(elegie) pentru un prieten aproape real

*
într-un spaţiu închis, al ecoului,
dai totul pe timp:
demult nu mai ai jaluzele la ferestre, dar, culmea,
nicio rază de soare nu-ţi deranjează dimineţile

uşile-au devenit inutile,
aşa că le-ai amanetat

dar, la fel de bizar,
niciun prieten nu-ţi mai calcă pragul,
niciunul dintre vecinii, care se uitau cândva şi pe gaura cheii,
nu mai aruncă vreo privire

ai dat cărţile: nu mai accepţi povestiri concrete,
în spaţiul prelungit la infinit, diluat ca o cafea
în care abia de s-au turnat, zgârcit,
câteva fire de substanţă

masa de scris, cerneala şi cele câteva foi mâzgâlite,
au avut acceaşi soartă;
însă cel mai greu te-ai despărţit de iubită,
care a coborât din trenul difuz către neant

intrigată, dezamăgită, înşelată

eşti uscat ca o trestie, îmi spune,
săruţi zilnic tălpile unei divinităţi imaginare

aş vrea să te sun, să te trezesc din strania reverie,
dar cineva ţi-a tăiat cablul de la telefon
şi nici curent nu mai ai în sonerie..