Despre „Pareidolia” (Laurenţiu Belizan)

O să te muşc de umeri până îţi va da soarele

(despre „Pareidolia” de Laurenţiu Belizan)

Laurenţiu Belizan a debutat în toamna lui 2011 la editura Humanitas cu un volum de versuri ce poartă titlul „Pareidolia”. Voi explica puţin mai jos ce înseamnă acest cuvânt. Volumul a apărut în urma câştigării „Concursului de Debut Literar UniCredit”, ediţia a IV-a, 2011, iar lansarea a avut loc la Târgul de Carte „Gaudeamus”. Manuscrisul a mai participat la acelaşi concurs şi cu un an înainte, fără succes însă, aşa că, iată, perseverenţa şi talentul autorului au fost, totuşi, răsplătite de către un juriu format din Liviu Papadima, Paul Cernat şi Radu Paraschivescu. Laurenţiu Belizan s-a născut în Slobozia, a făcut liceu în Buzău şi facultatea la Bucureşti. Vârsta? Să spunem doar, aşa cum îi place autorului, că debutează la vârsta lui Arghezi.

Laurenţiu Belizan frecventează cu pasiune site-urile de literatură. Spre exemplu, pe „Agonia” (sau „poezie.ro”) are zeci de poeme publicate începând cu aul 2008. Cartea de debut este foarte consistentă, numără 190 de pagini. Încep cu un mic reproş, anume acela că este destul de dificil de urmărit (de către un cronicar) o carte de poeme într-atât de consistentă. Spunea bine cineva că un volum de versuri nu ar trebui să depăşească 70 de pagini. Dar să trecem cu vederea acest aspect, ţinând cont de faptul că, totuşi, e vorba de un debut (cu toate emoţiile şi lipsa lui de experienţă).

După ce am citit cartea până la jumătate, am pierdut notiţele şi a trebui să reiau lectura, iată-mă, în cele din urmă, la sfârşit! Dacă volumul ar fi fost organizat de „cicluri” sau pe „secvenţe” tematice de poeme, mi-ar fi fost mai comod să structurez materialul poetic. Laurenţiu, însă, ne prezintă un bloc compact de poeme. Iată că de această dată încep mai degrabă cu reproşurile: prea puţin poeme „rup rândul”, prea puţine contraste valorice. Volumul este destul de liniar, fără suficiente suişuri sau coborâşuri. Îmi amintesc de sfatul pe care Călinescu îl dădea în „Cursul de poezie”, acela de a alterna poemele mai bune cu cele mai puţin bune. Laurenţiu Belizan nu are poeme slabe, ci foarte multe poeme bune şi câteva excelente. El este, după cum remarcau şi alţi cronicari, un calofil. Poeme de dragoste, vag erotice, amintiri, referiri la lecturi şi realităţi medicale sau tehnologie, tot felul de meditaţii despre poezie sau despre viaţă, toate sunt prinse cu măiestrie şi rafinament într-o „broderie” de peste 190 de pagini. Cred că cea mai bună modalitate de a vă introduce în lumea poetică a lui Laurenţiu este să merg din vârf în vârf. Adică să trec prin câteva dintre poemele care sparg această uşoară impresie de liniaritate.

Să lămurim, pentru început, titlul. Ce este „pareidolia”? Este un efect secundar al creierului uman, generat din nevoia de a recunoaşte cu viteză sporită anumite obiecte comune, precum chipurile sau trupurile umane, pornind de la stimuli exteriori vagi. Mai precis: pareidolia intervine atunci când „vedem” chipuri umane în nori, pe feliile de pâine prăjită, ori siluete în zaţul de cafea scurs pe marginea ceştii. Pareidolia, ne spune Laurenţiu Belizan în poemul cu acelaşi titlu de la pagina 119, vine dintr-o nevoie de odihnă (şi nu e singurul poem în care autorul pledează pentru odihna şi pauza de la agitaţia cotidiană): „gura mea nu este decât o cicatrice/ pe cale de vindecare/ suntem programaţi să căutăm şabloane peste tot/ mintea are nevoie de odihnă în acest haos/ în care viaţa a devenit cel mai mare clişeu”. O amintire marcantă din copilărie: „nu am putut strivi/ în copilărie broasca râioasă/ care m-a umplut de negi/ o săptămână întreagă dimineţile/ bunica maria îmi acoperea faţa întreagă cu lapte/ şi o corcitură de pechinez mă lingea lacom”. Şi iată „efectul” pareidolia: „ionuţ m-a privit fascinat apoi în praful uliţei/ obrazul stâng mi se tămăduise/ pe cel drept rămăsese profilul actorului din jesus superstar/ care a dispărut după trei nopţi cu lună plină”. Frumos!

Un poem care a fost recitat de către criticul Paul Cernat cu ocazia lansării cărţii este şi preferatul meu: „Vin creioaneleeeee!” (p.27) Aici (ca şi în alte părţi), Laurenţiu Belizan îşi lasă cu adevărat fantezia „să zboare”, „s-o ia razna”. Imaginarul se împleteşte cu realul într-un mod neaşteptat, referinţele culturale sunt perfect nimerite, poemul făcându-ne să simţim cu adevărat pericolul „invaziei” creioanelor. Iată: „de sub masă de prin ghiozdane/ din colţul buzelor şi al urechilor/ vin creioanele ţopăie prin oraş pe picioroange/ uneori se mai scarpină în capul lor de gumă arabică […] vin creioaneleeeee!/ invazia lor de lăcustă pe geamuri/ pe mucegăiţii pereţi/ pe sub uşă gată să extermine albul foilor/ au pregătit asaltul catapultelor legiuni întregi de clone/ ochiul lor ciclopic ţinteşte un asteroid/ fiecare visând la o mână/ care scrie poveşti şi scrisori mamelor rămase în praguri/ sau iubitelor fără căpătâi […] vin creioaneleeeee!/ cohorte de muşte ameţite stive de mortăciuni pe stradă tauri/ în mijlocul lor creionul savonarola/ ascuţind cuvântul şi implantându-l în inima ta”. Şi pentru ce tot acest „balamuc”? Iată cât de frumos se termină poemul: „vin creioaneleeeee!/ sfârşitul lor înseamnă portretul tău pe asfaltul lumii/ un abur împrăştie rumeguşul lor de nisip// o mână scrie într-o limbă necunoscută/ eu/ tu/ dumnezeu”.

La pagina 92, un alt poem de factură similară celui de mai sus „rupe rândurile”: „poem din migdale amare”. „rasputin ar fi adorat-o pe mata hari/ dacă ea ar fi ştiu să gătească blinii/ ascunsă într-o matrioşka/ în timp ce el răscolea nopţile/ cu dinţii gata ascuţiţi să-i reteze sfârcurile”. Apoi continuă: „rasputin ar fi adorat-o pe mata hari/ ca pe o ţarină cu scuturi la sâni ca şi cum în prag de seară/ ceaslovul s-ar fi deschis mereu la aceeaşi rugăciune/ poate ea ar fi dansat prea sobru pe o turlă/ iar el încâlcind dezlegatul slovelor/ şi-ar fi lăsat prozeliţii într-o bojdeucă fără acoperiş/ ar fi îmbrăţişat drumul către casă cu ochii lui de şaman/ iar ea s-ar fi rotit în palma înceţoşată/ precum balerinele în cutii muzicale/ el pândind-o hulpav în spatele geamurilor”. Însă: „a venit decembrie/ istoria a împăturit ziarul cu ţari şi călugări/ pe sub gheaţă se mai aude oftatul lui rasputin/ cerul se chinuie să nască zăpezile/ iar clopotele tremură şi acum de frig”

Voi încheia această prezentare cu poemul care dă şi titlul acestei cronici: „o să muşc de umeri până îţi va da soarele” (p.14) Poemul este caracteristic unei nostalgii care străbate, ca un fir roşu, cartea. Iată: „pe masă au rămas câteva discuri de pâine/ şi două petale de crizantemă căzute din ochiul lui shiva/ dacă le-aş pune pe gramofonul bunicii/ ţi-ar ademeni glasul pe geam/ iar vocalele tale prelungi i-ar şterge praful lăsat de umbre”. Dar este bine cuprinsă şi atmosfera cuminte-erotică, precum şi modul neintrusiv al contactului cu realitatea palpabilă, cu „oraşul”: „te simt deasupra mea învârtind osiile unei constelaţii/ sunt un trup incomplet fără tine draga mea!/ să ne ascundem sub fân într-o căruţă ce râvneşte asfaltul citadelei!/ iar petalele de crizantemă ascunse în sân/ de privirile funcţionarilor grăbiţi/ la întâlnirea cu prima chenzină/ vor şterge suav ultimul vinil/ al patefonului din memoria mansardelor”

Horia Gârbea spunea undeva: „douămiismul apune şi e schimbat pe altceva” (http://horiagarbea.blogspot.com/2012/02/chiar-asa-schimbare-de-paradigma-in_28.html). Între numele care par a aduce „o schimbare de paradigmă în poezia românească”, figurează şi cel al lui Laurenţiu Belizan (cu eticheta de „ceva mai calofil”). Eu nu văd aşa. Îl văd, intr-adevăr, „ceva mai calofil” pe Laurenţiu Belizan, însă îl văd înafara oricărei „schimbări de paradigmă poetică”. Un poet bun pur şi simplu, în afara oricărei generaţii.

*publicat în revista Dunărea de Jos nr.122, aprilie 2012