Eu îmi las spiritul liber!»“ (p. 62).
Universul exterior este conceput asemenea unei rețele conspirative, ce pune la cale anihilarea individului. Naratorul îl privește cu detașare, dar îl însoțește/pândește permanent (acasă, în scara blocului, pe stradă, la birou, într-un bar, la facultate etc) pentru a transcrie gesturile de marionetă ale personajului, trăirile halucinante, gândurile și acțiunile maniacale: „Teama de frânghiile nevăzute ale manipulării se cuibărise deja în sufletul tău. Patul dezordonat, rece, te-a primit cu brațele punctate de ghimpii veninoși ai angoasei și-ai disperării“ (p. 66).
Nu lipsesc umorul și ironia amară din paginile volumului. Lectorului îi este servită o porție de realitate crudă a inculturii și a prostiei fudule în povestirea Gelu n-am. În lumea lui Gicu domnesc ignoranța și satisfacerea instinctelor primare (foamea de mititei), dar ele sunt camuflate, în mod grotesc, de poezie: pentru a intra în Cartea Recordurilor, siderurgiștii vor recita câte un catren, dovedind spiritul cultural al clasei muncitoare. Așa a titrat și presa internațională: „În patria lui Dracula au apărut furnalele culturale“ (p. 116). Și așa l-a descoperit Gicu pe poetul Gellu Naum!
Andrei Velea reușește să transmită în povestirile sale fiorul anxietății, mânuind, ca un adevărat păpușar, personajele sale, acaparate de o realitate plată, uniformizatoare. Intriga simplă menține suspansul și sporește curiozitatea cititorului de a descoperi cum se rezolvă situația de criză. Conflictul interior pare a se multiplica la nesfârșit și a cuprinde miile de indivizi în pielea unuia singur, redus la starea de nevroză în lumea contemporană.

Silvia MUNTEANU

Plaja de la Vadu (din Opiniile unui cititor)

 Plaja de la Vadu

(din Opiniile unui cititor)

         

M-am hotărât să scriu câteva rânduri despre proza tânărului Andrei Velea din mai multe considerente.Unul a fost pentru că m-a incitat să-i cumpăr cartea după o campanie de promovare pe care şi-a construit-o cu o perseverenţă de invidiat. Apoi, după ce i-am citit prozele, am realizat că există nişte similitudini între ce a scris el acum şi ce mâzgăleam eu în tinereţe, pe vremea când am mai cochetat, pentru scurt timp cu această nobilă şi chinuitoare îndeletnicire. Astfel, printre alte încercări experimentale, am scris atunci o povestire la persoana a doua, în care, preocupat de a fi cât mai interesant, puneam personajului din oglindă atâtea întrebări existenţiale, abisale, despre nişte trăiri normale, încât pierdeam la un moment dat şirul naraţiunii într-un labirint din care nici firul Ariadnei nu m-ar fi scos. Departe de mine însă gândul că autorul ar fi eşuat la rându-i, asemenea mie. Vreau doar să subliniez că modalitatea de a scrie la persoana a doua este o întreprindere grea care nu este la îndemâna oricui. Riscul de pierde frâiele din mâini sau de a nu te face înţeles este destul de mare. Alt motiv a fost acela că eu sunt un dizonaur atipic. Urăsc aşa zisul conflict între generaţii, deşi realizez că acesta  există de când lumea. Mi-e destul de greu să rumeg intoleranţa dintre tineri şi “foştii comunişti”, cum suntem botezaţi uneori la grămadă, parcă ne-am fi ales vremurile în care să ne naştem. Refuz să înţeleg şi îngăduinţa superioară din privirile cele două categorii, atunci când se judecă reciproc. Sunt mai deschis faţă de tineri şi poate pentru că am doi copii, de vârste apropiate cu cea a autorului. Cred că talentul nu are vârstă şi de aceea, şi numai de aceea, o să-mi exprim pe scurt opiniile de cititor.

Volumul începe cu Plaja de la Vadu într-o singură frază, o povestire scrisă într-adevăr într-o frază unică, despre ultima plajă, încă virgină a litoralului nostru. Dar asta nu e tot, ca să mă exprim ca într-o reclamă de top-shop care ne agresează zilnic auzul la televizor. În mod firesc, narând la persoana a doua, autorul ne duce pe o plajă cu nudişti, unde aceştia se plimbă goi, neezitând să facă dragoste pe nisip sau la adăpostul boscheţilor firavi. Eroul nu  e deloc revoltat că iubăreţii sunt lipsiţi de pudoare. Nu ezită să-şi iubească soţia în condiţi asemănătoare. Fraza mai lungă decat cea a unor înaintaşi celebri precum Balzac, Proust sau Faulkner, cât şi apariţia acelor nudişti dezinvolţi, şochează pentru început dar ziua călduţă de început de sepembrie învăluie încet întreaga atmosferă. Nimic licenţios în descrieri, nici un cuvât trivial nu scapă de pe buzele cuiva.

Andrei Velea nu se sfieşte în următoarele două povestiri să atace alte două subiecte tabu: castitatea impusă din lumea monahală şi homosexualitatea ascunsă. În Ecografia unei întâmplări, unei stareţe de patruzeci de ani i se descoperă, la un consult medical, o sarcină cu doi gemeni. Scena se petrece sub privirile invidioase, urmate de comentarii răutăcioase, ale asistentei care se chinuie de multă vreme, în căminul conjugal, să rămână gravidă.

 Cea de a treia povestire, Nenorocitul, ne introduce în lumea unui bărbat, cu soţie şi copil, cu înclinaţii homosexuale. Asistăm la zbuciumul sufletesc al acestuia, nu cum ne-am aştepta, făcîndu-şi mustrări de conştiinţă pentru că-şi înşeală soţia, şi încă cu un bărbat, ci pentru că suferă în urma trădărilor amantului. Dar când nenorocitul, trădătorul, ajunge la spital, după ce este bătut în scara blocului de trei indivizi, aleargă, îngrijorat, să-l vadă.. Acolo, într-un spaţiu aseptic, după ce o expediază pe asistentă, strecurându-i în buzunar o bancnotă, îşi posedă partenerul care nu i se împotriveşte deloc. Aşa se şi încheie povestirea, în stil sec, sterilizat, ca un salon de spital, lăsându-i cititorului dreptul la comentariu. Subînţelesurile ţin de arta scriitorului.

Orgoliul, povestirea apărută  iniţial la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, în format miniatural, mi s-a părut, aşa cum i-am mai spus autorului, destul de slabă. Nu iubesc happy end-urile dar de data aceasta sfârşitul m-a dezamăgit. Totuşi am remarcat unele fraze care mi-au plăcut. Citez trunchiat: “Fumul urcă şi se strânge sub umbrelă, devenind verzui, ca un fel de mătasea broaştei…” Poate că aceste pete de culoare, existente şi în alte povestiri, dacă ar fi mai multe, l-ar face pe cititor să urmărească cu mai mult interes acţiunea. În lipsa alternării mai multor planuri, curiozitatea cititorului scade. Abătându-i mai des, şi mai ales neaşteptat, atenţia de la subiect, prin descrieri de efect  ale spaţiului înconjurător, îl obligi să te urmărească până la capăt, acolo unde poate descoperi mesajul, dacă el există. Dar asta e doar o părere personală.

Mai interesant mi s-a părut Poemul tulburărilor obsesiv-compulsive, deşi titlul m-a iritat, trimiţându-mă fără folos la dicţionare. Am realizat apoi că sindromul alienării de care este posedat personajul din povestire, obsedat de curăţenie şi frica de moarte, îmi devine clar, pe măsură ce-i urmăresc acţiunile, descrise atât de detaşat de autor. Neimplicarea scriitorului în a comenta deriva eroului, care în final iese definitiv din  realitatea după care tânjeşte, dă, în

acest caz, un plus de valoare prozei.

            Povestirea care m-a încântat cel mai mult şi răspunde pretenţiilor mele de cititor vechi, deschis însă şi înţelesurilor noi, a fost Despre invizibilitate, împreună cu Nedelciu. Oniricul care stă să irumpă dintre rânduri, te ţine cu sufletul la gură. Dar nimic nu se întâmplă până la urmă. Fantasticul întrevăzut la orizont se dovedeşte a fi doar o fata morgana. Dar, curios lucru, acest final nu te dezamăgeşte, ci dimpotrivă. Atenţia personajului (aflat într-un sat de lângă Chişinău, în casa soacrei sale, împreună cu soţia, unde stă tolănit într-un pat cu o carte deschisă în mâini – în mod evident un alter-ego al autorului) se împarte distributiv între frazele citite din cartea optzecistului Mircea Nedelciu (unde este vorba despre invizibilitatea lui Văzdăuţeanu), dialogurile rudelor din odaie despre bizara dispariţie a cumnatei eroului nostru din povestire şi bâzâitul telefonului, urmat de conversaţii pe aceeaşi temă .Amalgamul acesta devine copios şi prin redarea graiului moldovenesc al basarabenilor. Aş veni cu un mic amendament la transcrierea neaoşă a  limbajului. Astfel, după părerea mea, mai corect ar fi transpus fonetic, de exemplu, „Iaca şi păţăsc cu rău’ ista mari di fatî”, în loc de „Iaca ci păţesc cu răul ăst mare de fată”. Frumuseţea limbajului constă, cred eu, în a-l reda cât mai fidel. Îmi amintesc că, aflat într-o zi la un SERVICE din Giurgiuleşti, l-am auzit pe un localnic cum i-a spus unui mecanic: „Bagî şî mii nişti văzduh în cauşiucuri”. Mi-am notat imediat inedita exprimare, deşi eram convins că n-am s-o uit.

            Tema citirii gândurilor celor din jur, din Respectul între vecini, mi-a părut a fi amuzantă, deşi ea a mai fost tratată cu mult umor, pe ecran, într-o comedie de zile mari, Ce-şi doresc femeile, dacă-mi aduc bine aminte, cu Mel Gibson în rolul principal. Cine nu şi-a dorit să ghicească, măcar  o dată, gândurile interlocutorilor?

            Într-o altă povestire, pe care am mai întâlnit-o într-o antologie de texte, Lumi paralele,  am remarcat că Andrei Velea, poate scrie şi altfel. Adică mult mai bine decât bine. Portretul  făcut tatălui este de excepţie. Bănuim că este vorba de chiar tatăl autorului. Acţiunea scrisă la persoana întâi este mult mai bine conturată decât în alte proze.

            În Conspiraţia prozatorul îşi pune iar personajele în faţa oglinzilor, narând la persoana a doua. Obsedat de o teorie a conspiraţiei îndreptată împotriva sa, personajul de aici se retrage treptat în propria-i carapace, în propria-i nebunie fără leac.

            Citim apoi în Acrostihul cum un funcţionar îşi pierde identitatea numelui. După mai multe căutări disperate, avem parte, de această dată, de un final fericit. Cu ajutorul unei foste colege de facultate reuşeşte să-şi regăsească numele într-un acrostih compus împreună cu tânăra, pe vremea când erau studenţi amândoi.

            Bărbatul din Cum să(nu)împărtăşeşti un secret crede cu tărie că poartă în sine un mare secret care îl face diferit de ceilalţi (în adolescenţă fiind poreclit Specialul). Se dovedeşte însă că teribilul secret angoasant nu interesează pe nimeni, atunci când personajul, pentru a se elibera, decide să-l împărtăşească prietenei şi unor colegi. La fel de bine, povestirea s-ar fi putut intitula Secretul care nu interesează pe nimeni.

            Ca să nu se dezică de atacarea subiectelor delicate, în Noiembrie cu o voce pe fundal, prozatorul ne familiarizează doar aparent cu atracţia unor oameni către o sexualitate orgiastică, unde partenerii se schimbă între ei fără inhibiţii.

            Gelu n-am este o povestire savuroasă cu un umor, apropiat de absurd, de cea mai bună calitate. În sfârşit, avem parte de o povestire scrisă la persoana a treia. Oficialităţile oraşului se hotărăsc să intre în catalogul Guiness Book, prin organizarea unui maraton de poezie, la care să participe activ, recitând pe rând, zece mii de muncitori combinişti. Muncitorul Gicu apelează la naşul de cununie, profesor de limba română, ca să-i dicteze o poezie scrisă de Gelu N-am, după cum înţelege prost din dictarea de la telefon.. Stâlcirea numelui poetului din Gellu Naum în Gelu N-am, ca şi transcrierea eronată a poeziei auzită în receptorul telefonului, stârneşte umorul de situaţie care domină în continuare întreaga povestire.Aş remarca doar că muncitorii nu sunt chiar toţi atât de tâmpiţi ca Gicu. De aceea consider că proza poate fi citită şi ca un pamflet. Nu se pune însă problema să se supere, din această pricină, preşedintele consiliului local, din moment ce această funcţie, inventată în text, nu există.

            Cireaşa de pe tort, care încheie volumul, bonusul, cum l-a denumit autorul, o reprezintă Păpuşa din podul bunicii, subintitulată verbal monodramă într-o emisiune de la VOX TV, din săptămâna aceasta, unde Andrei Velea şi actriţa Petronela Budu, au fost invitaţi. Textul este scris la comandă şi am înţeles că a beneficiat de sugestiile Petronelei Budu. Încărcătura dramatică a monodramei este intensă şi poate capta atenţia unui public iubitor de teatru. Imediat după sărbători, actriţa gălăţeană intenţionează să pună în scenă lucrarea, în interpretare proprie, după cum s-a destăinuit cu entuziasm la emisiune. În text avem de-a face cu spovedania unei criminale, ca să mă folosesc de un cuvânt uzitat des în opera dostoievskiană, dar spovedania ucigaşei  nu este plină de căinţă, ci plină de ură. Ea încearcă fără succes să justifice oribila crimă. Suntem departe de criminalii celebri ai lui Dostoievski, care acceptă căinţa ca pe o purificare sau ispăşesc pentru o crimă pe care nu au făcut-o, ca Dmitri Karamazov. Plină de ură şi durere, alimentată de moartea unicului copil, născut cu malformaţii grave, alege totuşi să se sinucidă, după un scenariu clasic, în puşcărie, cu un cuţit meşterit prin frecarea unei linguriţe de pereţii celulei, ascunsă iniţial într-o păpuşă diformă, asemenea copilului ei.

            Andrei Velea poate fi acum pregătit pentru marea încercare, aceea de a scrie un roman. Depinde de el ce temă îşi va alege şi ce stil va aborda. Presupun că-i va fi greu să scape de unele urme de teribilism care mai bântuie prin paginile prozelor sale. Dar poate că tocmai aceste ingrediente vor fi sarea şi piperul viitoarelor scrieri. Îi urez succes din toată inima!

Ioan Gh. Tofan

*cronică publicată în revista Dunărea de Jos, Galaţi, nr.144 (februarie 2014)

Andrei Velea şi "Plaja de la Vadu". Interviu în ziarul "Facultativ", Galaţi.

În decembrie, ai lansat noul volum semnat Andrei Velea. Ce cuprinde acesta şi cum a luat el naştere?

E un volum de proză scurtă. „Plaja de la Vadu” e una dintre povestirile din carte. Ea dă şi titlul cărţii. Nu e cea mai reprezentativă... Titlul a fost mai mult un compromis. Am zis să atragă, să fie interesant. Altminteri prozele sunt diferite ca factură. Mi-am permis, fiind la prima carte de proză, să experimentez un pic. Să văd unde mă pricep mai bine, unde am mai multă priză la public.
În momentul debutului cu o carte de poezie (toamna lui 2010), am prezentat la cenaclul „Cubul critic Oblio” şi prima proză scurtă. S-a bucurat şi de aprecieri, dar am avut parte şi de critici. Totuşi a fost încurajator. Am început să trimit la concursurile de proză şi... am avut succes. La prima participare am primit Marele Premiu (festivalul „Eusebiu Camilar – Magda Isanos”, Suceava, 2011). Iar asta m-a făcut să experimentez în continuare, să trimit la concursuri, să prezint în cenacluri.
Aşa că în 2013 am pus prozele aduca cap la cap. Mi-a luat un an să le corectez! Dar, iată, efortul s-a concretizat într-o nouă carte. O muncă de patru ani.

Plaja de la Vadu este una dintre cele mai vechi plaje salbatice din Romania. Are vreo semnificaţie anume acest loc pentru tine?

E o plajă specială. Singura cu adevărat sălbtică la ora actuală. Asta cu plusuri şi cu minusuri. Cu plusuri: nu e nicio reglementare, e libertate totală, nudism şi sex pe plajă. Minusuri: poţi nimeri lângă un grup de manelişti care să lase numai mizerie în urma lor... Îmi plăcea să merg acolo acum câţiva ani. Lăsam maşina unde se termina drumul şi mai mergeam doi kilometri, de-a lungul mării, pe jos. Dormeam la cort. Acum mă deranjează ATV-urile şi SUV-urile care brăzdează plaja în „concursuri” stupide...
Dar acea libertate a zonei m-a inspirat. Înainte de Revoluţie, acolo şi-au făcut stagiul militar mulţi filologi. Cărtărescu, spre exemplu. Sunt mai multe baze militare în zonă. Deci e o plajă destul de cultă!

După trei cărţi de poezie, cum a primit publicul cititor acest volum de proză?

E prea devreme să zic ceva hotărâtor încă. Parcă la proză am mai mult „feedback”. Îmi place să fiu citit de oameni simpli, nu neapărat de către alţi autori. Poezia e un exerciţiu estetic prea dificil pentru publicul larg. Proza e mai aproape, rămâi măcar cu o poveste, cu un fir narativ. Aşa că mi s-a întâmplat să mi se spună: „Andrei, nu ţi-am citit poeziile, dar prozele îmi plac!” E mai accesibilă proza…

La un moment dat ai spus că „orice carte are o muză” şi chiar ai menţionat-o de câteva ori în scrierile tale (Lolita, În patul puştii am invitat garoafă n.r.). Cine este muza ta?

Soţia s-ar aştepta să spun: „soţia!” Şi uneri citeşte, printre rânduri, aluzii la relaţia cu ea, laude sau critici. Primele o bucură, celelalte nu... Aici e o compilaţie de texte. Iar modele am avut mai multe, nu neapărat o singură muză. M-a tentat să discut pe internet sau faţă în faţă cu tot felul de persoane, să adun poveştile lor, să le pun într-un cadru care să le facă „literare”. Alteori mi-am inventat singur personajele sau povestirile. Şi întrucât prefer abordările polemice, nu întotdeauna îmi plasez „muza” într-o situaţie de invidiat... Frumuseţe versus adevăr. Cred că înclin spre „adevăr”. Fiecare autor rescrie, într-un fel, ideea de frumos.

Când şi cum ţi-ai dat seama că ai talent literar?

Scriu de când eram copil. Poveşti cu Hercule şi cu argonauţi pe caiete întregi. Apoi scriam „Povestea de seară” şi-o arătam colegilor din şcoala generală. Am avut şi planuri cu un roman în stilul lui Jules Verne. Aşa că nu a fost un moment anume. Lucruri mai serioase am început să scriu în clasa a XI-a. Am început să trec pe la cenacluri şi am debutat cu o poezie în „Şcoala gălăţeană”. Nu a fost un moment anume. Literatura, adică acest mod de exprimare, este, pentru mine, o permanenţă. Nu mi-am dat seama într-un moment anume.

Se întâmplă ca în oraş să te recunoască lumea şi să se uite insistent sau să îţi ceară autografe? Ai vreo întâmplare memorabilă legată de admiratorii tăi?

Sunt Andrei Velea, nu Alex Velea. E doar o concidenţă de nume. Am auzit două puştoaice de liceu comentând: „Fată, cine-i cel mei sexy din ţară?” „Velea! Alex Velea!” Dar nici nu mi-aş dori să fiu oprit pe stradă. Autografele scriitorilor sunt pe cărţi, nu pe tricouri. Mă gâdilă orgoliul atunci când mă prezint drept Andrei Velea şi persoana din faţa mea spune că-i pare cunoscut numele. M-o fi citit pe undeva?!? Dar mă dezumflu repede atunci când revine după câteva minute: „Te-am încurcat cu Alex Velea. Scuze!”

Ce planuri literare ai pentru 2014?

Nu morţiş pentru 2014, dar pentru viitorul apropiat. Lucrez la câteva poeme „inspirate” de versurile formaţiei „The Doors”. Pentru cei care nu ştiu: e o formaţie de rock psihedelic din anii 60-70, SUA. Îmi place încă din liceu muzica lor. Îmi aminteşte de poezia generaţiei „beat”. Mesaj social amestecat cu mult onirism în stilul lui William Blake. Aşa că m-am gândit să preaiau sugestii (imagini, versuri) din textele lor şi să le conduc eu mai departe. Poeme la zi, în stilul meu. Ca un remix, aşa.
Apoi: ar trebui să mă apuc de un roman. Îi ştiu titlul. Am şi câte ceva din acţiune, am tipologii şi întâmplări. Va fi o experienţă de campanie electorală. Şi cu o poveste de dragoste la mijloc, cu erotism şi mesaj social. România lui 2012, cu aspiraţiile şi înţelegerea asupra societăţii de azi. Îmi place să scriu doar despre timpul în care trăim, despre moment. Să îi surpinde umbrele şi subtilităţile, defectele şi motivaţiile...

Mai sunt exemplare din „Plaja de la Vadu” disponibile în librărie?

Cartea încă mai este în vâmzare la Librăria „Humanitas”, Galaţi. Aici am făcut lansarea. S-au vândut mai toate exemplarele primite, a fost un mic succes. Modest, că proza scurtă tot e „ceva minor”. Doar romanul se vinde cu adevărat. Dar până la roman, mi-am făcut „şcoala” cu acest volum de proză scurtă. Vă invit să-l citiţi cu drag. Şi să-mi transmiteţi oricum preferaţi părerea voastră. Pe facebook (https://www.facebook.com/andrei.velea.poet) sau pe mail (avelea@gmail.com). Lectură plăcută!

a consemnat Mădălina Talpău

Cronică în revista de teorie, istorie şi critică literară Antares - Axis Libri

O cronică la cartea de poezii "Lumea e o pisică jigărită" apărută acum un an în revista de teorie, istorie şi critică literară Antares - Axis Libri. Mulţumesc frumos doamnei Mihaela Bute, precum şi Bibliotecii V.A..Urechia Galaţi.

Cronică de Silvia MUNTEANU în revista ATENEU

Andrei Velea si-a publicat recent cea de-a treia carte de poezii, în care încearcã sã surprindã faptul divers cotidian si sã-l salveze de la banalitate, într-un discurs liric parodic si ironic.
Dupã cum sugereazã si titlul volumului – lumea e o pisicã jigãritã – poetul se înscrie în estetica postmodernistã, fiind atras de poezia concretului în care încearcã sã re-descopere frumusetea si sacralitatea unei lumi ancorate prea puternic în contingent.
Acest nou volum (Timisoara, Editura „Brumar“, 2012, 97 pp.) are drept motto un citat al lui Voltaire, prin care autorul pare a adresa o invitatie lectorilor de a se întreba: ce este frumusetea?, lãsând, totodatã, deplinã libertate fiecãruia de a formula o definitie proprie.
El însusi dã un rãspuns prin poemele sale: desi se simte constrâns de limite - „viziune în spatele parbrizului“ (p. 29), titlu repetat de patru ori – nu ezitã sã caute frumosul în derizoriul existentei.
Tocmai de aceea universul descris apare minimalizat, sugestie datã si de lipsa majusculelor din text (singurul cuvânt scris cu majusculã este Frumusete – p. 44.)
Cartea are trei pãrti: I. „de dragoste, din fukushima“, II. „salonul“ (cea mai scurtã) si III. „poeme într-o ghindã“, fiecare dintre ele surprinzând, cu umor, lipsa de valoare a poetului si a poeziei în lumea contemporanã.
Poezia ce deschide volumul are un caracter programatic – „poetii nu bat apa-n piuã“, reamintind cititorului menirea poetului si a creatiei sale: „îsi imagineazã cã fiecare piuã e o fântânã/ în care adevãrurile incomode s-au ascuns“ (p. 8).
Tumultul cotidian înseamnã vecina comunistã, micul rãzboi de pe scara din bloc, baba vera care triseazã moartea si intelectualii someri, cum e inginerul gheorghe, un betiv, prieten al câinilor „maidanezi/ care nu l-ar pãrãsi niciodatã“ (p. 20).
Dincolo de ironia amarã si scene tragi-comice, autorul îsi deplânge statutul de poet: „dar, vai, sunt poet/ si nu pot ascunde nimic, niciodatã“ (p. 38).
Insertiile livresti si elementele de hipertextualitate sunt singurele oaze de verdeatã din aceastã lume dezintegratã, în care muzica reprezintã „cea mai sofisticatã formã de teroare“ (p. 33).
O altã posibilã evadare ar putea fi salonul, spatiu al linistii si al reculegerii: „sã mã internez la nevroze/ acolo e paradis/ liniste, mâncare excelentã [...]/ si toate asistentele vorbesc frumos“ (p. 68).
Poetul rãmâne însã în lumea-ghindã, aspirând sã citeascã opera purã, neatinsã de pãcatul originar si sã-si împlineascã visul scriind pânã când i se vor termina cuvintele: „aici scriu un singur poem,/ de fiecare datã altfel,/ sã mã asigur cã încã exist“ (p. 76).
Andrei Velea reuseste sã dea concretului frumusete printr-un simt al umorului deosebit, din spatele cãruia rãzbate tonalitatea elegiacã sau ironia amarã.
Desi este constient cã „poezia nu a însemnat niciodatã mare lucru“ (p. 41), el nu renuntã la visul sãu de a cãuta cuvântul nepronuntat, pe care sã-l exprime în versurile sale.
La finele lecturii, cititorul este îndreptãtit sã considere pertinentã aprecierea autorului însusi despre volum: o fantezie mototolitã despre lume...

Revista ATENEU, aprilie 2013,
Silvia MUNTEANU

Dan Gulea despre Lumea e o pisică jigărită

despre lume, cu andrei velea

Lumea e o pisică jigărită (Editura Brumar, 2012, 104 p.) este al treilea volum al lui Andrei Velea, după Gimnastul fără plămîni, 2010 și Hotel în Atlantida, 2011 și înainte de Plaja de la Vadu (2013); primul volum venea după o susținută activitate în lumea poeziei gălățene (festivaluri, antologii colective, cercuri, premii), și cuprinde cicluri de poeme datate din 2001, poeme ordonate, în care se mai vede urma catrenului peste cartier. Se anunța astfel un poet muncitor, căruia nu îi place să ardă etapele, un poet ce a crescut de la un volum la altul.

Dacă nu convinge cine știe cît poezia de deschidere din Lumea e o pisică jigărită, un soi de artă poetică despre ce sînt poeții și cum bat ei apa în piua ce sînt, alte definiți și poeme fac promițător universul lui Velea: strada orașului, oamenii, blocurile, vecinii. Și sînt obsevate nemilos unele tipuri umane: vecina atotcurioasă, îmbătrînită, așteptînd acum moartea în locul micilor bîrfe și delațiuni de bloc, celelalte vecine de bloc, sfidate de gesturi avangardiste. E locul din care poetul decolează, de la o mască la alta, de la un rol spre altul, într-o căutare fericită, ce nu lasă loc repetiției sau manierizării.
Se rețin:

• banalitatea șocului, a scatologicului sau obscenului, în poeme desprinse poate din Joyce, scripualizări ale „Marelui masturbator” de Dali, transbordat prin campusul românesc (poemul marelui masturbator); minusculele: semn al protestului de tip avangardist;
• un nedefinit Galați, cu țiglinele (cartierele) sale, cu nebunii săi;
• un poet ambivalent, adorînd confuzia „naturală” între ceea ce vede, ceea ce este, și simbolurile implicate (bărbatul cu barba albă și cel cu barba neagră ce coboară dintr-un autobuz, unul aratînd cerul, altul caldarîmul), nebunul agresiv supranumit, se pare, Iisus Hristos;
• din cînd în cînd poetul ia corola de minuni a lumi pentru a o agăța la gîtul cîte unei curve (cum (nu) se calcă o cămașă, un „poem despre frumusețe”), alături de alte constante referiri la Blaga sau la Arghezi, cu care poetul juvenil începe un dialog;
• poetul reporter, poetul tabloid, rol de care uneori nu se prea desprinde, cu teme despre Fukushima, despre moartea lui Kim Jong-Il, morții care votează (prilej de bacovianisme, cu ghilimele: „sînt cîțiva morți în oraș, iubito”); „salonul 44”, serie de poeme din spitalul nebunilor, metaforă pentru lume; alte notații politice: sindicate în fața guvernului, autostrăzi suspendate.

De multe ori poezia lui Velea spune povestea lumii în care trăim, și atunci este cel mai realist, mai plauzibil, și se merită să uiți tot ceea ce nu ai înțeles mai devreme; poetul se întreabă:

„cum să-ți aduc o floare
burdușită de chimicale
de la țiganii din stație
sau una de la florărie, adusă din olanda
de un camionagiu care oprește nu la semnele de circulație,
ci la fiecare curvă?”
(cum reușesc să spun în poezie „te iubesc”)

Și dacă poate prima artă poetică nu convinge, cu siguranță se pot găsi alte repere, cum ar fi: „lecția de economie a sufletului: încerc să-mi vînd mie însumi un poem, / dar nu ține... (...) / știu mult prea bine unde am zis că mușc gleznele realității / pînă la sînge / și unde doar m-am murdărit cu suc de roșii pe buze...”
În fine, un poet al prezentului, fără să fie agresiv sau banal, un poet ce dă de gîndit; poți să fii sau nu de acord cu definiția lumii din titlul volumului, dar el are o perspectivă, este conștient de asta: iată două trăsături care se regăsesc rar la un poet.

Revista Arca despre Lumea e o pisică jigărită

Aici

Andrei Velea, Lumea e o pisică jigărită, Editura „Brumar", 2012, 100 p.

Poeme ale unui autor tînăr dezinvolt, cu umor liric, anecdotic, persiflant, relaxat în discurs. Semn al unei emisii lirice care şi-a găsit cu uşurinţă drumul propriu.

Debut Marius Grama

Lansarea din Galaţi

Lansarea de la Librăria Humanitas Galaţi, sâmbătă 14 decembrie. Mulţumiri Simonei Andrei pentru fotografii.
Le mulţumesc prietenilor Petronela Buda, Viorel Ştefănescu şi Adi Secară pentru discuţii!

Antologia Lira21

"Plaja de la Vadu" - interviu

Un interviu în compania Mihaelei Gîdei. Aici este originalul

Binecunoscutul scriitor gălăţean Andrei Velea a semnat o nouă carte, “Plaja de la Vadu”, ce urmează a fi prezentată publicului gălăţean sâmbătă, la librăria “Humanitas”, începând cu ora 16.00. Andrei a fost de acord să ne acorde un interviu în cadrul căruia ne-a vorbit despre carte, despre plaja de la Vadu şi despre lansarea care va fi una inedită.

Mihaela Gîdei: În data de 14 decembrie lansezi cartea “Plaja de la Vadu” la Librăria “Humanitas”. Cum va decurge evenimentul şi ce le-ai pregătit cititorilor?
Andrei Velea: Am spus să încerc şi altfel. Să nu mai fie o lansare în sensul obişnuit al cuvântului, ci, mai degrabă, o întâlnire cu autorul şi cartea. Aşa se face în Vest. Mai întâi e pusă cartea în vânzare, abia apoi este întâlnirea cu autorul. O parte dintre cei prezenţi vor fi citit cartea deja. Poate nu toată, dar măcar câteva povestiri. Vor avea curiozităţi, întrebări, nelămuriri. Aşa nici invitaţii la eveniment nu vor vorbi în gol şi nu se vor mai feri să dezvăluie despre ce este vorba în carte.
Altfel spus, cartea este deja în vânzare la librăria Humanitas, Galaţi. Vă invit să o cumpăraţi, să o citiţi şi să ne întâlnim sâmbătă 14 decembrie, orele 16, să discutăm despre ea. Acelaşi loc: librăria Humanitas. Invitaţii sunt: Petronela Buda, actriţă la Teatrul Dramatic Fani Tardini, precum şi criticii Viorel Ştefănescu şi Adi Secară. Pentru Petronela am scris un text din carte, o monodramă. Abia aştept să o văd şi interpretată! Viorel şi Adi m-au ajutat la corecturi, le-am cerut părerea despre textele din carte. Le mulţumesc frumos tuturor!

Mihaela Gîdei: Cu “Plaja de la Vadu” ai participat şi la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus. Cum te-a primit publicul?
Andrei Velea: Aş spune că a fost bine. Dar asta s-o spună cu voce tare cineva din public. Eu eram în faţă, transpirat leoarcă de emoţii. La Târg, lansările sunt „pe bandă rulantă”. Acolo sunt zece lansări în acelaşi timp, lumea trece şi vine, aleargă printre standuri, nu are timp de stat. Aşa că am vrut să fie scurt şi la obiect! Aşa a şi fost. Public am avut suficient pentru o lansare la Gaudeamus. Iar cartea a fost prezentată cu talent de către criticul Felix Nicolau, un simpatic şi un inteligent, un cunoscător al tinerilor scriitori, precum şi de către Robert Şerban, editorul cărţii, la care am revenit cu „Plaja de la Vadu” după „Lumea e o pisică jigărită”. Iar asta e cât toate laudele!

M.G.: Haide să vorbim puţin despre volum. Care e povestea lui? Cum s-a născut?
A.V.: E o colecţie de proze scurte. Sunt paisprezece texte în carte. Am început să scriu proză exact în momentul debutului cu poezie, în toamna lui 2010. Am prezentat în cenacluri, am trimis la concursuri. Nu mică fost mi-a fost mirarea să văd că sunt apreciate, premiate. La prima participare am câştigat Marele Premiu la proză la Festivalul „Eusebiu Camilar”. Preşedintele juriului a fost Petru Cimpoeşu, un prozator extrem de serios şi de bine văzut, cel care semnează pe coperta a patra a cărţii mele (alături de Felix Nicolau). Aşa că am continuat să scriu, să citesc în cenacluri, să trimit la concursuri, până când s-a adunat de o carte. Doi ani, mai precis. Apoi mi-a trebuit un an să le cizelez!

M.G.: De ce tocmai plaja de la Vadu? Ce are special acea zonă?
A.V.: A găsi un titlu pentru o carte de proză scurtă nu e foarte uşor. Mai ales atunci când textele sunt destul de diferite ca abordare şi tematică. Am întrebat prietenii, aşa am stabilit titlul. Iar coperta a fost votată pe Facebook. Democraţie!
Revenind la plaja de la Vadu, ea este ceva special: o „viitoarea Vama Veche”, după cum spune Adi Secară. Înainte de anii 2000 nu prea era accesibilă turiştilor, în zonă fiind baze militare (Corbu, Vadu, Gura Portiţei). Acolo au făcut armata mulţi filologi. Mircea Cărtărescu, spre exemplu. Acum e singura plajă sălbatică de pe litoralul românesc. Se face orice pe plajă: petreceri, nudism, sex. Libertate! Cam multe maşini de teren se foiesc pe acolo în ultima vreme, dar tot e mai bine decât în staţiuni, unde e un adevărat furnicar.

M.G.: Ce va găsi cititorul printre paginile cărţii?
A.V.: E „cudetoate”, ca să parafrazez o reclamă. Mi-am permis libertatea de a aborda teme variate, subiecte şi stiluri cât mai diferite. Există, totuşi, elemente comune. Textele sunt grupate în patru secţiuni tematice. Iar exprimarea e mai tot timpul la persoana a doua, cititorul fiind, practic, personajul principal! Poate părea pestriţ, însă e important pentru mine, la prima apariţie cu proză, să înţeleg unde mă pricep mai bine. Mă tot rod degetele să mă apuc de un roman, însă vreau „feedback” de la cititorii acestei cărţi. Mă va ajuta să mă descopăr, să mă înţeleg şi eu mai bine.
Sunt discuţii pe scara blocului, cauciucuri sparte, vecini indiscreţi, teorii ale conspiraţiei, secrete neîmpărtăşite, nevroze, peripeţii prin Republica Moldova sau prin Cipru, sex în patru şi altele… Le veţi descoperi dumneavoastră. Toate actuale, toate extrase din realitatea dimprejurul nostru, cea de azi. Unele dintre subiecte le ştiu de la prieteni, altele de pe Facebook, altele sunt cazuri despre care a scris şi presa pe larg.

M.G.: E posibil să descoperim un altfel de Andrei Velea?
A.V.: Aş spune „da”… Aş spune „nu”… După trei cărţi de poezie, e clar ceva nou: proză. Totuşi, ca ideatică, există o continuitate cu „Lumea e o pisică jigărită”. Şi acolo plecam de la realul cel mai brut cu putinţă şi încercam să descopăr valenţe metaforice chiar şi în cele mai seci evenimente. E un demers destul de similar şi aici, chiar dacă e proză. Vor spune cititorii şi criticii unde mă descurc mai bine. Una peste alta, diferenţa dintre poezie şi proză e, astăzi, una care ţine doar de modul de organizare al discursului.

M.G.: Cum ţi-ai descrie, în câteva cuvinte, cartea “Plaja de la Vadu”?
A.V.: Cea mai bună carte de proză pe care am scris-o până acum! Dar e o glumă, desigur: e prima. Acea cArtESENŢĂ pe care am publicat-o la Centrul Cultural Dunărea de Jos, adică „Orgoliul”, e una dintre prozele din această carte. Mi-e greu să o descriu… Sunt, încă, prea implicat în ea. Trebuie să mă detaşez un pic. Aşa că vă aştept la întâlnirea cu „Plaja de la Vadu” la librăria Humanitas (sâmbătă 14 decembrie, orele 16). Poate că o să-mi spuneţi voi ce-aţi înţeles din ea sau cum aţi prinde-o în câteva cuvinte.

Afişul în geamul librăriei Humanitas, Galaţi

Lansare cărţii în Galaţi

Sâmbătă 14 decembrie, orele 16, vă aştept la Librăria Humanitas Galaţi la o întâlnire cu "Plaja de la Vadu". Vor deschide discuţiie Petronela Buda, Viorel Ştefănescu şi Adi Secară. 

Lansări de carte în Galaţi

Urmează câteva lansări faine de carte în Galaţi. În primul rând: mult aşteptatul debut al lui Marius Grama în poezie ("Dresorul de duminici")! Marius va reveni cu mai multe informaţii despre data şi locul lansării. Ceea ce ştiu e: "undeva pe la mijlocul lunii decembrie". Apoi o nouă cArtESENŢĂ de poezie: Cristi Pavel (12 decembrie, orele 14, sala STUDIO, Teatrul Dramatic "Fani Tardini")! Simona Andrei va realiza partea vizuală a evenimentului. Şi voi lansa şi eu "Plaja de la Vadu" la Libraria Humanitas Galati (sâmbătă 14 decembrie, orele 16).