(publicata pe blogul cenaclului "Noduri si Semne" aici
publicata si in Revista Dunarea de Jos, nr 107, ianuarie 2011)
Cronica vagă
Citind poeziile tânărului Andrei Velea îți vine să exclami, aproape la tot pasul: ce drăguț! Totuși, nu se poate spune despre poeziile lui Velea că ar fi kitschioase sau pline de locuri comune. Pentru că a devenit, de câteva zeci de ani, un loc comun să spui kitsch și de-a dreptul kitschios să spui loc comun. Pare, în ultimul timp, că raportul dintre locurile comune și cele mai ieșite din comun este dezastruos. De ce parte a baricadei stă Andrei Velea? Poet excepțional sau foarte promițător la cei doar 30 de ani? Poet care și-a dezvoltat propriile tehnici, sintentizând suprarealismul (acel suprarealism mai ușor de digerat) și romantismul mare (acel romantism de după romantismul propriu-zis, acele elemente retorice și schematismele care-au supraviețuit și o duc încă bine azi)? Sintetizând sau măcar trecând prin filosofii profunzi și deciși, dar nu nihiliști sau postmoderni?
Sau poate poet excepțional prin atmosfera și viziunea (trăirea) proprie. Prin puterea de redare a unor sentimente grave și absurde în note ușor umoristice (nu de-a dreptul comice, pentru că Velea este un moderat). Prin simplitatea limbajului folosit vizavi de obscuritatea mesajului?
Ce vrea Andrei Velea să ne spune atunci când scrie că
pe țeasta omului vag doi borcănați joacă astăzi cărți?
(Andrei P. Velea, Gimnastul fără plămâni, Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galați, 2010, pag. 30)
Ce sens ascuns cititorului vag, și totuși adevărat, dureros și frumos se află în acest vers? Ce jocuri metaforice, construct alegoric și idei strălucite se află în subtext? Ce morală?
Să fie totul atât de accesibil, încât citind pur și simplu textul, înțelegem instant și subtextul?
Se chelesc unul pe altul de bani, se-njură, beau,
apoi reiau, la nesfârșit, același joc monoton,
plat dinafară, însă plin de sens pentru cei dinăntru
Să fie acesta mecanismul gândirii omului vag? Omului lipsit de sensibilitățile pe care un artist (poet, de exemplu) le are atât de ascuțite și treze? Un anti-mecanism, care merge în gol sau în minus?
Și-o țin tot așa, în timp ce omul vag îi poartă pe țeastă,
îi aurește cu reflexiile cheliei și-i dă cu gel când li se zburlesc
vocile
Câtă subtilitate în a sugera cooperarea de bună voie, întreținerea acestui mecanism sinucigaș de către omul vag. Omul vag, această umbră a Omului, a artistului, a gânditorului. Și cât suprarealism în sintagma li se zburlesc - și, atât de neașteptată, continuarea: vocile. Imaginație debordantă, care trădează un suflet tânăr, îndrăzneț.
Iar când se plictisește, din pachetul celor doi
trage la nimereală o carte
Omul vag care, iată: se contopește (de bună voie) cu mecanismul monoton și stricat, din plictiseală (ce eufemism senzual pentru toate neliniștile sufletești ale omului modern!), ca într-un joc.
Și întrucât pierde mereu, are de suportat
orăcăiturile borcănaților, care-și zâmbesc complice.
Omul vag, neputincios în fața propriei sale neputințe: omul de două ori vag! Care, dacă ar avea acces la sensibilitatea Omului, și-ar da seama că el însuși râde de el.
Să fie această poezie emblema ciclului Omul vag, sau celelalte texte de aici conturează mult mai bine acest univers invers față de cel al poetului? Să fie în acest ciclu și alte sensuri înafara acestei vagități? Posibil, dar atât de bine încriptate...!
Să fi resuscitat Andrei Velea, prin acest ciclu, forța lirică a suprarealismului istoric? Să fi renunțat, cu bună știință, la acea latură de natură strict onirică? Să avem oare de a face, ca în Inception, cu un onirism hiper-conștient? Un vis lucid, într-un vis, într-un vis, într-un vis? Să fie aceasta amprenta lirică a lui Velea?
Nu.
Atâtea întrebări, și încă nu am adus în discuție decât un singur ciclu din cele șase care alcătuiesc volumul de debut al lui Andrei Velea, intitulat Gimnastul fără plămâni. Ar trebui probabil o întreagă carte sau măcar un număr de revistă mai serioasă pentru a diseca tot materialul liric de aici.
Prima serie de texte, 5 poeme, vag erotice, vag autoreferențiale, vagi ars poetice, pregătesc terenul pentru materialul hard al volumului – Omul vag, despre care am ales să vorbesc mai pe îndelete; urmează acele vag postmoderniste versuri pentru Lolita, dar nu acea Lolită a lui Nabokov, ci Lolita mai personală și în același timp mai generică, a noastră, tuturor.
Aici Velea optează pentru o viziune mai scenică, introducând romantismul (reciclându-l sau negociindu-l, cum s-ar spune) într-un cadru mai puțin intim. Îndrăgostitul și îndrăgostita, artistul și muza joacă niște roluri (Humbert-Humbert, care joacă rolul unei dedublări androgine; și Lolita, care pare un personaj strict scriptural, de neatins, un ideal și-un țel măreț, ca orice altă iubită pentru iubitul ei). Acest ciclu ar fi cel mai soft din întreg volumul, dacă nu ar fi scăpările postmoderniste dar mai ales dacă nu ar fi fost ciclul Cu Dumnezeu.
În ciclul Printre obiecte, autorul descătușează toată sinceritatea, nevinovăția și inocența de care e în stare. De aceea, uneori devine direct și patetic, epigramist:
am o iubită doar pentru nunți și-nmormântări
atât de oficială încât nu mi-a vizitat camera niciodată;
deja câțiva mă întreabă: când ai s-o cunoști mai bine?
la o nuntă sau, poate, la o înmormântare?
(Ibidem, pag. 80)
Aici umorul seamănă mai mult ca oriunde cu prea puțin cunoscutul Darie Ducan. Oricum, ciclul acesta pare scris de Octavian Paler în varianta mai bătrână (ceea ce se poate citi, firește, fie ca mai senil, fie ca mai înțelept – de altfel, nu e exclus ca unul să nu-l excludă pe celălalt).
În același stil revoltat dar cuminte (o revoltă controlată, organizată cu acordul lucrului împotriva căruia este îndreptată) temele religioase sunt aduse la zi, introduse cu farmec în cotidian:
ce minunată ar fi comunitatea noastră,
bucolică, ezoterică,
dacă n-ar exagera la sfârșitul fiecărei luni cu întreținerea
moșul ăla plăpând de administrator,
căruia cu toții obișnuim să-i spunem dumnezeu.
(Ibidem, pag. 89)
Poezia aceasta se poate citi în paralel cu acel Octavian Paler din Scrisori imaginare:
Avem timp pentru toate. Să dormim,
să alergăm în dreapta şi în stânga,
să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
(...)
Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta murim.
(Octavian Paler, Scrisori imaginare, poezia Avem timp)
Oricum, Velea echilibrează repede balanța (Velea cel moderat), și, după o strofă ca aceasta pe care am citat-o, care părea să degaje mai multă forță lirică: mai bine eu criticul și dumnezeu poetul! (Gimnastul fără plămâni, pag. 94) așa își sfârșește, ca niciodată mai patetic și declamativ, o poezie intitulată... ca niciodată mai poet. Aici ne putem gândi chiar la Păunescu, atâta forță lirică și miză!
Peisajele pariziene – acestea sunt poeziile despre care (alături de cele 5 poeme și câteva texte din ciclul Lolita) spuneam, la începutul acestei cronicuțe, că ar fi drăguțe. Și tot la acestea mă gândeam când vorbeam despre kitsch și locuri comune, despre care n-ar trebui să se mai amintească în critică. Poate că ar trebui să vorbim despre acest volum per ansamblu, și nu despre punctele lui slabe, cum ar fi acel refren inconfortabil care deschide ciclul: parisul nu-i al franței, parisul e-al...
Dacă am face aceasta, dacă am vorbi despre întregul volum, ce am spune? Că Velea tratează, pe rând, când muza (5 poeme), când miza – (omul vag), când muza (Lolita), când miza (clash-ul cultural și decăderea simbolului-Eden din ciclul Parisului), când artistul (jurnal liric). Toate acestea par, de fapt, un demers conștiincios, un proiect echitabil pentru un tânăr debutant, un volum care atestă, până la urmă, un poet.
Să fie Andrei Velea o mare promisiune a Galațiului? Sau un poet vag? Să putem spune că ne-a părăsit Păunescu și, iată, a apărut Velea?
Atâtea întrebări, un singur volum. De debut. Numit Gimnastul fără plămâni (titlu despre care prefer să nu vorbesc).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu