Valeriu VALEGVI despre volumul “Gimnastul fara plamâni” (Revista BOEMA)

~ UN DEBUT CONVINGATOR ~
Valeriu VALEGVI

Revista BOEMA Decembrie 2010 (Anul II) Nr. 12 (22)

Andrei P. Velea debuteaza convingator în poezie prin volumul “Gimnastul fara plamâni” (Editura Centrul Cultural Dunarea de Jos, Galati, 2010, 119 pag; pret neprecizat) atentând constient la imaginea de peste vremi a Galatiului de „oras cumplit de negustori”…
Autorul se bazeaza pe girul a doi oameni de cultura avizati: profesorul Constantin S. Dimofte, în calitate de redactor de carte („Andrei Velea este, în fond, un temperament clasic ce se sprijina pe o logica structurala stricta”) si scriitorul si criticul A. G. Secara, editor consultant si layout („…marele merit al scrierilor lui Velea este autenticitatea rememorarii trairii ori visarii…”). Demersul sau artistic cuprinde o perioada de circa sase ani (2001-2006), o perioada tumultoasa, cunoscuta prin cenaclurile frecventate des, plina si împlinita prin lecturi, încercari, confruntari, lamuriri, iluminari.
Asa cum a afirmat de mai multe ori, autorul empatizeaza cu doi ilustri predecesori: Gellu Naum si Mircea Cartarescu. Daca prin primul si-a sublimat spiritul, continutul si problematica textelor s-au hranit din seva cartarescului…
Stiinta cenzurii îsi pune amprenta pe discurs, îmblânzindu-i în cea mai mare parte pornirile contrare. Din rebelul de alta data mai razbat rare ecouri (o fi fost Velea rebel cu adevarat?).
Adept al preciziei deci, poetul îsi construieste cu acribie propriul areal, constientizând la vedere
importanta demersului sau. Cartea, aparuta în conditii grafice excelente, este alcatuita din sase sectiuni, în fond sase expirari ale unui evadat dintr-o realitate adesea contondenta, dar
oricum complesitoare. Ce rezulta? O alta realitate în care aceleasi obiecte îi dau alura unui gimnast „fara plamâni” – un altfel de gimnast, un gimnast în oglinda „înca alergând totul de la pietre la dumnezeu” (pag.88).
Desi apar destule personaje (omul vag, Lolita, vecinul voltaire, parizianca blonda), autorul nu le supraliciteaza vocile; retinem propria-i voce cu timbrul unei sirene. Din urmatoarele consideratii cu siguranta ca se vor desprinde destule motive pentru o lecturare atenta.
În sectiunea I – cinci poeme (2002) detectam dezideratele eului creator dintr-o perspectiva stelara. O necesara evolutie a Poemului dinspre interiorul arbitrar spre poemul plenar, al consistentei depline. Materia prima a acestei evolutii este dialogul cu EA – Fiinta iubita („…nu poti intelege faptul ca poezia nu se scrie, / ci dupa ea se-nsira palmele ori se-arunca bratele, / la fel cum nu poti intelege faptul ca poezia nu se explica. // nu poti, nu poti sa stii nimic, / deoarece, paradoxal lucru, poezie esti tu” – poem).
În sectiunea a II-a - omul vag (2001) întâlnim o mai veche obsesie a poetului pentru omul-fantosa, omul-fragmentar, omul cenusiu, omul fara contur (al meu, al tau, al nimanui…), omul care „mimeaza libertatea”, omul care pica „examenul vietii”, omul care… si pentru ca trebuiau sa poarte un nume, poetul i-a numit scurt si sigur „omul vag” („omul vag îsi odihneste numele pe-o etajera /…apoi isi pozeaza scafârlia alaturi de el, developeaza filmul, scoate / fotografia, o priveste atent, insa ceva parca lipseste…” – numele omului vag).
Sectiunea a III-a – versuri pentru Lolita (2003) este dedicata în întregime de autor Ei - Lolita. S-ar putea numi simplu: studiu de femeie în miscare. Ea este singura inspiratoare a poemelor scrise. Despre aceste poeme editorul A. G. Secara spune: „…confirma erotismul literar complicat (dar nu „scandalos”) al tânarului poet”. Doar autorul are misia de a tine în echilibru naturalul firesc cu „scandalosul” nonsalant, lucru carei si reuseste.
Cele 19 secvente ale sectiunii a IV-a - printre obiecte (jurnal liric 2004) sunt scurtcircuitate de aiuritoare verdicte precum: „între un obiect si o opera de arta e o distanta mai scurta / decât aceea dintre numele tau si titlul imprecis al acestui poem” – tu mi-ai ramas ca orice risipa). Dialogul continuat cu Ea se afla sub domnia înfloritoare a firelor, cablurilor, ecranelor, obiectelor
de tot felul. Este un dialog al unui ins mare iubitor de liniste dar si de Kant, Pessoa, chiar si usor misogin…
În sectiunea a V-a – psalmii recenti sau poemele cu dumnezeu (2004-2005) autorul traieste o superbie a existentei printre obiecte (iarasi obiectele?!). Vrea sa dizloce spatii si locuri, altfel sacre. Riscând uimiri îndreptatite, jocul, umorul si ironia îndeparteaza poetul de chipul lui Dumnezeu: „la urechea lui dumnezeu nu mai ajung de ceva timp sa delirez nimic… / sunt straturi si straturi de guri / … si nu mai are nici un farmec jocul” (la urechea lui dumnezeu nu ajung de câteva zile).
„Peisajele pariziene” (2005-2006) din sectiunea a VI-a a cartii alcatuiesc o radiografie a sufletului marelui oras. Un oras configurat mai mult de destine umane decât de cladiri, locuri
si… perisabile obiecte. Poetul îsi exiba aici întreg frisonul existential, coabitând cu el însusi în texte scrise cu o debordanta încordare: „eu fac, în poemele mele, trafic cu fete din europa de est; / le-agat versuri de buric si le ascund într-un volum / cu cravata oranj a lui baudelaire drept coperta; / însa pariziencele prefera proza, au dosurile cât toate romanele lui proust deodata!” (travestiti prost barbieriti…)
Pare ca nimic nu-l mai poate opri pe acest tânar poet din cursa ce abia a început-o. Vânt bun din suflet!