Daniel D.Marin despre "Gimnastul fără plămâni" (pe blogul personal)

Postarea originală este aici

nu prea ştiu care mai e soarta cărţilor din (nu şi de) provincie, probabil că nu ajung la târgurile de carte şi nici pe masa juriilor celor mai importante premii literare. şi, mai rău, nici măcar printre degetele celor mai înrăiţi cititori. Gimnastul fără plămâni (Ed. Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2010), a lui Andrei P. Velea, ar trebui să facă excepţie de la această regulă, fie şi numai pentru teribilul “omul vag” (un ciclu de vreo 20 de poeme scrise, dacă îmi dau eu bine seama, încă din 2001) (grupajul preferat al prefaţatorului A.G. Secară – pe care îl ştiam de mult din cronicile pe care le semna în Dunărea de Jos, dar l-am descoperit acum şi ca poet, motiv să revin la un moment dat cu un text – fiind „jurnalul liric”, în timp ce “Versurile pentru Lolita”, cu certe trimiteri, mie îmi aduc aminte şi de Adrian Diniş, un alt tânăr debutant (cu a lui Georgiana), despre care vom mai auzi), din care „confisc” la întâmplare un poem:

[examen al vieţii]

examen al vieţii la care omul vag vrea să copieze:
pe cortina pleoapelor şi-a scris, mărunt, mărunt, totul;
nu are decât să tragă de pleoape, să facă-n aşa fel încât lumina
să cadă pe text şi gata!, examenul e ca şi trecut.

dar vremea nu ţine cu el: ziua examenului e mohorâtă,
schopenhauriană, o păcură densă acoperă orice fir de lumină;
omul vag se chinuie, trage de pleoape, aprinde o brichetă chiar,
dar degeaba – lumina e slabă, mult prea slabă…

aşa că dă foaia goală… cu mâinile în buzunare,
omul vag iese din examen fluierând. Îi pare rău, desigur,
dar nu pentru că n-a luat examenul –
îi pare rău de migala cu fiţuica, de cele cîteva zile

pe care le-a pierdut cu scrisul pe pleoape,
zile în care n-a închis un ochi

pentru ca textul să nu se şteargă!

şi ca să se poată observa de unde începe, redau şi primul poem din grupaj:

[omul vag se priveşte-n oglindă]

omul vag se priveşte-n oglindă aranjându-şi aţele sprâncenelor;
e acolo o faţă ca de borcan pe care omul vag
şi-o prezintă sieşi nesatisfăcut;
se tot dă cu gel pe sprâncene, se priveşte-n oglindă,

acceptă pentru câteva minute, după care, nemulţumit, reia –
intens travaliu, cu transpiraţii şiroind sub piele,
pe care omul vag simte că abia de-l mai poate-ndura.
încearcă, tot încearcă, până când

firul răbdării se sparge: omul vag, într-un acces
de panică interioară, îşi mută sprâncenele după ureche;
abia acum mulţumit, cu aţele sub adăpostul pânzelor,
închide borcanul cu gel, rânjind satisfăcut.