Virtualia – un tablou al poeziei actuale (interviu cu Alina Manole)

(interviu publicat în revista „Dunărea de Jos”, Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, Galaţi, nr.117, noiembrie 2011)

Pe 14 octombrie 2011, la Iaşi, într-o zi frumoasă de toamnă, concomitent cu Sărbătoarea Sfintei Parascheva, a avut loc un nou cenaclu Virtualia. Alina Manole, coordonatoarea proiectului, a avut amabilitatea de a răspunde la câteva întrebări (axate, în special, pe antologia cenaclului):

Iată-ne ajunşi la cea de-a treisprezecea ediţie a cenaclului Virtualia (eveniment unde a avut loc şi lansarea celei de-a noua antologii). Departe de a fi un număr cu ghinion! Cum a pornit proiectul şi de unde acest nume?

Cenaclul Virtualia s-a născut într-o seară din iarna lui 2003, când mi-a trecut prin cap ideea de a desfăşura în Iaşi, la Casa Pogor, un cenaclu de literatură, unde să se întâlnească prietenii de pe site-ul www.poezie.ro. Numele de Virtualia a fost dat de o prietenă de-a noastră, Violeta şi „aprobat” de poetul, publicistul şi omul de mare valoare literară şi umană, cel ce a fost Mihai Leoveanu (1953-2009).
Prima întâlnire cu câţiva membri ai acelui site a fost pe 8 februarie 2003, în hrubele de la Casa Pogor… când zăpada era cât casa… Cenaclul a fost înscris în programul cultural al Muzeului Literaturii Române, încă de la prima ediţie.
La ediţiile Cenaclului au participat poeţi din ţară şi chiar din străinătate, din Republica Moldova şi Germania. Acum, Cenaclul Virtualia aparţine în exclusivitate Muzeului Literaturii Române Iaşi şi are ca ţintă promovarea literaturii de calitate şi a artelor frumoase în general.

Ne puteţi împărtăşi câteva impresii de la ediţia din acest an? Unde s-a desfăşurat, programul, invitaţii…

Ediţia din acest an a avut loc la Galeriile Anticariat Dumitru Grumăzescu, din Iaşi, un loc feeric şi un popas mereu primitor pentru scriitorii ieşeni, precum şi o ţintă de vizitat pentru turiştii care trec prin Iaşi. Am avut ca invitaţi pe doamna Ionuţa Necula, coordonatoarea librăriei Humanitas din Iaşi, pe dl. Dumitru Grumăzescu. Alţi invitaţi... intră cine vrea, rămâne cine poate! ... vorba străbunilor junimişti, mai actuală ca oricând.

Cum sunt selectaţi participanţii la antologie? Are internetul un rol important (sau chiar exclusiv) în această privinţă?

Avem un blog: virtualia.wordpress.com, o adresă de email: cenaclul_virtualia@yahoo.com, un site partener: hermeneia.com. Textele sunt trimise exclusiv via internet. Lucrez volumul exclusiv electronic, însă ultima corectură o fac întotdeauna „pe hârtie”. Ochiul percepe mult mai bine o greşeală pe hârtie decât pe ecranul computerului.

Cine realizează selecţia? Există criterii de valoare, vârstă sau notorietate?

Selecţia pentru antologie este realizată de mine, consultându-mă, tot via internet, cu poetul Vlad Turburea (din Bucureşti), cel care a realizat şi coperta volumului. Criteriile sunt doar cele care ţin de valoare. Valoarea unui scriitor este dată de talent, însumat obligatoriu cu bagajul cultural pe care acesta îl poartă cu sine, în minte, inimă şi suflet.

Consideraţi că această antologie joacă un rol în conturarea unei noi generaţii de poezie (post-douămiiste)? Sau se vrea doar un tablou al poeziei actuale aşa cum este ea, dincolo de orice pretenţii generaţioniste?

Mai degrabă să ne aducem în memoria vizuală un tablou de Monet, acel răsărit de soare în care parcă aerul, lumina sunt pictate corpuscular. Ei, bine, să ne imaginăm, fără a avea vreo pretenţie vizionară, că tabloul Virtualiei este format din toate acele linii fine lăsate de fiecare scriitor participant la antologie – dacă priveşti de aproape, nu percepi decât câteva linii, însă ansamblul este impresionant! Aş îndrăzni să afirm că antologiile Virtualia, fiecare în parte, încearcă să impresioneze printr-o tehnică a eclerajului, având ca instrument cuvântul, frumos scris, cuprins în poezie. Fără nicio intenţie iniţială, prin Virtualia, am scris, la Iaşi, o frază din istoria Literaturii Române.

Va ajunge antologia pe masa celor mai importante reviste culturale din ţară? Ce canale de popularizare mai folosiţi?

Personal, nu mă interesează popularitatea. Voi trimite antologia la câteva reviste de cultură. Suntem cunoscuţi, suntem din 2003 „pe piaţa culturală”. Avem şi noi, ca toată lumea, ai noştri „cârcotaşi şi mâncători de pişcoturi”. Reclama negativă tot reclamă e, vorba maestrului Radu Herinean, de pe site-ul căruia am pornit cu toţii (mă refer la poezie.ro). Am avut, ca parteneri media, de-a lungul timpului, Radio Iaşi, Radio Lynx din Bucureşti, Radio StillOnline, TV Iaşi Life, postul de televiziune TeleM din Iaşi, revista de cultură TheChronicle, site-urile de literatură poezie.ro, Hermeneia.com, ba chiar am ajuns şi ca subiect de discuţii în Jurnalul Naţional!

Va fi antologia Virtualia disponibilă în librării? Cum poate intra cineva în posesia unui exemplar?

Poezia zace în librării, rareori vezi pe cineva cumpărând un volum de poezie. Revistele sunt pline ochi şi plictisite de cărţi. Mai degrabă, voi lua cele zece exemplare, câte mai am, cu mine, într-o zi însorită de toamnă, voi merge pe stradă şi voi alege zece oameni necunoscuţi, obişnuiţi, fără fiţe, cărora le voi face cadou câte un volum. Dacă tu, cititorule necunoscut, vrei să fii printre acei zece „primitori de virtualii”, poţi să îmi scrii un email pe adresa cenaclului. Am în intenţie, cândva, să donez toată colecţia către Biblioteca Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi.

Ne puteţi spune câteva cuvinte despre tiraj şi despre o posibilă versiune electronică a cărţii?

Tirajul antologiei a fost de 150 exemplare, realizat la editura PIM din Iaşi. Versiunea electronică, în format pdf, o veţi putea citi pe blogul cenaclului, la fel ca şi celelalte antologii din anii trecuţi.

Alte lucruri care doriţi să fie cunoscute despre antologia Virtualia, înafara celor deja menţionate mai sus?

Ce ar mai fi de spus despre antologia Virtualia... În spatele acestor volume stau zeci de ore muncă, nopţi nedormite şi câţiva oameni. Despre aceşti oameni aş vrea să vă vorbesc. Despre doamna Măriuca, „şefa” Editurii PIM, care, de ani de zile, ştie că ajungem cu tiparul în ultima clipă şi mereu ne-a susţinut cu o vorbă bună către angajaţi; „lăsaţi alte comenzi, Virtualia e urgenţă!”. Despre oamenii simpli, modeşti, de la tipografia PIM din Iaşi, cărora nici nu le ştiu numele, dar care, cu cea mai mare atenţie şi răbdare, lucrează pentru ca „să iasă nuanţa de culoare potrivită” sau „să taie şi acel 1 milimetru în plus pentru ca marginile să fie perfecte”. Despre cei care au contribuit financiar pentru tipărirea antologiei din acest an, Silvia Bitere din Constanţa, Maria Dobrescu din Câmpina şi Florin Caragiu din Bucureşti. Şi, nu în ultimul rând, despre poetul şi graficianul Vlad Turburea, cel care a realizat, într-un mod desăvârşit, coperta antologiei.

Participanţii la cea de-a IX-a antologie Virtualia sunt: Adrian A.Agheorghesei, Mihaela Aionesei, Leonard Ancuţa, Şerban Axinte, Ioan Barb, Laurenţiu Belizan, Silvia Bitere, Paul Blaj, Raluca Blezniuc, Eugen Bot, Daniel Bratu, Florin Caragiu, Magda Chiosac, Ştefan Ciobanu, Dorin Cozan, Maria Gabriela Dobrescu, Şerban Georgescu, Paul Gorban, Raluca Gorcea, Carmen Tania Grigore, Katya Kelaro, Maria Doina Leonte, Alina Manole, Rareş Petrişor, Maria Prochipiuc, Călin Sămărghiţan, Florian Silişteanu, Sebi Şufariu, Cristina Ştefan, Virgil Titarenco, Dan Tristian, Vlad Turburea, Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), Andrei Velea, Oana Zahiu

A consemnat Andrei Velea

Stela Iorga în două poeme

Ultimul volum de poeme al Stelei Iorga, "Coffin Blues" (editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2011), va fi lansat diseară (14 noiembrie 2011, orele 17) în cadrul cenaclului Cubul Critic Oblio.

coffin blues

m-am uscat toată pe dinăuntru
mâinile arată ca nişte gheare
ale unei făpturi din subpământuri
ochii îmi clipesc speriaţi de noaptea care s-a lăsat nedrept peste mine
şi din pământ ţâşnesc rând pe rând mâinile mele căutând lumina
de dincolo de unde am fost azvârlită
doamne ce luptă hidoasă
care şi cine dă să moară veşnic în mine
încă nu ştiu pe cine îngrop
şi dau să mă salt afară
din mormânt
să urc la loc pe crucea de mi-a lăsat-o darnic
Domnul.

break-down blues

când te desparţi
e simplu
se cheamă îngerul aproape
mai aproape
şi el vine
ca un câine credincios
apoi se aşează cu capul pe genunchi
şi i se scot ochii din găvane
apoi se mângâie îngerul pe cap
i se dă o pălmuţă la fund
şi i se spune cu blândeţe
acum du-te să vezi lumea
şi pe dumnezeu.

Andrei Velea în baza de date a Bibliotecii Naţionale a României

Cu aceste intrări figurez în baza de date a Bibliotecii Naţionale a României. Apăsaţi aici.

Gellu Dorian despre "Gimnastul fără plămâni" în "Convorbiri literare"

Articol original aici

Debuturi

ANDREI P. VELEA – GIMNASTUL FĂRĂ PLĂMÎNI

Gellu DORIAN

Blindată cu prefată (semnată de Constantin S. Dimofte) si postfată (semnată de a.g secară), cartea de debut a lui Andrei P. Velea – Gimnastul fără plămîni –, apărută la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos în 2010, pe lîngă faptul că vine destul de tîrziu (la treizeci de ani) pentru un debut, este si un soi de antologie din creatia acestui poet prezent, pînă la această aparitie, în mai multe antologii si pe paginile de net ale unor site-uri ale nenumăratelor cluburi literare internautice, ceea ce pare insolit pentru un debut editorial. Într-un fel gălăteanul Andrei P. Velea repetă metoda de debut de dinainte de 1989, cînd cei mai multi poeti din promotia optzeci debutau editorial abia după ce ieseau în mai multe antologii, fie în urma unor concursuri ale editurilor (Eminescu, Albatros, Cartea Românească, Junimea etc.) fie în atitudini cenacliere, cum au fost antologiile Aer cu diamante si Cinci, care au făcut carieră si încă mai fac acum la reeditare. Atunci metoda era impusă, acum, dacă a fost făcută constient, este autoimpusă si demonstrează o capacitate de selectie demnă de luat în seamă a autorului, care, de altfel, ar fi putut debuta mult mai devreme, de prin anul 2000, însă, circumspect, a tatonat zona si propria-i poezie si si-a spus că e mai bine asa. Cele sase sectiuni ale cărtii sînt selectii din poeziile scrise în perioada 2001-2006, fiecare cu un posibil titlu de carte, sugerînd rigoarea selectiei.

Omul vag, cu care ar fi trebuit să-si înceapă cartea si care ar fi putut fi si titlul acesteia, este scris în 2001 si mi se pare sectiunea cea mai împlinită a cărtii, cum Versuri pentru Lolita, cea mai slabă sectiune. Însă voi reveni asupra acestui aspect. Abordarea severă a imaginii omului vag, o notiune ce pare a fi desprinsă din Robert Musil – omul fără însusiri – reprezintă o noutate, la nivel de idee poetică, în arealul liricii noi de la noi, si mai putin la nivelul realizării poetice, ca text. Portretele realizate de poet sînt elocvente; usorul narcisism al acestui tip de om, iscat cumva din trunchiul «omului nou», se poate usor depista în fragmentele incluse în această sectiune: „omul vag se priveste-n oglindă aranjîndu-si atele sprîncenelor;/ e acolo o fată ca de borcan pe care omul vag/ si-o prezintă siesi nesatisfăcut;/ se tot dă cu gel pe sprîncene, se priveste-n oglindă,/ / acceptă pentru cîteva minute, după care, nemultumit, reia –/ intens travaliu, cu transpiratii siroind sub piele,/ pe care omul vag simte că abia de-l mai poate-ndura./ încearcă, tot încearcă pînă cînd/ / firul răbdării se sparge: omul vag, într-un acces/ de panică interioară, îsi mută sprîncenele spre ureche; abia acum multumit, cu atele sub adăpostul pînzelor,/ închide borcanul cu gel, rînjind satisfăcut’’. Plecînd, poate, de la teoria lui Constantin Virgil Negoită, din domeniul ciberneticii, cea a «teoriei fuzzy», cea a «vagului», Andrei P. Velea reuseste, din cuvinte, să contureze, caricatural, un portret de tip Dali, lucru ce se repetă si în celelalte fragmente ale cărtii. O mistificare a demistificării, ca un fel de racursi, poate fi descoperită usor la o primă lecturii a acestor fragmente. Pare a fi totusi un delir. Si atunci îl întelegi pe Andreo P. Velea de ce si-a deschis cartea cu “cinci poeme” scrise cu un an mai tîrziu, în 2002: „citesti versurile astea ca pe-un delir/ si crezi că nu-i nimic în realitate care să le corespundă(…)’’. Si poate că are dreptate: este destul de greu să găsesti corespondentul în realitate în astfel de versuri, însă «omul vag» de care vorbeam mai sus se poate vedea la tot pasul. Al doilea fragment din cele cinci poeme selectate poartă un titlu care te provoacă – (poemul consistentei). Citindu-l te detasezi de această idee si intri în substraturile lui, descoperind, în fond, aceleasi tehnici pe care poetul nostru le exersează cu abilitate: „stăteai înfoiată pe-o linie a înserării,/ cu urechea dreaptă lipită de trecerile aerului pe lîngă tine./ nu te vedeam decît după desen:/ în seara aceea scăpasesi de-a dreptul de consistentă.’’. Fuga lui Andrei P. Velea prin «hătisurile» poemului este una a căutării dublului, a celuilalt, care nu este, în fond, un alter ego, ci o altă fiintă chiar, de alt gen – corespondentul reflectiei este o femeie, o «ea», pe care poetul o priveste numai prin sine, ca într-o introspectie. Acest lucru nu se vede în sectiunea dedicată Lolitei – personaj nabokovian cunoscut, arondat acelei realităti, exigent si liber filtrate de scriitorul american de origine rusă, preluat de altfel cu o insistentă aproape supărătoare si de un alt poet, Virgil Diaconu –, ci în alte texte din carte unde «oglinda» este mult mai conotativă, ca element stilistic, decît imaginea din realitate care, fie că se vaită, fie că este încîntată de ce vede, poate fi usor decriptată. Chiar dacă Andrei P. Velea se pune în pielea personajului Humbert-Humbert, preluînd pasămite fragmete dintr-un caiet al acestuia, realizările poetice sînt sub nivel, desuete pe alocuri, nici lascive, nici incitante, ci doar evidente, însă deloc rău scrise: „mă privesti azi de parcă pui ceva la cale,/ însă te-asigur:/ tesi intrigi în ceată, zeito!/ / toată această mreajă,/ atent pusă la cale, scriind-o pe hîrtie,/ se-arată mai clară, mai limpede ca sticla./ aici te ocolesc,/ pentru că scriu despre tine – în versurile astea/ n-ai să mai joci niciodată,/ Lolita!/ / o sigurantă firavă/ cu fiecare rînd…/ stiu: mint Lolita…mint…”. Acest mod de adresabilitate, vocativizat – pustoaico, zeito – sau repetarea obsesivă a numelui, proprietate a altuia, chiar dacă ea – Lolita – aici tine loc de substitut, de pseudonim, de poreclă dacă vreti, nu este în favoarea poeziei, ci dimpotrivă.

Că poezia lui Andrei P. Velea tinde să se transforme în bliz-uri, în preluare de imagini, în fragmente care pot trăi separat (dar mult mai bine într-un întreg!) se poate vedea în sectiunea printre obiecte (jurnal liric 2004). Jurnalieră în fond, cu tensiunile decantate din exercitii sustinute de scriere si de trăire poetică, poezia lui Andrei P. Velea, robustă, perfectibilă, se sustine si se autodistruge prin astfel de abordări ale realului, fie că vin din afară, fie că vin din interior: „toate acele certitudini de vată, animal bizar…/ ea îti spunea la telefon atît de natural că nu te mai iubeste,/ prea natural,/ că închipiai scenarii dezlînate:/ / tu nu vedeai prin vocea ei atunci,/ era locul îngust ca-ntr-un pai/ / si o sunai, cu telefonul-ureche o sunai; nu-ti răspundea, animal bizar:/ prin unghiurile de taină ale unui loc ieftin de ocolea,/ iar tu sunai plictisind eterul,/ / sunai pe cînd ea astepta/ în cochilie melcul să-i vorbească de-un lucru pătrat’’. Scrise la persoana a doua, unele poeme schimbă oarecum tonul si dau un usor aer de mister, de angoasă. Telefonul devine un loc comun aproape, este prezent, face liantul între real si imaginar, între aici si acolo, între el si ea. Unele fragmente sînt mici scenarii: „irositi în fata unor aparate de alcool,/ fiecare în camera lui,/ ne povestim sticla de pe phalange/ / cadru: cîtiva cîini între clădirile noastre,/ gunoaie,/ eu care desenez un dialog aberant/ pe un ecran din camera mea/ / si ea care, la capătul celălalt, o cunosc sau n-o cunosc:/ / cabluri, cîteva săptămîni, totuna…”. Alte poeme sînt puse în oglindă, se reflectă în imagni de peliculă, negative si pozitive. Arderile imaginilor sînt topite în texte ce întregesc un jurnal, iar toate o carte, fie ea si o antologie, cum este această carte de debut a lui Andrei P. Velea.

Psalmii recenti sau poemele cu dumnezeu, din perioada 2004-2005, sînt foarte convingătoare, cu imagini insolite, curajoase, dar nu eretice: „de cîteva zile cu dumnezeu într-o nucă, încercînd să-l conving de contrariu,/ eu în posesia cîtorva fantezii despre lume, el a existentei/ si sustinînd cî nu se poate si una si alta;/ însă insist, mai mult decît lîngă craniul unei femei frumoase, insist/ / un argument într-o rotulă, unul sub limbă, alt argument la subrat:/ pe toate le desfăsor cu certe abilităti de vînzător;/ prieteni, că v-anunt cînd am rezolvat ceva…/ pînă atunci am să mai scriu cîteva poeme/ printre diversele mele tertipuri si scamatorii’’. Din păcate Dumnezeu, scris cu literă mică, devine ceva comun, impersonal, topit în tertipurile si scamatoriile poetului, un liber cugetător care, totusi, ia în seamă existenta divinitătii.

Peisajele pariziene, cosmopolite în felul lor, în fond descrieri stufoase, cu cioburi desprinse din ochiul aparatului de fotografiat, scrise în perioada 2005-2006, închid paginile acestei cărti, usor remarcabilă printre atît de multele si destul de bunele cărti de poezie ale debutantilor ultimilor ani. De remarcat la Andrei P. Velea este faptul că s-a desprins de stilul internautic, atît de usor vizibil în cartile multor debutanti care, prin aparitiile lor pe suport de hîrtie, se completează unii pe altii, de parcă ar scrie, în comun, la o carte a unui autor cu numele Calculator Internetescu. Poemele sale din Gimnastul fără plămîni – un titlu nu prea inpirat, pentru că nu transpare din totalul cărtii – sînt foarte bine selectate, bine scrise, netehniciste, deloc artificiale, izvorîte dintr-un talent nativ mult prea supravegheat, constientizat. Pe viitor se impune fuga din această autosupraveghere, care, negresit, duce la sterilitate.

Andrei Velea în revista "Plumb"

Mi-au fost publicate câteva poeme în numărul din iulie al revistei "Plumb". Am aflat abia acum, scotocind internetul.
Aici puteţi citi online revista.
Iată unul dintre poeme:


fabrica de absolut
*
loc rotund ca o monedă, în centrul oraşului,
unde-ntâlnesc un hrist răstignit,
claxonat din mai multe părţi deodată
pentru că ocupă un loc de parcare

zece maidanezi muşcă din scândura subţire,
cu iz de muguri proaspeţi,
cât pe ce să-l dărâme

dau să-i alung,
însă mi se strigă apăsat de la balcoane:
„lasă-i, mă, ce ai cu ei?!?
câinii nu latră niciodată fără motiv!”

câţiva locatari, intrigaţi, în pijamale,
bântuie ca nişte stafii prin faţa blocului:
„e vina primăriei, ei l-au abandonat aici!
nici bine n-a apărut şi ne-a băgat în sperieţi copiii!”

hristul bâiguie nişte cuvinte încâlcite,
de parc-ar deschide
prea multe perechi de buze deodată

pe la colţurile gurii i se preling
firişoare lungi de lumină

spre seară aud că s-au făcut disponibilizări
la o fabrică din oraş;
în disperare de cauză,
un muncitor s-a răstignit într-o parcare

Andrei Velea în revista "Salonul literar"

Mi-au fost publicate câteva poeme în revista "Salonul Literar" (nr.74) - revista fundaţiei social-culturale "Mioriţa", Odobeşti-Vrancea.
Aici este revista în format electronic.
Iată unul dintre poeme:

dunăre, barcă de praf

“dunăre, drum fără pulbere” - vorbă din bătrâni

*
dunăre, barcă de praf,
te-am cumpărat ieri dintr-un târg ilegal
într-un vas de apă rară

acum ţi-s pescarii mânjiţi de vaselină,
intestinele pieptănate de barje

am auzit că vor să te sece,
că sunt schimbări climaterice majore,

după ce ţi-au sorbit bălţile,
de ai ţâţele uscate de peşte, iar sângele
ţi l-au amestecat cu gesturi otrăvite din oraşe

bunicul purta la pescuit cravată;
acum, tata adună apa de ploaie-ntr-o barcă

Calea mea

Lepşa, noiembrie 2011

Menţiune la "Mihail Sadoveanu"

Am obţinut una dintre Menţiuni la concursul Naţional de proză "Mihail Sadoveanu". La fel şi Nicoleta Onofrei. Suntem singurii gălăţeni care au obţinut ceva la acest concurs.
Aici este clasamentul complet.

Un atlant printre noi

(cronică publicată în Weeekend Magazin - supliment gratuit al cotidianului Viaţa Liberă, Galaţi, săptămâna 28 octombrie - 3 noiembrie 2011)

Mitul Atlantidei este mereu în actualitate deoarece fiecare dintre noi are ascunsă în memorie (ca să nu spunem suflet!) câte o catastrofă (poate sentimentală, poate existenţialistă) ori, mai ales, câte un ideal (sfărmat sau nu)...

De aceea nu este deloc surprinzător că un tânăr poet gălăţean, Andrei Velea, şi-a intitulat cea de-a doua carte de poeme, apărută la Editura Fundaţiei culturale Antares, „Hotel în Atlantida”.

„Aşteptând apocalipsa care se-apropie” (p.10) – autorul nefiind însă ca fire un pesimist! - , Andrei Velea meditează po(l)emizând, caută luciditatea vers cu vers, portretizează iubita, nemurind-o cu meşterită ironie. Se mai uită şi la televizor („repede, dă drumul la televizor:/ s-a-ntors mesia/ şi vor să-l pună preşedinte!”, p.13), se compromite cu muza (care-l corupe), se întoarce la probleme vechi, presocratice („mai bine vorbesc despre materie şi suflet”), nu uită să-şi vadă şi bârna gimnastului din privirea-i pătrunzătoare, critică (A.Velea se mai îndeletniceşte şi cu critica literară iar primul său volum de poeme se intitulează „Gimnastul fără plămâni”). După cum am mai scris undeva, scrierile lui Andrei Velea pot fi, dihotomic, reducţionist, împărţite în două: în „poeme lucide” şi în „poeme fără intenţie”, ambele putând fi însă savurate cu sau fără intenţie, împreună cu Platon sau fără... În cele lucide pune multe sub semnul întrebării: de la calitatea vieţii ( în primul poem se referă la „momentele când se trăieşte în gol”) până la calitatea poemelor („dacă m-aş contopi într-o zi cu o idee,/ vânzându-mi sufletul precum faust,/ cum m-ai privi a doua zi, când aş reveni la tine/ răvăşit, rătăcit/ îndoindu-mă de toate poemele pe care le-am scris,/ inclusiv de cele dedicate ţie?”)... În cele fără intenţie, am aprecia firescul liric, nealterat de cartezianismul la care se face aluzie la un moment dat.

Între revelaţii şi pseudo-revelaţii (un poem foarte reuşit se numeşte „Pseudo-revelaţie” – p.18), poetul surprinde starea poetică generată de diverse imbolduri în fotografii de grupuri de cuvinte potrivite după inspiraţie: „pitit în umbră, îţi muşc sfârcurile pe-ndelete,/ sufletul ţi-l împart zgârcit între un pol şi celălalt;/ demult n-am mai scris un poem care să te exalte/ şi-i numai vina ta!” Aşadar, dacă scriitorul se înfurie, nu-i a bine! El spune lucrurilor pe nume, chiar dacă le pune mănuşi metaforice! De pildă, „primăria oraşului nu mai funcţionează de o săptămână,/ pe la ghişee se recită din shakespeare şi eminescu,/ catastifele prăfuite se transformă-n romane erotice,/ iar planurile de urbanism în tablouri suprarealiste// câinii poartă covrigi în coadă, iar pe dunăre,/ la galaţi, curge numai lapte şi miere/ (oricine se plimbă pe faleză are câte o cană/ în fiecare mână)// în toată risipa asta generalizată/ mi-e tot mai greu să mă adun:/ exersez o echilibristică suicidală/ între acceptare şi refuz” ( p.75).

Intrând în război cu „maşina de poetizat” (dacă nu chiar cu tot Imperiul Poeziei, unde provincie prosperă este Atlantida Felix; scriu aceasta şi deoarece autorul deja îşi încearcă tastatura cu proză, obţinând câteva prestigioase premii la diverse concursuri de gen; şi gurile potrivit de rele chiar ar spune că ar fi mai bun prozator decât poet; deşi premiile naţionale obţinute la poezie spun că ar putea fi chiar un scriitor total, un predactor de orice fel de literatură), Andrei Velea promite, napoleonian, o campanie literar-militară lungă, plină de surprize...

„Maşina de poetizat” este, în plan concret, unul dintre cele trei grupaje propriu-zise ale cărţii, alături de „o atlantidă care nu s-a pierdut” şi „poemele din ultima cameră de hotal”, o secţiune a cărţii apărute la sfârşitul primăverii lui 2011 cuprinzând 10 poeme în limba engleză, în traducerea maestrului Petru Iamandi.

Aşadar, ca să mă mai repet un pic, cine vrea să răspundă la o somaţie la sinceritate va găsi în scrierile lui Velea un bun impuls... Şi o bună poezie (şi auto-critică): „scenariu cu muzica lui vivaldi pe fundal:/ după ce-am făcut dragoste,/ tu-mi corectezi, în surdină, câteva poeme// hârtia pe care-o ţii în mână e-o folie de glaspapir// (...) nu mă mir cum de observi în versurile mele/ suficiente locuri pentru a construi/ un port mineralier sau un aeroport// într-un fel mă bucur -/ aşa iese la iveală până şi cea mai ascunsă rupere de ritm,// într-alt fel mă-nspăimânt,/ când văd cum tăvălugul aerului aduce înspre noi/ nu fire de praf, ci bolovani,/ nu adieri de vânt, ci tornade” (p.27).

Deoarece, nu-i aşa, fără sinceritate nimic nu este. Frumos şi durabil.

Cât mitul Atlantidei...

a.g.secară

USR Filiala Sud-Est are un sediu nou

Sambata 29 oct 2011 a avut loc lansarea noului sediu al Uniuniii Scriitorilor filiala Sud-Est: Galati, strada Labirint nr.1. La multi ani si la cat mai multe opere de valoare!

Revista Dunarea de Jos, nr 116 (octombrie 2011)

Open publication - Free publishing - More cultura

Dan-Liviu Boeriu despre "Gimnastul fără plămâni"

Senzualităţi şi excese

Dan-Liviu Boeriu
cronică preluată de pe blogul autorului

Am avut mereu oroare de poezia manifestă, sonoră şi convingătoare în mod categoric. De aceea nu mi-a plăcut niciodată Adrian Păunescu, un poet care şi-a cam bătut joc de talentul cu care, de bine, de rău, l-a înzestrat natura. Nu spun, prin asta, că m-aş da în vânt după poemul ermetic, experimentalist şi ininteligibil emoţional ori raţional. Cale de mijloc, fraţilor!

Andrei P. Velea scrie o poezie a contrastelor. Şi nu vorbesc doar din punct de vedere al emoţiilor care transpar din versul clar şi bine tăiat, ci şi ca urmare a construcţiei volumului „Gimnastul fără plămâni”. Acesta cuprinde 7 grupaje oarecum independente stilistic, însă inegale valoric. Punctul de vârf al cărţii este „Omul vag”, o colecţie de 21 de poeme care vorbesc, cu acuitate şi duioşie, despre inconsistenţa cotidiană, în mici tablouri postmoderne de o prospeţime aparte. Andrei Velea are „ochi” pentru realitate şi talentul de a o tranfisgura, redesenând-o în cheie expresionistă: „omul vag se răsteşte la propria umbră! / dorind singurătatea absolută, omul vag nu concepe / ca pata de răcoare să se ţină cu dinţii de el” (p.20).

În restul volumului, poetul pare să joace cartea sensibilităţii şi a senzualităţii exacerbate, într-o încercare (ce pare, pe alocuri, disperată) de a-l face pe cititor părtaş la miracolul palpabil. Andrei Velea crede că menirea lui este aceea de a împărtăşi, cu evidentă bucurie, beneficiile experimentului şi surprizele viului. Poetul cheamă la „simţire”, încă de la debutul volumului, în ceea ce pare a fi o poezie-program a intenţiilor sale: „nu poţi înţelege faptul că poezia nu se scrie, / ci după ea se-nşiră palmele ori se-aruncă braţele, / la fel cum nu poţi înţelege faptul că poezia nu se explică [...] / poezie eşti tu, / iar tu nu te-nţelegi, nu te cunoşti / nu te explici sieţi, / însă exişti, iar asta e de-ajuns” (p.11).

Fiind un excepţional receptor liric, poetul urmăreşte fascinat dospirea versului în realitatea înconjurătoare. Avid ca un copil în faţa miracolului cunoaşterii, Andrei Velea înregistrează lacom fiecare mişcare detectabilă ochiului şi o sinocronizează perfect tabloului propriei subiectivităţi erotice. Poezia nu mai e aici abstracţiune aridă, ci acoperământ şi însoţitor al celor dipsuşi s-o înţeleagă şi s-o adopte: „la marginea unei străzi arbitrare / foiai dintr-o mână într-alta versurile unui poem, / amplificând şi mai mult cu propria-ţi zăpăceală /zumzetul de acolo” (p.14); „tu stai cu strofele răvăşite după urechi; / şi nu eşti singură: ceva ciudat / te recită de zor de la un capăt la celălalt” (p.15).

Reproşez volumului, aşa cum am mai spus, neomogenitatea stilistică şi valorică, dar şi abuzul de explicit. Autorul poemelor nu mizează atât pe seducţia vagă, subliminală, ci prezintă deseori, într-o manieră clară şi desluşită, elemente care ar fi trebuit să ţină de misterul ansamblului (de exemplu: „e acolo o faţă ca de borcan”, „luna ce doarme, lascivă, pe turnul eiffel”, „energia suspectă a unui gest involuntar” etc). Îl salvează intenţia generoasă a demersului şi naivitatea cochetă a degustătorului de frumos.

„Gimnastul fără plămâni” e, aşadar, un volum încărcat de senzualitate şi emoţie participativă, cu câteva piese de rafinament liric evident, iar autorul e, fără dubii, un poet talentat, încă vag nesigur, totuşi, pe capacităţile sale creative. Om trăi şi-om mai vedea! :)

(Andrei P. Velea, Gimnastul fără plămâni, 120 p., ed. Centrului cultural Dunărea de Jos Galaţi, 2010).

Aldea aşteptând poezia (despre „iona îl aşteaptă pe godot” de Marius Ştefan Aldea)

„Poezia a plecat demult. Poate s-a sinucis. Nu, nu cred; eu totuşi nu cred. Eu sunt Aldea, am fost cu ea la cârciumă, ne-am îmbătat, atâta tot. Nu ştiu dacă ar trebui să ştiu dacă s-a sinucis sau nu” – cam aşa se termină volumul de poeme „Iona îl aşteaptă de Godot”, subintitulat „poeme teatrale”, de Marius Ştefan Aldea (editura „Marineasa”, Timişoara, 2010). Cu o singură modificare – nu e vorba de „poezie”, ci de „Iona”. „Aldea” rămâne, deoarece e parte din piesa absurdă a propriilor poeme.
Dar cine e personajul „Aldea” (sau „poetul străzii”, aşa cum îşi spune el pe internet, după titlul celui de-al doilea volum de poeme lansat în 2010: „Poetul.străzii@yahoo.com”). Putem afla mai multe despre autor de pe blogul personal (mariusaldea.wordpress.com): „Mă numesc Marius-Ştefan Aldea, născut(nu făcut!) din dragostea lui tata pentru mama, pe 23 iunie 1987, în zodia racului, împrumutând de la ciudata creatură talentul de a progresa în regres prin celebrii paşi de dans <<2 în faţă, 3 înapoi>>”. Mai mult: „În prezent locuiesc în Timişoara, îmi asigur traiul vânzându-mi poeziile din uşă-n uşă; am întâlnit o toantă care să-mi spele cămăşile, nu am copii, locuiesc la etajul 1 în chirie la o familie de medici dentişti, cu toate astea o dată la câteva săptămâni mă doare foarte tare o măsea, direct în suflet; sunt ipohondru, doctorii îmi dau mult şi bine de trăit. Cum sunt de modă veche, îmi scriu textele pe caiete cu pixul, de aceea categoriile umilului blog sunt, de fapt, caietele mele de poezie. În prezent sunt redactor-colaborator la revista literară <<Contemporary Horizon>> şi redactor-şef la <<subCultura>>, revistă de literatură vie distribuită prin licee, universităţi şi cămine studenţeşti.”
„Iona îl aşteaptă pe godot” este un volum dens. Are peste o sută de pagini şi conţine poeme foarte pestriţe atât ca mesaj, cât şi ca estetică şi valoare. După cum remarcă şi prefaţatorul, Daniel Vighi, poemele nu sunt egale ca valoare şi aparţin, cel puţin aparent, mai multor perioade de creaţie, dând impresia că este scris „pe două voci”. Acelaşi reproş îl formulez şi eu: poemele puteau fi structurate pe cicluri tematice şi autorul putea să renunţe la anumite piese, care nu îşi au locul în volum (din punct de vedere valoric).
Să revin la aspectele pozitive – totuşi avem de faţă un tânăr poet, cu doar două cărţi publicate până în momentul de faţă. Iată ce poem excelent este capabil să creioneze Marius Ştefan Aldea („poem claustrofob”, p.24): „deschideţi geamurile/ camera mea vrea să vomite fluturi/ atât, viermii rămân la mine în gât,/ da, dulapul este plin cu dinamită/ şi moarte de rezervă./ sub patul meu poezia latră/ ca un înger de pază,// de când te-ai mutat la mine,/ nu mai fac pipi în pat,/ tu ai părul lung şi ne învelim noaptea în el./ odată am visat că era toamnă şi ţie/ îţi cădea părul ca frunza de plop.// de când tot vreau să renunţ la pereţi./ de fiecare dată când îi dărâm,/ ei se regenerează precum coada de reptilă;/ deschideţi geamurile, am oase de copil în gând/ şi ceva peşti care-mi înoată sub ochi./ ţie îţi sărut genunchiul până când luna/ devine o rotulă abstractă/ şi apoi te înşel cu o dinamită.// bum!” Din punctul meu de vedere acest poem este cel mai bun exemplu din volum: are imagini inedite, curgere firească, duritate, dar şi rafinament.
Altminteri… Marius Ştefan Aldea este când prea dur, „viu” în termenii autorului, urmând estetica douămiistă după cum sugerează prefaţatorul („căcat şi tristeţe,/ decembrie se uşurează la colţ/ şi cerul acesta flegmează brumă/ ca un pensionar tuberculos,/ proasto, am visat azi noapte morţi” – un exemplu mediu ca intensitate, p.10), când rămas undeva în spate, pradă unor poeme adolescentine („eu eram tramvai, tu erai o străină, te-ai urcat în mine/ cu o greutate de frunză ţi-am ghicit din prima/ cifrul verdelui din ochiul tău”, p.16). Revolta lui pare uneori o simplă furtună într-un pahar cu apă: „fraţilor, nebunia mea este un samurai/ care vă taie capetele din prima/ când încercaţi să mimaţi poezia” (p.29). E frumos dezideratul douămiist al autenticităţii, însă mi l-aş dori exprimat mai subtil. Alteori Aldea poetizează calin (aici nebunia lui e un fel de pisoi blând): „tu eşti un fel de mare/ eu intru şi ies din tine/ la apus – la răsărit/ ca un fel de soare./ tu eşti un fel de femeie/ eu sunt un fel de bărbat […] tu eşti un fel de poezie/ iar eu un fel de poet.” Doar „un fel de poet”? Să nu uită, totuşi – poezia s-a sinucis! Nu, doar Iona s-a sinucis. În alte locuri, Aldea abundă de imagini, care coerente, care incoerente, mimând dicteul automat: „neclar de lună, femeia cu două pântece/ are o gură cusută în locul sexului,/ inima mea şi-a sucit glezna de sânge şi râde ca o ţigancă cu dinţi roşii pictaţi,/ încă puţin şi învăţ să mă nasc, ca şi cum până acum a fi-ul mi-ar fi fost constipat,/ tot timpul există o mamă care te screme din dragoste.” (p.69)
Un lucru se mai spune despre autorul de faţă: cum să ar fi „neo-bacovian”. Într-o cronică intitulată sugestiv „Bacovia în secolul XXI”, Horia Gârbea spune tranşant: „Marius Ştefan Aldea este un autentic neo-bacovian”. Sunt suficiente locuri în volumul de faţă care să ne arate că, între poeţii preferaţi ai lui Aldea, între maeştri, Bacovia ocupă un loc extrem de important. Imagini bacoviene, motive şi atmosferă bacoviană, ba chiar şi poeme bacoviene „rescrise”: „sunt câteva urme de copite de reni în oraş, iubito,/ chiar pentru asta moş crăciun a fost prins/ în flagrant coborând pe coşul pieptului tău” (p.40). Sau: „sunt rece, iar parcul acesta cu aerul lui de morgă/ mă primeşte cu o poftă de autopsie” (p.12). Însă Aldea are un limbaj bogat, luxuriant, iar Bacovia era sărac în cuvinte şi imagini – nu ar fi spus niciodată: „soldatul îşi descarcă arma/ în pântecul femeii lui/ iar aceasta va naşte la foc automat” (p.76). Nu mi-e foarte clar ce înţeleg unii prin „neo-bacovian”, aşa că, în cazul lui Aldea, aş spune doar că Bacovia este o mare dragoste şi nimic mai mult.
Poemele „teatrale”, cele cu Iona şi Godot, se remarcă în primul prin limbajul viu, autentic, dur, douămiist şi prin imaginile bogate, inedite. Mai puţin prin filozofie sau ecou. În primul dintre ele, intitulat chiar „iona îl aşteaptă pe godot” (p.32), aflăm cum că Iona a mâncat peştele („l-am mâncat eu pe el, am întins felii de mămăligă rece în el”), că Godot trebuie să aducă „ţigări, votcă, salam şi brânză de oaie” sau că Godot e frate cu Iona: „şi ce credeţi că a făcut iona, ce credeţi că am făcut? m-am dus la mama, ţineţi minte, neexistând şi am rugat-o aşa: mamă, după ce mă naşte pe mine, naşte-l şi pe godot, te rog eu, că mă-sa nu vrea să-l nască şi mama nu a pus nicio întrebare, l-a născut şi pe godot, imediat după ce m-a născut pe mine”. Remarcaţi limbajul: „e ca şi cum am fi fraţi, de aceea strig: godot, godot, hai mă odată, ce-ţi ia atât, mă cac pe mine de atâta singurătate, auzi tu, godot, go-dot, go-dot…”
Aldea aşteptă poezia. Ba nu: poezia este deja cu Aldea! Iată ce declară „inculpatul” (p.48): „sunt un om anormal pentru că vorbesc poezie./ sunt un geniu şi mă gândesc la mine/ […] m-a născut o notă pocită care şi când tace vorbeşte poezie./şi iar vin şi spun:/ punct”. Punct!

Andrei Velea, septembrie 2011

Andrei Velea în Virtualia IX

Am apărut în Antologia Virtualia IX alături de nume foarte bune ale poeziei actuale. Iată unul dintre poemele care mi-au fost publicate:

după judecata de-apoi
*
după judecata de-apoi
rămân ultimul

pentru a verifica vulcanii să nu scape gaz,
lacurile să nu dea pe dinafară,
stelele toate sa fie stinse

închid uşa lumii cu două zăvoare,
craniul mi-l aşez drept sigiliu, iar noaptea
o trag pătură peste lume

în imensul hău cu arme de catifea

Andrei Velea la cenaclul Marin Mincu

Pe data de 19 octombrie 2011 am prezentat cateva poeme in cadrul cenaclului Marin Mincu, alaturi de poeta Domnica Drumea. O seara frumoasa cu doua lecturi foarte diferite. In sala au fost aproximativ douazeci de persoane: o prezenta frumoasa si o audienta interesata de poezie.

Falsul război al unui „anonim gălăţean” cu Poezia

În timp ce răsfoiam viaţa şi opera „Anonimului Gălăţean” (a.g.secară, editura Napoca Star, Cluj, 2011), mi-a venit în minte următoarea idee: „Poezia actuală nu mai poate fi muzică, pentru că şi-a propus să nu mai vrăjească. Este fie adevărată, crudă, chiar brutală, cinică, demistificatoare, fie meta-poezie, adică discurs (poetic) despre poezie. Poezia ca vrajă a cuvintelor, ca frumoasă minciună, a murit. Poetul e, mai degrabă, un ceas enervant, care te trezeşte dimineaţa la o oră nepotrivită”. Am postat această „zisă” de Facebook (va figura, probabil, pe coperta următoarei cărţi a lui a.g.secară). E o constatare pragmatică despre starea actuală a poeziei. Undeva în prefaţa cărţii mele de poeme „Gimnastul fără plămâni”, criticul (sau cronicarul, cum îşi spune din modestie) a.g.secară vorbea despre „despărţirea de o anumită poezie”. Eu aş spune chiar mai mult: „despărţirea de Poezie”. Şi nu mi se aplică doar mie, ci se aplică şi poetului a.g.secară – care ştie foarte bine că „Poezia” sau „o anumită poezie” a murit. Iar volumul de faţă o demonstrează cu prisosinţă. Dacă poemele datate in 2004 sau 1998 mai pot fi „categorisite” drept „Poezie” (încercare de…), ultimele poeme ale „anonimului gălăţean” sunt, mai degrabă, ceea ce numesc „meta-poezie” sau „discurs poetic despre poezie”.

Sintagma „poezia nu este” pare a fi „teza” sau punctul central al cărţii de faţă. Cu ea debutează primul capitol, intitulat „Despărţirea de nume”. Poezia nu este, ci devine. Autorul nu mai are încredere în poezia statică, eternă, pre-existentă. Preferă valsul hegelian. O îndoială tipic postmodernistă se strecoară printre rânduri. Este, dacă vreţi, caracterul „slab” al gândirii, aşa cum spunea Vattimo. Poetul nu mai are pretenţiile romanticilor, nu mai scrie „Poezie”, nu mai este trăsnit de „Inspiraţie” şi nu mai are acces la „Poem”. „Poezia nu este/ vreodată// poezia devine mereu/ altceva/ decât am bănui noi” (p.7). Mă gândesc că cei mai slabi de înger s-ar putea speria – ar putea fi de-a dreptul îngroziţi că o anumită formă a poezie a dispărut. Dar este ceva extraordinar, totuşi, la mijloc: poezia se reinventează pe sine. Poezia nu a murit, ci doar o anumită formă a ei a devenit desuetă. Aici este „meta-poetul”: „metafizic vorbind”, ne spune, „poezia nu este”, iar noi „nu vom fi niciodată/ poezie”. „Dar cum să-i spui poeziei că nu o mai iubeşti,/ cum să o părăseşti fără să ştie?// când tu eşti de atâta vreme în stomacul balenei roz” (p.22)

Totul este diluat, difuz, scurs (ca în Dali): „cei care iubeau/ i-au întâlnit pe cei care credeau/ că iubeau […] orice concert care începe/ nu se mai termină […] cei ce iubesc/ îşi uită instantaneu iubirea/ şi numele”. Peste toate, „tristeţea îşi taie o felie/ mare de tort […] o aruncă bucuriei/ în ochii ei mari/ care plâng totdeauna cu oameni”. Pentru ca, la final, „oamenii, ca mai întotdeauna/ neştiind prea bine de ce,/ aplaudă” (p.8-10)

Poezia nu este deoarece nu mai există principii: „dumnezeu”este alcătuit „din nasturi/ un idol de frişcă”, iar poemele nu sunt altceva decât „strigăte/ de căutare// a numelui/ a numelor/ care suntem”. Totuşi, „este un tort sacru deoarece se ascunde în el însuşi dumnezeu” (p.11-12). Apoi uitarea se aşterne, izbăvitoare: „este un semn să mă opresc/ să mă uit/ să-mi uit numele/ de care se şterg pe mâini/ prietenii vechi/ care nu mai ştiu ce înseamnă prietenia” (p.16).

Registrul de imagini este unul al copilăriei – cu imagini infantile, puternice, alături de meditaţii profunde: „balena roz îl înghite pe iona” (p.16), „dumnezeu din nasturi/ un idol din frişcă” (p.12), „domnişoara pingui” care „nu crede/ în domnişoara de fistic” (p.11), „inimile ca nişte prăjituri neînsiropate” (p.9) sau „stelele au început vânătoarea/ pisicilor poznaşe” (p.21). Pisici, care, dacă tot veni vorba de ele, apar şi în moto-ul cărţii, într-un citat din T.S.Eliot.

Totuşi, chiar dacă atmosfera este una de „basm filosofic”, există „înţepături”, „trimiteri”, la lumea cotidiană: „desigur, un melc ţopăind/ precum un iepure/ nu este ceva obişnuit/ într-o ţară care nu este nici normală/ dar nici a minunilor” (p.19) Tot aici ar putea fi incluse şi următoarele versuri: „falsă baladă a inocenţei/ care a turbat muşcată de un câine simpatic” (p.21). Câinele este simpatic, iar noi „trebuie să ne adunăm, să ne concentrăm/ să renunţăm/ să privim poezia/ mai detaşaţi/ să nu uităm că noi nu vom fi niciodată/ poezie/ în adevăratul şi adâncul sens al înţelesului/ deşertăciunii din noi” (p.22)

De unde, deci, „despărţirea de nume”? Iată de unde: poezia este un „strigăt de căutare a numelor”, „numele suntem noi”, dar, „metafizic vorbind”, „poezia nu este”.

Al doilea capitol poartă titlul „Dincolo de îngrămădeala din dicţionarele nedeschise”. Aceeaşi îndoială de poeme, de cuvinte: „eu/ care n-am dresat mai mult de un poem/ cuvintele/ le-am iubit prea mult/ nu le-am jignit respectându-le/ în sălbăticia lor” (p.23). Totuşi, acelea cuvinte „m-au închis în viaţa mea”, aşa că devine „prea târziu să mai cred/ că între mine şi cuvinte/ va mai fi o istorie/ cât o iubire” (p.24). Închis de către cuvinte în propria viaţă, autorul se simte condamnat la o iubire imposibilă. Până la urmă putea să-şi inhibe puţin respectul: chiar şi jignite, probabil, cuvintele ar fi reacţionat la fel… Sau poate că autorul ar fi „obţinut” mai multe…

Unul dintre poemele care mi-au plăcut cel mai mult din această carte este cel de la pagina 26: „amintire unu: fără nicio iluzie din partea groparului care a uitat să-ţi scoată din ţărnă piciorul stâng”. Îl găsesc drept un exemplu excelent despre cum poetizează şi meta-poetizează a.g.secară. Iată poezia: „când aproape totul se terminase/ (o) ea mi-a povestit despre un viol/ pe un mormânt din cimitirul/ eternitatea// şi-atunci am înţeles că/ punea primul pumn de ţărână/ pe mormântul poveştii noastre”. Se putea pune punct aici si era o poezie „frumoasă”! Dar nu – intervine meta-poetul cu următoarea „precizare” ironică (cel puţin la fel de reuşită în plan metaforic, opusă ca încărcătură primei părţi): „povestea/ iar nu iubire noastră// (iubirile adevărate sunt, ca să fiu iarăşi banal,// nemuritoare)”.

Un alt exemplu foarte reuşit găsim la pagina 28: „amintire şi mai recentă”. Aici a.g.secară se apropie de acea formă a poeziei despre care spuneam că este „adevărată, crudă”: „în microbuzul ce alerga/ spre galaţi pe unul din locurile din spate/ o tânără nici frumoasă, nici urâtă/ tunsă scurt/ ţinând în braţe un bebeluş căruia nu-i vedeam faţa […] privea şi zâmbea oarecum/ trist […] copilul ei era urât foarte urât/ cu faţa mutilată”. Aşa că, ne spune poetul, „am înţeles mai multe/ (nu de ce trebuie să călătoreşti uneori în picioare) […] dumnezeu este bun într-adevăr”. Ultimul vers „[dumnezeu] poate fi atât de dur” trebuie să lipsească (sunt sigur că a.g.secară o va face la următoarea ediţie a „anonimului gălăţean”).

Prea multe laude… Chiar dacă este o carte bună, mai întâlnim şi „scăpări”. Spre exemplu, nu sunt de acord cu poemul de la pagina 30: „poeme cu soţ 1. (fără a fi cel dintâi)”. Mi se pare un poem „jucat”, „nesincer” – ca o „mască”: „acum ştiu de ce nu mă simt bine/ (de cele mai multe ori) când sunt cu scriitorii/ şi publicul lor// doar în faţa foii albe/ (şi/sau a monitorului)/ pot să mă găsesc/ ca pe un vechi prieten/ şi să stau de vorbă ca la o cafea/ cu o iubită pe care am ucis-o/ într-o pădure de poem/ într-un râu de cuvânt/ într-o imagine indescriptibilă/ într-o aripă de înger/ bătând prieteneşte pe umăr amintirea unui zeu”. Este un poem fals şi care intră în contradicţie cu filozofiile de mai sus. Are, totuşi, o circumstanţă atenuantă: e datat „7 mai 2005”. Poate că atunci a.g.secară se regăsea în poeme… Astăzi are un adevărat război: se desparte chiar şi de numele lui în acest conflict! Câteva pagini mai încolo, poetul se contrazice drastic: „poezia nu este despre mine” (p.45)

În cel de-al treilea capitol, „Din anul 2000… când mai eram copii”, autorul îşi permite să se joace cu imaginile şu cuvintele. Îşi ia o scurtă pauză de la războiul declarat „Poeziei”. Iată un exemplu: „fără fără (mituri)” (p.41) – „hai găseşte-mă sub fructe de aur/ zburând în sâmburii lor iubităune/ zăpăcit/ în oase-nfipt de lupta cu orgoliul smintit/ răpindu-te tandru pe sub carpeni de staniol// caută-te suflet în ciocolata nopţii/ mânjindu-ne până la cuvinte”. Până la urmă şi spartanii din „300” aveau momentele lor de tandreţe…

În cel de-al patrulea capitol, „Cetăţi, femei şi (false) nostalgii”, facem, în cele din urmă, cunoştinţă cu „Anonimul gălăţean”. Ta-da! Sub un moto promiţător, revine în forţă „războiul cu Poezia”: „ca un cavaler templier înviat/ din toate cuvintele/ torturat/ de toate cuvintele/ de parcă ar fi uitat/ un singur cuvânt// ierusalim” (p.44). Afirmaţiile sunt scurte, tranşante, ca declaraţiile de război: „poezia nu este despre mine” sau „sunt poeme care nu te vor” (p.45). Metaforele sunt dure, puternice: „mă-ntorc […] la acele cuvinte (ca nişte) muşte/ zburând mai repede decât/ metaforele de aur ale cântecelor/ din ceruri” sau „ceruri// unde nu se face parada poeziei/ unde carnavalul cuvintelor e absurd/ şi dincolo de legi” (p.46) „Anonimul gălăţean aşternea tăcerea/ în faţa cuvintelor/ care se sfiau/ să mai înainteze ori să se întoarcă// se scriau acolo pe ele” – iată câtă putere deţine un „Anonim” de Galaţi. Atenţie! – a nu se încurca cu oraşul de provincie din sud-estul României, cu o populaţie de aproximativ 300.000 de persoane, port la Dunăre. Ah, nu! E vorba, pesemne, de o proiecţie celestă a acestui oraş monoindustrial, plin ochi de câini maidanezi şi găuri (metafizice) în asfalt! Probabil că e vorba de acelaşi oraş (a se citi: aceeaşi sublimă proiecţie) pe străzile căruia (căreia) „Maşina de poetizat” (din volumul „Hotel în Atlantida”) îşi disputa supremaţia în dauna autorului (cel care semnează rândurile de faţă). Înţelegem că a.g.secară s-a despărţit de numele lui şi înţelegem faptul că un „anonim gălăţean” îşi face loc în sfântul război cu „Poezia”. Mai multe lămuriri într-un viitor volum! (ştiu asta „pe surse”!)

Şi iată-ne ajunşi la ultimul capitol al cărţii de faţă: „Schitul din Cişmigiu zburător. Alte geografii sentimentale”. Aici a.g.secară a strâns câteva poeme mai vechi, scrise prin 2004-2005. Primul dintre ele, „fresca1: dansam prin cişmigiu”, e scris după „luna de miere” care a durat „5 zile”: „porumbeii nu credeau în lacrimile mele de fericire/ gângureau a misterul lor de nepătruns/ şi noi dansam în aerul tare ca marmura/ al dimineţii târzii în care zâmbetul tău sculpta/ entorsa binestării mele”. Pe atunci a.g.secară nu era în război cu „Poezia”…

Voi încheia cu un vers „de prin 2005”: „pentru poeţi primul canon e să se lepede de metaforă” (p.68). Sau de nume… Cronicarul de la revista „Dunărea de Jos” ne lămureşte în ultima pagină ce a urmărit prin această carte: „substanţa volumului are însă rădăcini multiple: de la revoltă, da, dar nu ideologico-literară, de la poveşti de iubire ş.a. şi se ajunge la dorinţa de armonie, căutarea acesteia şi, implicit, la iluzia purităţii şi efemeritatea florii de cireş a candorii…” Sau a balenei roz cu dantele…

„Hotel în Atlantida” - versiunea online

Open publication - Free publishing - More carte

Andrei Velea în POESIS

Mi-a fost publicat acest poem în Revista „POESIS” (nr.246-248, septembrie 2011):

poeţii nu bat apa-n piuă

*
poeţii nu bat apa-n piuă,
ei sorb din ea ca dintr-un pahar plin în deşert
nectarul fanteziilor despre cum ar putea
fi lumea mai bună

poeţii nu bat apa-n piuă,
îşi imaginează că fiecare piuă e o fântână
în care adevărurile incomode s-au ascuns
şi repetă mecanic, pentru a nu fi demascate,
orice vorbă li se aruncă de sus

poeţii nu bat apa-n piuă,
ci cred că fiecare piuă e un sex de adolescentă;
ei invită în poeme
cele mai neobişnuite lucruri,
îmbătaţi cu vinul din piua fiecărei zile,
cum ar fi o agrafă să facă dragoste cu madona
sau un elefant să cânte de inimă albastră
unei mandoline

poeţii nu bat apa-n piuă,
o iau şi o transformă în principiu universal,
aşa, să se oftice filozofii;
poeţii iau piua şi o decretează particulă ultimă, indivizibilă,
să semene zâzanie printre oamenii de ştiinţă

nu bat apa-n piuă,
pentru ca sunt piua în care sarea
din lacrimile noastre
e amestecată cu sarea din transpiraţiile noastre;
ei doar ridică piua şi spun, precum copii,
piua!,

adică pauză puţin,
c-am înnebunit căutând prea multe sensuri
într-o frunză care, pur şi simplu, cade
pe malul unei ape
cândva, într-o toamnă târzie

Revista Dunarea de Jos, nr 113-114-115

Open publication - Free publishing - More cultura

Cubul Critic - Deschiderea noii stagiuni

„apasă” – măştile lui sorin despoT

„sorin despoT” este pseudonimul literar al lui Sorin Staicu, născut în Buzău pe data de 18 iunie 1985. Volumul despre care voi discuta în rândurile de faţă, „apasă” (editura Cartea Românescă, 2010), a obţinut „Premiul pentru poezie” la „Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România”, 2009. Masterand în „Management educaţional şi comunicare instituţională”, sorin despoT se ocupă cu „freelance copywritting, promovare culturală şi traduceri de tot felul”.
Trebuie să recunosc că după lectura volumului, cu notiţele şi însemnările de rigoare, nu prea ştiam cum să abordez cronica, de unde să încep şi cum s-o structurez. Atunci, căutând pe internet mai multe materiale despre sorin despoT, am dat de un interviu realizat de către Andrei Ruse pentru „BoomLIT”. În acel interviu, de unsprezece minute, sorin despoT vorbeşte atât despre volum, cât şi despre concepţia lui poetică în general. Mi s-a părut a fi un tânăr poet plin de umor şi inteligenţă, cu o cultură destul de serioasă. Apoi mi-am amintit că, mai demult, cineva mi-a mai vorbit despre sorin despoT, subliniind „replicile deştepte” ale lui în cadrul unor întâlniri ale tinerei generaţii din Bucureşti.
Aşa că aş începe, mai degrabă, de la câteva afirmaţii din acel interviu. Undeva pe la minutul şase, sorin despoT constată că una dintre problemele poeziei douămiiste este aceea că „varsă frustrare multă”. Apoi continuă: „Eu mă bucur că am reuşit să-mi găsesc la primul volum clipele cele mai mari, în aşa fel încât un al doilea volum să-l pot scrie cu zâmbetul de buze. Poetul român de astăzi scre foarte trist, e încruntat şi înverşunat”. Interviul continuă cu problematica scriiturii ca o „luptă cu foaia albă de hârtie”. Părerea poetului: „Eu n-am văzut-o niciodată aşa. Eu m-am dus ca la o mare scăpare la foaia de hârtie, ca la o binecuvântare. [...] Aşa trebuie privită poezia, cu detaşare, lejer.”
Din punctul meu de vedere, o astfel de viziune este una pozitivă. Chiar dacă, aşa cum recunoaşte şi sorin despoT, a mai „călcat şi el în partea cealaltă” (p.36 „căminul ăsta e o gaură de vierme/ [...] femeile nu mătură prin cămin, nu strâng/ rahaţii din duşuri nu spală pereţii/ de flegme/ [...] în noaptea asta/ chiar acum petre se masturbează/ sub o pătură a spitalului 9”), poezia lui este una „optimistă”, „lejeră”, „de-responsabilizată”; iar volumul, după cum spune însuşi autorul, este „o istorie pesonală mascată, un joc al măştilor”. Ceea ce mă nedumerise pe mine la încheierea lecturii – cumulul de ipostaze, de limbaje şi abordări diferite, de posturi diferite – este un fapt asumat de poet. Undeva în interviu spune, referindu-se la volum: „e o doză de incoerenţă acolo”, după care nuanţează: „eu văd incoerenţa ca pe un soi de provocare în poezie”. Aici mă văd silit să nu mai fiu de acord cu sorin despoT, deoarece eu consider că structura poeziei, a volumului, coerenţa ansamblului, este ceva deosebit de imporant, iar „incoerenţa” nu poate fi tratată ca o „provocare”.
Unele poeme ale lui sorin despoT au un aer adolescentin, totuşi profund: „mie nu-mi plac mamă/ hârtii pot desena şi eu/ pot pune un zâmbet în/ buzunarul fiecărui trecător/ hârtiile mele nu trebuie/ returnate cu dobândă/ nu aruncă oameni în stradă/ nu roagă pe nimeni să ucidă/ nu încuie zeci de românce/ într-un bordel napoletan mamă” (p.13) E una dintre măşti – poate cea a puştiului sau a copilului „cretin”, după cum zice autorul la pagina 15. În acelaşi registru, volumul abundă de comparaţii cu dulciurile. Sucurile şi ciocolata revin de mai multe ori: „Moscova cu aerul ei blond-albăstrui/ mă poartă în pliurile ei elegante/ în urmă răsar isuşi de ciocolată/ de ei depinde răstignirea/ marmotelor imperialiste” (p.23), „ochii ei/ ca o mână întinsă varsă între noi/ bomboane de ciocolată amară” (p.55) sau „într-o vară nebună din cişmelele de/ pe strada verona a început/ să curgă/ limonadă” (p.55) În altă parte, O.Z.N-ul este un „obiect zâmbitor neidentificat”. Tot într-un cadru al fragilităţii se înscriu şi poemul de la pagina 42: „suntem/ două năluci/ pe sub castani/ [...] suntem/ două mâini îngheţate/ în faţa blocului/ pentru fetiţa brunetă din balcon” sau cel de la pagina 46: „uneori o femeie trebuie atinsă aşa/ cum la 13 ani desfaci un cadou frumos/ [...] inima parcă îţi împinge ciocolată/ în vene”
O altă mască este cea ironic-critică la adresa societăţii de consum. Aici se încadrează şi unul dintre citatele de mai sus, cel cu isuşii de ciocolată de care depinde „răstignirea marmotei imperialiste”. Tot referitoare la economie şi politică sunt şi „hârtiile” care nu trebuie returnate cu dobândă, poemele adică. La pagina 21, poemul „bilet de sua” spune: „zâmbetul imbecil îngropat în figură/ lecţia capitalismului în căşti pe repeat/ nebunia de carton a biletului către sua/ din buzunarul de la spatele blugilor/ toate grămadă într-un diagnostic impronunţabil”. La pagina 72, într-un poem excelent, un anume „eugen” „coase o pereche de pantaloni înfloraţi/ aberează patetic pe tema societăţii de consum” şi „desenează cuvinte pe bani de ţigări bune”. „Pe un colţişor de bulevard românesc poţi să/ admiri măiestria lui eugen contribuţia sa/ la capitalism/ acel mic twist necesar/ sucitura cu care eugen are să întoarcă situaţia/ în favoarea frumosului/ a naivului delicat”. Bizar purtător al acestui destin, „eugen agită nervos/ acul de cusut// realitatea caun covor de noxe/ ca un pled îmbâcsit/ îşi întinde fumul/ şi nu îl ajunge”
O altă mască „despoTiană” este cea a şocului în stil douămiist, care mizează pe brutalitatea nefiltrată a realităţii; chiar dacă nu multe, există totuşi câteva poeme în acest volum care conturează un sorin despoT „căzut în partea cealaltă”. Spre exemplu la pagina 19: „mă scurg printre scări pănă jos unde/ din afişele cu întreţinerea ţâşnesc/ uneori degete împing tremură perforează/ [...] masa amorfă de carne în/ autobuzul 601 unde infernul oferă gratuit/ avanpriemere şi deseori miroase a ciorbă/ omul acela cu primul lui pas a murit pe scări/ în faţa primăriei când copleşit de greaţă/ a cedat locul unul bărbat disperat”. În altă parte, la pagina 62, sorin despoT scrie cu patos, gândind la locul natal, buzău: „m-aşteaptă plafoniera mea căcănie deasupra/ patului meu căcăniu din camera mea de căcat/ apartamentul vechi semi-decomandat/ blocul în beznă/ ce i-aş da foc!/ aşteaptă să-nfulece/ ratarea din mine”. Aceste poeme au, parcă, următorul program: „m-am săturat de complexe şi de ruşine/ de clişee romanţioase şi de butoane/ pe care trebuie să ştii să le-apeşi” (p.57) Reamintesc în acest context titlul volumului de faţă: „apasă”...
Tot o mască foloseşte sorin despoT atunci când spune, la pagina 51, într-un poem dedicat „ancuţei”: „scriu pentru/ o femeie frumoasă/ are glasul dulce femeia/ îmi pune versuri pe muzică/ plecăm în ţară şi facem mulţi bani/ eu şi zâmbetul moale al brunetei mele/ cu ochii ei verzi luminăm toate primăriile”. În poemul dedicat „simonei”, despoT este nostalgic: „vreau să îţi amintesc// de bună dimineaţa şi la mulţi ani/ într-o cameră de lemn cu lumânări/ frişcă şi perdele rupte// de un revelion cu lemne în sobă/ o chitară şi pene o poveste pe cinste/ cu lacrimi pe hanorac la gara de nord/ între noi degete// [...] despre iubitele pe care/ le-am regretat la fel de mult/ despre scrisori sau gunoiul/ în care ajungeau toate”(p.44). O strofă care merită aplauze este următoarea (tot în acelaşi registru): „creierul meu dansează/ pe marginea nebuniei/ pentru că tu/ te apleci lent/ după chei” (p.58).
Ultima mască la care mă voi referi este aceea a poeziei „abstracte”. Sunt câteva poeme meditative, al căror ecou desenează alte spaţii, a căror meditaţie depăşeşte realitatea concretă. Iată un exemplu: „toate mişcările descompuse până la intenţie/ mai departe până la primul impuls din/ terminaţii nervoase pe umeri în sus mii/ de reacţii la suprafaţa pielii mai departe/ palmele transpirate pe balustradă culoarul/ ca un neon fluorescent între ea şi retină” (p.39) Sau (mai bine chiar!): „ne vor chinui// posibilitatea revenirii/ mâinile întinse peste/ gheaţa cearşafului// vidul dintre obiectele/ ce au legătură cu noi” (p.52).
„apasă” este unul dintre cele mai bune volume de debut în poezie apărute în 2010. Dincolo de „incoerenţa asumată” pe care, totuşi, eu o reproşez autorului, cartea este bogată în „piste”, în „direcţii” de dezvoltare ulterioară. Este situaţia ideală, spun eu, la debut. Urmează să vedem cum sorin despoT va „detalia”, va „concretiza” aceste direcţii. Îmi place atunci când văd că există o concepţie estetică în spatele unei cărţi şi am încrederea că sorin despoT va veni cu un al doilea volum cel puţin la fel de reuşit (şi „cu zâmbetul pe buze”).

Dialog într-o cameră de hotel din Atlantida (interviu cu Andrei Velea)

(interviu acordat Nicoletei Onofrei şi publicat în Revista Dunărea de Jos, septembrie 2011)

…the winner takes nothing
Dialog într-o cameră de hotel din Atlantida

Andrei Velea

1. Ce înseamnă a scrie şi de ce scrii?

Cred ca a scrie înseamnă a fi liber. Scriu deoarece vreau să mă exprim; există adevăruri pe care le poţi spune doar ca scriitor, adevăruri pe care viaţa de zi cu zi, guvernată de mediocritate şi prejudecăţi, nici măcar nu-ţi oferă oportunitatea să le spui.

2. Există ceva ce nu poate fi poezie sau ceva ce să nu merite a fi pus într-o poezie?

Eu cred că nu. Orice este demn de-a fi pus într-o poezie, iar poeţii au rolul de a „poetiza” realitatea – iau părţi din ea şi le integrează în poeme, le dau un nou sens. De la telefoanele mobile la suflet, de la pâine la cocsul furnalelor, orice este demn de-a sta într-o poezie. Exact la asta m-am gândit atunci când am scris „Maşina de poetizat”. Poate că poezia înseamnă „poetizare” a realităţii.

3. Contează sa fii „pe val”?

Nu cred că e foarte relevant. Până la urmă (aproape) toţi marii poeţi de care vorbim astăzi au fost cândva „pe val”. Important e ca atunci când eşti acolo să nu-ţi pierzi simţul realităţii, să continui să creezi din maximă sinceritate faţă de tine însuţi. Şi să conştientizezi că mâine poţi să nu mai fii „pe val”.

4. Cât de mult contează să te lansezi devreme?

Devreme e relativ. Important e să debutezi la timp. Nici prea devreme, nici prea târziu. Din păcate, între tinerii scriitori gălăţeni, debutul este foarte mult timp amânat. Ceea ce nu face bine: a te confrunta cu publicul, prin actul de a debuta, este cel mai bun contact cu realitatea. Eu am întârziat cu prima carte cel puţin patru ani şi îmi reproşez asta! Acum realizez cât de important e să faci pasul înafara ghindei şi să-ţi asumi responsabilitatea de a fi „la dispoziţia” oricărui ochi critic (şi de a beneficia de cel mai dur „feedback”).

5. Care crezi că sunt efectele primei lansări de carte? Se trezeşte un sentiment al siguranţei, poate chiar al importanţei?

Reacţiile sunt diferite. Din ceea ce văd împrejur, majoritatea sunt dezamăgiţi. Unii chiar se lasă de scris. Cred că, mai degrabă, se manifestă un sentiment de insignifianţă. Realizezi că nu prea contezi (exceptând, desigur, puţinele cazuri unde succesul este evident). Totuşi, pe mine m-a impulsionat debutul, m-a eliberat de nişte tipare de gândire şi de poeme care nu-mi dădeau pace. Imediat după debut am scris mult şi am schimbat multe elemente estetice în viziunea meu. Se vor vedea cel mai bine nu în următoare carte, care conţine poeme scrise înaninte de publicarea primei cărţi, ci într-a treia!

6. Ceva despre cea de-a doua carte a ta şi de ce ai hotărât să o scoţi atât de repede?

Repede e relativ. Unii publică două cărţi din prima, alţii trei romane într-un singur an (cazuri întâmplate anul trecut în Galaţi). Explicaţia este foarte simplă: debut amânat prea mult. Poemele din „Gimanstul fără plămâni”, prima carte, sunt scrise între 2001 şi 2006. Poemele din al doilea volum, „Hotel în Atlantida”, sunt scrise între 2007 şi 2010. Am luat decizia de a le publica deoarece vreau să mă eliberez definitiv de poemele trecutului şi să mă pot concentra integral pe proiecte actuale. Iar destinaţia poemelor nu e întunericul sertarului, ci lumina tiparului.

7. Scrisul vine natural sau necesită exerciţiu, ştersături, rescrieri şi muncă interioară? (Mai mult muncă interioară sau mai mult exerciţiu pe hârtie?) La ce perioadă reuşeşti să scrii un text nou şi cât îţi ia să-l finalizezi?

Mozart nu făcea nicio corectură şi a scris cele mai celebre trei simfonii în şase săptămâni. Beethoven scria o simfonie într-un an, iar partiturile lui erau pline de corecturi, reveniri etc. Sunt diferenţe mari de la caz la caz. Eu revizuiesc textele, revin periodic asupra lor; nu le consider definitive decât după o lectură în cenaclu şi nu ezit să le modific în urma discuţiilor. Nu scriu mult, contrar aparenţelor: douăzeci, treizeci de poeme anual. Şi doar un poem pe zi – nu îmi forţez inspiraţia.

8. Crezi că omul se reflectă pe hârtie (întotdeauna)?

Există o sete de autentic în poezia actuală. Aici e un punct revendicat atât de generaţia nouăzecistă, cât şi de cea douămiistă. Ca un reflex împotriva postmodernismului.Ceea ce trebuie să avem mereu în vedere este că, totuşi, avem de-a face cu o convenţie. Faptul că scriitorul se reflectă în aceea ce scrie este o convenţie. Purtăm măşti. Şi oricât nu mi-ar plăcea Borges ca scriitură, trebuie să recunosc că are dreptate ca viziune artistică. Eul e un joc complicat de măşti, iar literatura poate deveni, după cum sugerează A.G.Secară în prefaţa volumului „Hotel în Atlantida”, „un mit între altele”.

9. Conteză Galaţiul în contextul tinerei generaţii de scriitori? S-ar putea face mai multe în direcţia asta?

În ciuda faptului că avem multe reviste culturale în Galaţi, nu contăm aproape deloc în „ecuaţia” tinerei generaţii (momentan aşa-zisa generaţie douămiistă). Nu există niciun tânăr scriitor gălăţean recunoscut pe plan naţional. Prin „tânăr” înţeleg pe cei care au cel mult vârsta mea (treizeci şi unu de ani). Suntem ca pe o insuliţă, izolaţi. Da, s-ar putea face multe. Iar cel mai important lucru ar fi ca una dintre instituţiile culturale să organizeze nişte întâlniri care să aducă aici tineri scriitori recunoscuţi la nivelul întregii ţări. Aşa i-am cunoaşte şi am fi invitaţi, la rândul nostru, în alte locuri. Am pune Galaţiul pe harta tinerei generaţii (douămiiste sau post-douămiiste).

10. Se conturează în Galaţi o tânără generaţie de scriitori?

Da, eu aşa cred. În Galaţi se conturează o tânără generaţie. Nu ne leagă morţiş o viziune estetică unitară, ci, mai degrabă, o dorinţă de-a arăta că se poate şi altfel. Ne leagă şi şcoala celor două cenacluri: „Cubul Critic Oblio” şi „Noduri şi Semne”. Va conta mult, poate chiar ne va impune ca generaţie, antologia din toamnă. Îmi doresc să ieşim din Galaţi şi să se audă de noi peste tot în ţară. Şi să publicăm. Mai bine şi mai mult. Ezităm prea mult atunci când vine vorba de tipar! Există o timiditate, un complex de tip provicial, atunci când abordăm subiecte precum „marketing-ul cultural”, atât de importante în contextul cultural actual.

Premiul al III-lea la "Marin Preda"

Am castigat Premiul al III-lea si Premiul Revistei "Caligraf" la cea de-a XII-a editie a Concursului National de Proza "Marin Preda".
Presedintele juriului a fost scriitorul Gelu Negrea.
In fotografie sunt langa casa memoriala "Marin Preda" din Silistea Gumesti.
Unul dintre texte, "Gelu n-am", il puteti citi aici.

Paul Blaj despre „Hotel în Atlantida”

Articol publicat pe site-ul Hermeneia aici
Primul gând care mi-a venit a fost: ce s-o fi întâmplat cu Andrei. E o afacere falimentară să îți deschizi hotel în atlantida. Desigur eram mâncat, odihnit și extrem de lucid (sic!). Îmi aminteam de gimnastul fără plămâni, fără nume, fără das Haus pe care o are orice sportiv de performanță, bancher ori analfabet mioritic (pac pac). Dar noua ordine mondială se făcea și fără mine (sic!) sau (sick!), iar râurile continuau să sperie pe timp de cod colorat (în general am observat că nu contează culoarea) bieții oameni. Soluția cea mai la îndemână? Să investesc în atlantida. Dar de la mine, drace!, nu se vedea.

Andrei Velea, pe care acum îl cunosc personal și îl consider definiția jovialității întrupată, este plin de surprize frumoase. Cartea lui, despre care facem vorbire (parcă așa se spune), Hotel în Atlantida apărută la ed. Fundația Culturală Antares, Galați, 2011, în ediție bilingvă, parțial, cu un redactor de seamă, a. g. secară, implicat și în concepția grafică plus layout, este o confirmare (iote clișeul), este o demonstrație de forță a talentului, dar și de sensibilitate a poetului, care nu ne mai surprinde pe noi, cei care intuiam vocea originală încă de la primele versuri.

Ca să nu ne plictisim, uitându-ne ca broaștele la inundații, exemplificăm cu titluri și versuri care rămân în noi precum amintirile frumoase sau momentele penibile, la alegere, ca să zic așa. sentiment acut de fotografie, când în cer miroase a paie, când ești mai corect decât un pai de chibrit, bursa firii, un nod de trandafir, versuri cu efect coagulant ș. a. m. d. Desigur că nu vom reuși a convinge fețele simandicoase doar cu atât, nici nu ne propunem. Probabil ele nici nu există. Să-i dăm înainte și cu versuri.

calculatoare, navete spaţiale, fizici năucitoare…/şi încă-i atâta nevoie de-un filosof grec,/care să ne spună că trupul poetului/ e format din atomi de poezie,//fiecare cu zeii lui, cu viaţa lui socială,/trăind într-o democraţie aproape de explozie,/ greu de adus împreună//„îngenunchiaţi în faţa poetului, împodobiţi-l cu ghirlande,/ dar alungaţi-l!” - asta în caz că sufletul vostru/ nu locuieşte, cu voi, în cetate p. 20

Sau poemele astea sunt scrise în ultima cameră de hotel/ din atlantida,//mai strâmtă ca lumea/ înainte de-a fi fost creat spaţiul,/ mai tensionată/ ca pielea unei femei înainte de-a naşte//pereţii sunt subţiri/ ca foaia de ţigară:// se-aud înghiţiturile-n sec din camera de alături/ de parcă, prin baierele lumii,/ un zeu ar asculta uneltirile celorlalţi zei,// iar un făt şi-ar auzi viitorii fraţi/ muşcând cu poftă/ dintr-o rază de soare p. 32

Bref, trebuie, dar trebuie să citiți cartea. Nu atât pentru aceste cuvinte ale subsemnatului, ci tocmai pentru lipsa unora. Este plină de entuziasm amar, de sinceritate aspră, de visare reținută. Și logic ar fi să întrebăm autorul dacă are spa sau piscină hotelul, dar nu o facem. Pentru că e un hotel de 5 stele și am deveni, în mod automat, coborâți direct din copac. Chiar, oare în atlantida creșteau banane? Iar retorica întrebare apunea odată cu textul. Sunt plin de instincte primare (sic!), asta e!

Hotel în Atlantida, o confirmare marca Andrei Velea

de Romeo Aurelian Ilie

Articolul original a fost postat aici

Poetul Andrei Velea, debutant anul trecut cu „Gimnastul fără plămâni”, revine acum cu un al doilea efort editorial: placheta de versuri „Hotel în Atlantida”(Fundaţia Culturală Antares, Galaţi). De fapt, această revenire poate fi privită şi ca o continuare, din punct de vedere al faptului că şi această nouă ispravă literară este împărţită pe cicluri, trei la număr. Dar totodată se înregistrează o creştere de nivel, o uşoară rupere de estetica volumului anterior.
Primul ciclu, „o atlantidă care nu s-a pierdut”, ni-l prezintă pe poet într-o continuă dispută cu sinele său lumesc. O partidă deloc originală dacă ne gândim că aceasta face parte din destinul oricărui poet. Dar modalitatea de construcţie a antitezei este cea care ridică aici calitatea textelor; şi aici mă refer la capacitatea poetului de a descrie doar una dintre stări, dar atât de bine încât cealaltă defilează paralele, în spatele perdelei intuiţiei: astfel, în „despre poem, pe ţărmul atlantidei”, care deschide şi volumul de faţă, poetul descrie momentul de transă creatoare: „mintea colcăie ca un melc în călduri,/ sudoarea-i alcool, făina oaselor, cocaină.../se-apropie/ simt cum aerul se retrage speriat ca o fecioară din faţa unei bacanale/ ah!cum de-mi vine ideea să scot o foaie de hârtie/ şi s-o interpun între mine şi urgie?/ mă face mai puţin poet un asemenea gest de luciditate?”; iar în finalul poemului, îşi deplânge oarecum aceste momente de „luciditate”: „da, o factură/ a tuturor momentelor când am trăit în gol,/uitând că încă-s în viaţă”. În „pseudo-revelaţie”, dimpotrivă, acelaşi poet se lamentează în faţa lipsei acute de inspiraţie: deşi se vrea intrând în pielea profetului, care spre deosebire de „discipolii care adorm, unii visând balauri, alţii de-ale gurii”, face eforturi să „vorbească cu o piatră/ închipuind o cheie către oameni”, totuşi, se vede privat de lumina revelatoare: „deodată amurgul se aprinde brusc,/ un fulger luminează profetului faţa.../ dar nu-i o revelaţie! Ah, nu!/ e doar bliţul unui turist obraznic/ care se depărtează/ către ieşirea din rezervaţie/ grăbit...”. Mai la vale, poemul „caimac fin de otravă”, descrie aceiaşi dramă. Dar spre binele unanim, poetul găseşte şi momentul în care să se împace cu sinele: în „anatomia unei întâmplări”, el descrie în termenii calmi ai unei întâmplări, simbioza celor două euri, încheind, cum altfel decât sugestiv, cu versurile: „probabil m-am împiedicatde-o pasăre/ pe ţărmul unei atlantide care nu s-a scufundat niciodată/ şi am căzut în mine”.
E momentul aici să-mi exprim părerea, cu grad de convingere, că „atlantida” lui Andrei Velea nu-i alta decât însăşi poezia: declarată de muritori ca o insulă-legendă-ndepărtată şi scufundată, ea supravieţuieşte, ba mai mult, este rampa omului către sine însuşi, atât cât acesta îşi permite riscul unei împiedicări din întâmplare.
Al doilea ciclu, „poemele din ultima cameră de hotel”, amintesc cumva de „omul vag” din „Gimnastul fără plămâni”; numai că acum accentul se mută o treaptă mai sus, şi critica nu mai vizează doar elemente umane aleatoriu selectate, ci mase întregi , publice şi politice, virusate de diverse maladii; chiar dacă, în virtutea metonomiei, exprimarea se face tot la singular. Astfel, sunt criticate pe rând: excesul de originalitate, transformat în părere prea bună despre sine: „a fi tu însuţi este singurul fel de unicitate în acest decor:/ ca şi cum doar tu ţi-ai desena zilnic/ despicătura feselor,/ curbura punctată a spaţiului// şi nici un zeu nu ţi-ar cere socoteală/ pentru lipsa crasă de talent”(original e să comiţi dar păcatul originar); laxismul ca motor al trădării: „cine l-a vândut pe iisus/ s-a spânzurat/ c-un nod de trandafiri/ la-ncrengătura funiei”(nod de trandafir); refuzul de a gândi: „ai doar o singură pătură de gânduri/ şi e mai uzată ca preşul de la intrarea într-o universitate:/ câinii lui diogen/ o profanează din adins în fiecare dimineaţă”(închis în burta unei păsări uriaşe); autosuficienţa: „de propria formă decis,/ închis, prin voia ei, într-o ordine socială,/mulţumeşte că pe asfaltul locului tău/ era schiţat un contur care-nchidea un suflet”(un contur care-nchidea un suflet); şi multe alte metehne, care mai de care mai grave, peste care poetul aduce în finalul ciclului, „judecata de apoi”; poem asupra căruia voi reveni mai târziu, se va vedea atunci de ce.
Între timp semnalăm în fugă un ciclu intermediar de poeme traduse în limba engleză de către Petru Iamandi, şi apoi ne apucăm de deşurubat „maşina de poetizat”. Acesta este titlul celui de-al treilea şi ultimul ciclu din cartea de faţă. „Maşina de poetizat” nu o pot vedea altfel decât ca pe puterea creatoare a poetului, de care alter-egoul-om se simte uneori hăituit, pentru momentele în care setea de normalitate îl învinge, şi rămâne doar om: „eu şi maşina de poetizat ne ocolim reciproc,/ după o primă întâlnire ceva mai dulce/ ca un cocteil de pelin şi fiere// mi-e tot mai greu să mi se reproşeze întruna/ că merg pe asfalt când toţi merg pe nori, pe smog sau pe ceaţă/ că mestec pâine când toţi se hrănesc cu idealuri”(cocteil de pelin şi fiere). Fireşte că la un moment dat, omul cedează poetului: „mestec armura maşinii de poetizat/ de parcă aş plimba petale de trandafiri pe buze”(trupul maşinii de poetizat).
Ceea ce se poate reproşa acestui ciclu, ar fi, pe lângă dimensiunea lui redusă, care e strict alegerea poetului, inflaţia de versuri în care „galaţiul” apare, ca decor. Minusul vine din faptul că el nu capătă o valoare simbolică, ci este pur şi simplu descris prin metafore, fără însă a scăpa de blamul unui oraş mediocru, după mărturia poetului însuşi. Acesta este şi motivul pentru care aş fi preferat ca volumul să se încheie cu poemul „după judecata de apoi”: „după judecata de-apoi/ rămân ultimul// pentru a verifica vulcanii să nu scape gaz,/ lacurile să nu dea pe dinafară,/ stelele toate să fie stinse// închid uşa lumii cu două zăvoare,/ craniul mi-l aşez drept sigiliu, iar noaptea/ o trag pătură peste lume// în imensul hău cu arme de catifea”.
Deşi, dacă privim volumul de sus, observăm că ciclurile sunt aşezate înţelept: toată acea adunătură de păcate, criticate când ironic, când amar, sunt prinse ca într-o carapace protectoare între celelate două cicluri, care tratează condiţia poetuluiîn lume. Iar una dintre menirile acestei condiţii, rămâne fără doar şi poate, vindecarea acestor boli.
Înspre încheiere, se cuvine să aruncăm o privire şi asupra texturii poemelor lui Andrei Velea. Iar în acest sens, se poate observa o întrepătrundere între expresii optzeciste, de genul: „dinţii călcâielor”, „creionul ascuns în ghindă”, „tăvălugul aerului, care aduce înspre noi/ nu fire de praf, ci bolovani/ nu adieri de vânt, ci tornade”; şi construcţii post-moderniste, cum ar fi: „mototolind timpul şi spaţiul precum şerveţelele nazale”, „mai strâmtă ca lumea înainte de-a fi fost creat spaţiul,/ mai tensionat ca pielea unei femei înainte de-a naşte”, precum şi frumoasa metaforă a „maşinii de poetizat”. Iar prin această ingenioasă ţesătură, el îşi creionează un stil nou, al său, un stil care prin fineţea detaliului, confirmă poetului originalitatea mult râvnită de întreaga suflare poeticească, precum şi o poziţie de vârf în noua generaţie de poeţi, care se aşează la start în acest debut de deceniu secund al secolului XXI.