Stela Iorga, fotografii din Cotidian

Suntem îndreptăţiţi să vorbim despre poemele care alcătuiesc ciclul „Scrisori din Siberia” (prima parte a volumului „Ziaristică la domiciliu”) ca despre nişte „fotografii” din Cotidian (sau „scrisori”, după cum preferă autoarea Stela Iorga).
Există aici bine conturată o viziune asupra poeziei, ca poetică a Cotidianului, folosind din plin sugestiile acestuia (imagini, „cazuistică”, limbaj). Este o critică a Cotidianului, o poetică, să spunem aşa, „constatativă” – sunt mici „fotografii” pline de sugestii şi de simboluri. Orice critică, desigur, urmăreşte „corectare” unor erori (sau de-a dreptul „aberaţii”, căci aşa se înfâţişează de multe ori autoarei), însă la Stela Iorga e vorba în primul rând de „constatare”, de „aducere cu patimă la cunoştinţă”, critica fiind de multe ori subînţeleasă. Rima este jucăuşă, chiar dacă bine temperată, limbajul este „colorat”, tipic unei poetici a Cotidianului. Poemele sunt scurte şi concise, metaforice, acide, „exemplare”, „pline”, bine închegate.
Nu avem de-a face cu o „celebrare” a Cotidianului, în sensul ridicării acestuia la un rang mai înalt decât merită. Stela Iorga ştie foarte bine că există „Ceva” deasupra (identificat prin „Tine” în prima parte a volumului, apoi cu Dumnezeu creştin în partea a doua) şi respectă acest lucru („nu sunt singură/ acolo sus mi-e frică de Tine/ aici jos mi-e frică de mine/ totul e bine”, p.41). Poeta nici nu demistifică, nici nu mistifică în van, ci doar critică semnalând. Este într-atât de intrigată încât undeva spune „aş scrie şi o poezie/ dar afară numai demenţă şi prostie” (p.60). Este, cu siguranţă, un rol nobil acela pe care şi-l asumă: de a evidenţia „aberaţiile cotidiene”, însă, cum reiese din citatul de mai sus, poate fi şi un punct mort al actului poetic. În acelaşi timp, „fără să te exprimi, din haznaua istoriei, nu poţi sări în Alpha Centauri” (p.5), adică există o nevoie primordială de exprimare a poetului. De unde vine această dorinţă de exprimare ne lămureşte tot Stela Iorga: „un instinct aparte/ mă călăuzeşte fără greş/ în cunoaşterea dimensiunilor intelectuale reale/ ale oamenilor” (p.16). Poetul are menirea (şi instrumentele necesare) de a sonda sufletele oamenilor: de aici nevoia imperioasă de exprimare, precum şi dreptul de a-i critica.
Rând pe rând, poeta „coboară” în Cotidian (în scopul de a face explicit, evident, „criticabil”, „failibil”, „uman”) concepte esenţiale ca: fericirea (ca fericire de a nu avea nimic - „sunt foarte fericită/ nu am nimic/ nici măcar trenţele şi pălăria”, p.48), ţara („cât îmi iubesc ţara să nu uit/ să o înjur de mă-sa/ să o bat la cur/ să ţină minte/ să fie fată cuminte”, p.12), îngerii („îngerii se joacă pe bănci în parc”, p.27), actul reproducerii (pe care totuşi, de frică, îl „mută”: „îmi vine să depun ouă în soare/ să nu mă cloneze fiştecare”). Însăşi existenţa e tratată conform aceluiaşi registru şi descrisă ca „un banc prost/ înainte de naşterea lui Dumnezeu” (p.22).
O astfel de poetică (tip „decupaj”, „constatativă”, „fotografică”, „critică”) este pe deplin asumată de Stela Iorga: „îmi plăcea să decupez lumea/ puţin/ în rest am greşit/ iartă-mă nimic perfect nu mi-a ieşit/ dar i-am iubit” (p.34). Este o critică izvorâtă din dragoste sinceră, pătimaşă, profund implicată. Oricât de „dură”, de „colorată” ca limbaj, de şocantă ca imagini („mă-ta poartă în uter un dulap mutant”, p.32) ar fi poezia Stelei Iorga, ea este totuşi, în esenţa ei, cuminte. Este o poezie ce respectă ordinea ontologică, ce nu schimbă raporturile între planuri. Este o poezie sinceră, directă, ca-şi asumă din plin rolul de a semnala „aberaţii sinistre” (cum spunea undeva Adrian Marino).
Dacă prima parte a volumului („Scrisori din Siberia”) este alcătuită din poeme scurte, concise, a doua parte, intitulată chiar „Ziaristică la domiciliu”, este formată din poeme lungi, cu fir narativ bine condus, consistent. Dacă mai sus vorbeam de „fotografii”, de „scrisori”, aici vorbim de „reportaje”, de „mici povestiri”.
Stela Iorga se descurcă bine şi pe spaţii mai întinse. Are ce spune, ştie cum să o facă de aşa natură încât să menţină trează atenţia, vine mereu cu „pastile”, cu observaţii îndrăzneţe, cu imagini insolite. Sunt trecute în revistă, cu simţ acut al observaţiei, multe din tarele societăţii româneşti actuale, sub formă de portrete sau descrieri acide: câinii de pe stradă, „ maidanezii”, „comunitarii” (p.71: „într-o ţară bârsană/ ca a mea/ nu se poartă gloanţele/ ci câinii/ aşa că a apărut un maidanez/ fluturându-şi testiculele”, după care continuă „povestea” maidanezului ce a dat emoţii organizatorilor vizitei preşedintelui Statelor Unite, „united steiţ”, în Romania), cerşetoria organizată (p.79: cerşetorii organizaţi, „autentici rapsozi populari ai mizeriei şi declasării/ care cunosc cotaţia bursieră a buzunarelor/ şi îţi cer exact suma corelată cu inflaţia şi cursul euro la zi”, puşi faţă în faţă cu cerşetorii obişnuiţi, solitari, „cei melancolici/ pierduţi/ disperaţi/ înfometaţi”), snobismul (p.81: „printre multe calităţi/ pe dos pe care le are românul/ este şi împodobirea/ curului de maimuţă/ cât mai ochios”), spitalele, infirmierele („infirmierele/ aceste supersafte ale spitalelor/ mârlancele care se laudă la ele acasă/ adică la ţară”), beţivii, groparii etc.
Cu multă savoare este descris „fenomenul safta”(p.76): „la mine în românia/ mai ceva ca preşedintele statului/ a fost dintotdeauna femeia de servici”. Stăpână supremă peste hârtia de toaletă, „săftelu” devine, prin comparaţia cu „bmw”, un fel de „brand naţional”. Ea ştie că intelectualii sunt oameni simpli atunci când îi calcă domeniul (şi profită de asta!). Descrierea plină de umor a „fenomenului safta” se încheie cu o concluzie generică: „noi avem nişte/ toalete de coşmar/ care ne reflectă mentalitatea// ori poetic spus/ ni se vede săftelu din minte”.

Andrei P. Velea, 19 iunie 2010