Discuţie asupra ideilor estetice ale generaţiei 2000
În cadrul şedinţelor cenaclului Euridice din Bucureşti, o nouă generaţie de scriitori îşi caută recunoaşterea, sub îndrumarea, până de curând, a regretatului critic literar şi traducătorul Marin Mincu. Discutia despre cât de întemeiate sunt cererile la existenţă sub forma unei noi generaţii ale acestor tineri scriitori nu face obiectul articolului de faţă. Cert este că ei au redactat un manifest poetic, prin, pare-se, liderul lor, Adrian Urmanov, manifest intitulat “Poemul utilitar”. Să incercăm să vedem care sunt ideile estetice aruncate în joc de tinerii de la Euridice, care, susţin ei, se delimitează net atât de postmoderniştii optzecişti, cât şi de nouăzecişti. Măsura în care aceste idei se pretează la o asemenea delimitare netă, precum şi măsura în care textele acestor scriitori sunt la înălţimea programului propus, dau măsura în care suntem legitimaţi să vorbim despre o nouă generaţie de creaţie (termenul aparţine lu Vianu şi este preluat de Mincu în primul articol care pune explicit problema unei noi generaţii – A).
Primul pas : Manifestul fracturist
În 1998, doi tineri braşoveni făceau vâlvă cu un manifest literar intitulat “fracturism”. Ceva timp după lansarea acestui manifest, nu prea luat în seamă în cercurile înalte ale literaturii, Marin Mincu scrie un articol în care privea cu ochi buni acest manifest (C). Pentru Marin Mincu, acesta reprezenta “un act de curaj”. Spunem de pe acum că o parte din ideile acestui manifest se vor regăsi mai tărziu printre ideile utilitariştilor.
Fracturiştii puneau mult accet pe critica şi atitudinea socială : “fracturismul desfide şoarecii de bibliotecă şi <
Alte idei ale fracturiştilor ni le prezintă Marin Mincu în textul mai sus amintit. El inisită asupra notei de autenticitate pe care vor s-o introducă fracturiştii în textele lor, cel puţin ca program poetic: “autenticitatea scriiturii va fi dată de capacitatea scriptorului de a transcrie în limbaj <
Al doilea pas : Manifestul Poemul Utilitar, Generaţia Tu
În 2001 Marin Mincu scria articolul despre fracturişti, în 2003 apărea cel despre noua generaţie literară. Primul pas, negarea, delimitarea faţă de trecutul imediat, fusese făcut, anumite sugestii de ordin estetic fuseseră aruncate în scenă. Literatura trebuia să se întoarcă spre autenticitate, spre sinceritate, ultimile experienţe estetice, cum ar fi poetica postodernistă realului, o aruncaseră în teritorii de respiraţie poetică în care era prea evident gradul de artificial.
Manifestul noii generaţii “eu sunt poemul utilitar”(D) este un text care propune o serie de idei interesante, pe care le vom urmări cu toată atenţia. În prima parte a acestul manifest ni se prezintă o realitate pe care o simţim altminteri cu toţii şi care-i rodea şi pe fracturişti: actul poetic, trinitatea poet-mesaj-receptor, a fost coruptă. Dacă fracturiştii vedeau în lipsa de autenticitate existenţială a persoanei poetului cauza acestei situaţii (insistînd, cum am văzut mai sus, pe factori de respiraţie socială), utilitariştii o văd altundeva, anume în îndepărtarea lectorului, a receptorului, de la participarea la actul poetic. Chiar dacă. la limită, această discuţie despre inautenticitatea eului poetic şi îndepărtarea lectorului poate fi privită ca una despre cauză şi efect, totuşi contează felul în care se pune accentul.
Odată constatată această situaţie, de lipsă de unitate a actului poetic, utilitariştii vin cu următoarea soluţie, soluţie pliată, evident, pe felul în care înţeleg ei problema: o poetică nouă, care să reintegreze lectorul, care să recupereze mecanismele de sensibilizare ale poeziei şi să le pună în slujba acestui ţel. Toate bune şi frumoase până aici: decenţă şi simţ acut al realităţii. Însă felul în care această filozofie de bun simţ este pusă pe hârtie dă de gândit.
Care este acel text care, prin însuşi menirea lui, trebuie să placă tuturor? – iată cum îşi pun utilitariştii problema, întrucât pentru ei miza actului poetic este reintegrarea lectorului. Şi răspunsul e unul simplu: textul de advertising, reclama, publicitatea. Aşadar, clarifică Adrian Urmanov în alt text ce completează manifestul de mai sus, “când spun că între textul poetic şi textul publicitar nu există mari diferenţe am în vedere tocmai această identitate de virus informatic a textului: el trebuie să intre în sistemul cititorului şi să-l paraizeze, el trebuie să-şi vândă ideea sentimentul în exact acelaşi mod în care textul de advertising vinde frigidere sau detergenţi” (E). Iată ideea poetică tratată asemeni casetofoanelor de larg consum, iată-l pe poet un simplu lucrător în “departamentul de marketing al textului poetic”. Poetul este, în noua viziune, un “creator de interfeţe comunicaţionale” deoarece, în sens clasic, el era mult prea închis în propriul eu şi mult prea puţin deschis spre cititor. Urmanov nu se mai consideră tocmai din această cauză poet, deoarece: “poeţii sunt o specie frumoasă de oameni însă cu nici o altă inimă decât cea proprie şi nici un alt centru decât <
Dincolo de aceste idei, oareşicum periculoase, însă izvorâte natural din felul în care şi-au pus problema aceşti tineri scriitori, există şi sugestii interesante în manifestul utilitariştilor, care trebuie subliniate. Una dintre ele, de respiraţie psihologică şi a cărei metaforă este chiar titlul articolului de faţă, spune că reîntregirea actului poetic s-ar putea face doar prin recuperarea mecanismului insuşi de obţinere a stimulilor. Adică nu cum să prezentăm în mod original, cititorului de azi, apusul, ci cum să obţinem în eul lui acelaşi efect pe care-l obţineau alţii mai demult prin ideea apusului: se doreşte “un apus reactualizat pentru un om prezent” (D). Mutarea accentului de la tehnicile formale ale poeziei la efectul intim al sugestiilor şi simbolurilor, iată unul din scopurile poemului utilitar; altfel spus, ideea poetică este cea care primează, nu mijloacele poetice.
Acesta este, în mare, tabloul estetic în care se dezvoltă tânăra generaţie de scriitori, în măsura în care este el cuprins în cele două manifeste poetice. Importantă e conştientizarea nevrozei, a rupturii intime a actului poetic şi necesitatea găsirii unor soluţii. Desigur, soluţiile găsite sunt parţiale, dar ele conţin sugestii interesante şi, cum am văzut, complementare. Prelungite într-o direcţie sau alta, aceste soluţii particulare pot deveni periculoase. Fracturiştii, în altă ordine de idei, sunt anarhişti, ei spun: “mai bine distrugem să noi lumea”. Utilitariştii, cum am văzut, nu se ridică, în anumite pasaje teoretice ale lor, peste nivelul unui lucrător din departamentul de marketing al unei firme de vânzări de calculatoare. Vom reveni cu altă ocazie, când vom discuta şi despre câteva realizări concrete ale acestor tineri scriitori.
Andrei P. Velea
Bibliografie :
A – Marin Mincu, “O nouă generaţie literară”, Ziua Literară, nr.40, 10 februarie 2003
B – D. Crudu, M Ianuş – “Manifestul fracturist”, 1998, monitorul de Braşov (http://asalt.tripod.com/a_086.htm)
C – Marin Mincu – “Fracturismul” poetic – O negaţie neoavangardistă a optzeciştilor – revista Luceafărul, nr.7, 21 februarie 2001 (http://asalt.tripod.com/a_086.htm)
D – Adrian Urmanov – “eu sunt poemul utilitar” – revista Paradigma, nr 1-2 / 2003 (http://www.revistaparadigama.ro/)
E – Adrian Urmanov – “generaţia tu: o altă inimă / o altă literatură” – revista Paradigma, nr 1-2 / 2003 (http://www.revistaparadigama.ro/)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu