Iată fiinţa în faţa iluminărilor ciudate…

de Constantin Dimofte, critic literar
(prefaţa viitorului volum "Gimnastul fără plămâni")

E posibil ca Andrei Velea, autorul acestui volum, să sugereze prin acest titlu, fără îndoieli bizar, starea de spirit a individului care se exercită preponderent în sfera intensităţii de gând. Expresiv, poate fi şi o modalitate a poetului de a-şi manifesta un tip contrariant, aparte, al perplexităţii în faţa unei realităţi diversive.
Şi iată fiinţa în faţa iluminărilor ciudate, atunci când creatul işi pierde contururile aparenţei vizibile, posibil o altă formă a mistificării, atunci când ochiul scrutator pătrunde în starea de taină a intimităţii lucrurilor cu o privire dăruită şi trainică. Mai poate fi aici vorba de alegerea pierderii inocenţei şi a pătrunderii în starea de iluminare a fiinţei supusă stării de cântec şi vrajă, atunci când te dăruieşti unei alte categorii de existenţă, a celei ficţionale, mai reală decât realitatea însăşi.

Întotdeauna poetul este însoţit de complementul său feminin. Se pare că subiectul meditativ se echilibrează numai în preajma dublului său existenţial. Dar dacă poetul se mulţumeşte cu rolul de observator şi înregistrator al realităţii femeii, cea care se supune tuturor metamorfozelor, tuturor furtunilor exprimate este ea :
«te-am vazut o secundă înainte de a te pierde ;
privirea ta işi pierduse (şi ea) timiditatea; o dezinhibare totală
te cuprinsese, luminându-te brusc pe dinăuntru;
când te-am pierdut în poemul acela [...]» (poemul acela)
Poezia autorului tinde către o existenţă pură, cu nuanţe plotiniene, care se mântuie la întâlnirea cu trupul de mişcare sensibilă a poetului.
Deci sufletul poeziei sale îşi caută un corp pe care şi-l găseşte în starea de graţie a subiectului vibrant care-şi «înşiră palmele» ori îşi «aruncă braţele» în succesiunea unei ordonări stranii.
Şi mai adaugă: «la fel cum nu poţi înţelege faptul că poezia nu se explică». Dacă putem să concedem că «poezia nu se explică» cu instrumentele obişnuite ale logicii fragmentare, printr-un fel de quod erat demonstrandum, trebuie să fim de acord că ea lucrează asupra noastră prin acel ferment ascuns în sine care farmecă şi, în acelaşi timp, stimulează organicitatea gândului sensibil. E o modalitate de a te situa în spaţiile vibrante cu nădejdea surprinderii vrajei şi deşteptarea bucuriei învăluite în ceremoniile secrete.
Tot atât de adevărat este că adeseori poezia poate fi asociată unui fior de «uite-l este, uite-l nu e», fiindcă e de la sine înţeles că pentru a crea poezia trebuie să fii stăpânit de o stare poetică.
Cum am mai observat, poetul foloseşte, cu precădere, un intermediar feminin pentru a-şi mărturisi impresiile sale lirice. Pe de altă parte, această manevră îi permite să-şi manifeste cu mai multă uşurinţă spiritul zeflemitor, acizii săi dizolvanţi, în raport cu feminitatea de natură mimetică şi imposibile de a pătrunde subtilităţile gândirii lirice :
«din celălalt capăt al străzii te vedeam bine:
împătureai versurile, îţi îndreptai cutele sacoului
şi plecai încet, punctând cu flecurile de la tocuri
confundarea ta cu acel arbitrar.» (poemul arbitrar)
Şi iată-l pe poet abandonat unui «morb» interior, atunci când îşi observă dublul său existenţial feminin, la rândul său supus acelui «mecanism» fascinant, de necontrolat, încât «parcă te recită cineva din mine» (poemul interior).
În altă parte: poezia este capabilă de noi şi fascinante reconfigurări atunci când sub stratul de aparenţă al inconsistenţei, sub presiunea ludicului, ca joc grav şi metamorfic, subiectul capătă o adevărată şi superbă consistenţă:
«am observat cum versurile,
adunându-se sângelui tău rar,
încep să-ţi mişte întunecimi, contururi mai bine definite,

voaluri, asprimi, durităţi chiar;
şi te vedeam mai clar: cu ochii tăi albaştri, coapse,tocuri,
prindeai consistenţă,
te-alcătuiau cuvintele din nou.» (poemul consistenţei)

A doua secvenţă a acestui excurs liric poartă numele: «Versuri pentru Lolita» , cu subtitlul «dintr-un carnet de-al lui Humbert-Humbert nedescoperit încă».
Exotismul emanat din titlu, ca şi paradoxul din menţiunea din subtitlu, ne obligă să afirmăm că poetul se lasă sedus de farmecul unor sugestii simboliste.
Andrei Velea este, în fond, un temperament clasic ce se sprijină pe o logică structurală strictă, care, cum este şi firesc la un artist ce a parcurs tot felul de experienţe poetice, nu neglijează formal nici sugestiile venite din alte zone: ale simbolismului, postmodernismului ş.a.m.d.
Simbolistă este şi implicarea armoniilor muzicale în trupul poeziei. Undeva, misterul interior al feminităţii se topeşte în armoniile muzicii lui Ravel:
«după ce te-ai agitat o oră, plângeai în surdină pe canapea;
alături: ravel – concertul în g pentru pian şi, evident, dezvelite,
coapsele şi fesele tale;
cine te mai înţelege şi pe tine, Lolita ?»
Magia fiinţei iubite, Lolita, emanând acea vrajă, imposibil de aproximat, îl înrobeşte pe acest Ulyse, sedus de chemările misterioase ale adâncului feminin, încât, orice ar face: «iarăşi te-aleg pe tine, supliciul meu, Lolita.»
Pentru ca, apoi, poetul să apropie misterul unduitor al feminităţii, armoniile constituţiei fizice ale acesteia, de muzica lui Brahms: «în limita unei presupuse decenţe, doar brahms şi coapsele tale»
Aparenţa înşelătoare a femeii îi trezeşte poetului sentimentul de prevedere: «mă priveşti azi de parcă pui ceva la cale, / însă te-asigur: / ţeşi intrigi în ceaţă, zeiţo!», pentru ca, în sfârşit, să-şi asume el însuşi vina de a minţi, încadrându-se în ritmurile mistificante ale femeii : «...o siguranţă firavă / cu fiecare rând – stiu: mint , Lolita... mint...»

În treacăt, să înregistrăm şi secvenţa lirică «Psalmii recenţi» sau «Poemele cu Dumnezeu»
Mediaţia lirică a lui Andrei Velea îşi pierde aici foarte mult din conţinutul de gravitate, transformându-se în nişte agreabile bizarerii. Nu trebuie, totuşi, să-l luăm în serios nici atunci când spune, referindu-se la faptul că Dumnezeu l-a închis în craniul propriei imaginaţii, ceea ce în fond nu ni se pare deloc inconvenabil:
«am făcut însă greşeala să-mi las numărul de telefon
şi de atunci mă sun în fiecare seară, mai insistent,
mai alambicat ca fumul,
propunându-mi tot felul întâlniri indecente în poemele astea»

Mai adecvată ni se pare maniera grotescă în care este tratat peisajul uman al Parisului, şi nu numai uman, transformat în contemporaneitate, într-un spaţiu de existenţă babilonică.
Suntem într-un Paris depersonalizat, dar plin de personaje eşuate într-un areal lugubru, cu nuanţe tragicomice. Secvenţa poartă titlul «Peisaje pariziene»