Argumentul & fizionomia generaţiei 2010 din Galaţi

1. Câteva rânduri despre conceptul de generaţie literară.

Dezbaterile despre conceptul de generaţie literară sunt prea multe şi prea pătimaşe pentru a fi prezentate în totalitatea lor aici. De altfel, conceptul de generaţie nici nu este foarte util creatorilor sau publicului larg, fiind mai degrabă interesant pentru criticii şi istoricii literari. Iată cum argumenta Radu G. Ţeposu în „Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă”: „criteriul generaţiei i-a interesat în chip serios pe oamenii de litere şi, în limitele temperanţei, a devenit un obiect temeinic, folositor, instructiv. Nefiind cu totul o obsesie vacuă, împărţirea pe generaţii a fost cel puţin un instrument de lucru pentru cercetătorul literaturii, şi nu întâmplător vorbim azi de generaţia lui Chateaubriand, de cea a lui Voltaire, la francezi, ori, la noi, de junimişti, de paşoptişti, de interbelici sau de generaţia ’60”. Aşa că nu voi mai irosi spaţiul şi voi considera valid conceptul de generaţie literară, „cu temperanţă”, fără a-l considera un adevăr care nu poate fi supus polemicii.

Pentru a schiţa cadrul în care discutăm despre o generaţie 2010 la Galaţi, voi începe printr-o scurtă prezentare a criteriului de generaţie literară. Introdus în anii ’30 ai secolului trecut de către Albert Thibaudet, generaţia literară era totuna cu cea biologică. Astfel, criticul francez număra trei generaţii pe secol. Altminteri, diverse periodizări au mai circulat în istoria culturii, cu unităţi de măsură precum secolul, perioada (unui domnitor anume) sau diverse combinaţii. Însă discuţia modernă asupra conceptului de generaţie literară începe cu Thibaudet. Ea continuă în formalismul rus, care descrie un concept similar cu cel de paradigmă literară şi depăşeşte cadrele identificării cu generaţia biologică. Persoane de aceeaşi vârstă pot aparţine unor generaţii literare diferite. O astfel de idee a susţinut-o la noi Tudor Vianu, care a propus conceptul de „generaţie de creaţie”. Pentru Vianu, generaţia nu este determinată de vârsta biologică, ci de o comunitate de principii ideologice şi estetice care animă creatori de vârste diferite. Aşa că la Tudor Vianu o generaţie literară durează mai mult decât una biologică. Totuşi istoria îl contrazice. De la cei treizeci de ani pe generaţie la Thibaudet (şi mai mult de treizeci la Vianu), ne confruntăm acum cu o situaţie în care avem o generaţie literară nouă la fiecare zece ani…

2. „Ismele” ultimilor douăzeci de ani în literatură. „Moartea” douămiismului. Gânduri despre o eventuală generaţie 2010.

Într-un articol intitulat „Manifeste literare nouăzeciste şi douămiiste” (publicat în două părţi în revista „Luceafărul”, 2009), Felix Nicolau face o trecere în revistă a celor mai importante manifeste literare care au circulat în ultimii douăzeci de ani. Iată câte sunt: nouăzecism, delirionism, fracturism, douămiism, utilitarism, performantism, autenticism, boierism, turnism, nunuism (ultimele trei fiind considerate „post-douămiiste”). Concluzia: „1998-2008 este probabil cea mai prolifică perioadă în teoretizări de acest gen”. Trăsătura comună a tuturor aceste manifeste este „poziţia explicit defavorabilă postmodernismului”, astfel încât, spune Felix Nicolau, „postmodernismul românesc a durat mult mai puţin decât cel occidental. A debutat tardiv, dar, în ce priveşte agonia, are şansa de a fi contemporan cu restul mapamondului”.

Se spune în general (sau cel puţin se admite de către unii) că ultimul curent literar „închegat” a fost (sau este încă) douămiismul. Iar aceste vorbe sunt însoţite de zeci de păreri pro şi contra în reviste sau pe site-urile literare. În 2006, Răzvan Ţupa, una dintre figurile centrale ale generaţiei în cauză, decreta: „generaţia 00 a expirat. urmează poezia”. În acel articol, tânărul poet constata că zeci de zeci de tineri imită cu mai mult sau mai puţin succes fracturismul, mizerabilismul, astfel că timpul ei creator a trecut, urmând epoca epigonilor. În viziunea lui Ţupa, generaţia 2000 s-a stins repede, ţinând între 1998 şi 2005 (fracturismul fiind inclus ca manifest douămiist).

„Colocviul tinerilor scriitori 2011” (proiect al Uniunii Scriitorilor desfăşurat anual în Alba Iulia) a avut drept temă de dezbatere: „Generaţia 2000. Predarea ştafetei?” Voi reda întocmai câteva dintre părerile exprimate acolo (aparţinând unor tineri scriitori), întrucât ele conţin supoziţii personale asupra a ceea ce s-ar putea numi generic „generaţia 2010”:

Adrian Diniş: „Generaţiei nouăzeciste i-a priit umbra, douămiismul a venit foarte agresiv şi zgomotos, iar vocea lui se mai aude încă undeva departe, pentru ca noua generaţie să se formeze mult mai tăcutţi să fie mult mai eterogenă din punct de vedere al formulelor abordate, ceea ce îmi aminteşte de capetele generaţiei optzeciste şi mă face să cred că va fi o parte mai glamour, mai rock-star şi o alta underground, mai boemă.”

Iulia Militaru: „Criteriul generaţionist îmi apare ca depăşit şi ineficient azi. Pe de o parte, el se bazează pe o anumită dinamică a centralului şi marginalului, ceea ce menţine încă existenţa unui centru tare, care se impune la un moment dat; pe de alta, tocmai această dinamică face ca, în cadrul câmpului, să se manifeste relaţii de putere. O astfel de imagine asupra literaturii pare a nu fi conştientizat încă intrarea noastră în alt secol, secolul XXI – nu coagularea într-o generaţie, ci dispersia ar trebui să ne intereseze.”

Bogdan Coşa: „în epoca postmoralistă spre care se face deja uşor, dar vizibil, trecerea, vor gravita simpli scriitori, independenţi, fără manifeste sau orgolii de apărat în faţa predecesorilor (evident, vorbesc în numele meu), pe care îi vor privi ca pe nişte obiecte de muzeu, cu nostalgia luptelor intergeneraţionale şi a idealismului pierdut.”

Iată, deci, câteva trăsături comune: o generaţie care nu mai crede în diferenţele dintre generaţii, interesată nu de „coagulare”, ci de „dispersie”… O generaţie sceptică (relativ la acest tip de cristalizare), de individualităţi, fără „program estetic”. De ce nu?

3. Conştiinţa de sine a unei generaţii. Argument pentru o nouă generaţie literară la Galaţi.

Totuşi, scepticismul creatorilor relativ la ideea de generaţie literară este oarecum firesc. Repet: conceptul este interesant mai degrabă pentru istorici şi pentru critici, mai puţin pentru public sau pentru autori. Allen Ginsberg spunea undeva: „Generaţia beat? Nu! Eram doar o gaşcă de prieteni dornici de a fi publicaţi.” Alain Robbe-Grillet, în „Cuvânt înainte la o viaţă de scriitor”, vorbeşte despre cât de slab era sentimentul autorilor din cadrul mişcării „Noului Roman” că aparţin aceleiaşi generaţii. Într-un articol intitulat „Generaţii biologice, generaţii literare” (România Literară, nr.13, 2010), Nicolae Manolescu se întreabă dacă au avut conştiinţă de sine generaţiile literare. Concluzia: „Răspunsul este, evident, negativ. Generaţia junimistă sau cea optzecistă au fost mai conştiente de ele însele decât altele. Generaţia ’27 a fost de departe cea mai agresivă, pe cale de a fi egalată de generaţia 2000. Comportamentul se măsoară prin intensitatea contestării bătrânilor”.

În postfaţa la antologia „Cuvinte noi pe Domnească” (ed. Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2012), antologie care propune o imagine de ansamblu a ceea ce s-ar contura ca generaţie 2010 la Galaţi, argumentam astfel: există un „corpus” de tineri scriitori, există „predecesori” la care ne raportăm polemic şi există „tineri” (liceeni) care se formează sub umbrela acestui „establishment literar”. Asta face să ne închegăm într-o generaţie. Despre felul ei, despre tăria legăturilor, voi vorbi în capitolul următor. Iată, însă, câteva nume: Marius Grama, Matei Leonard, Octavian Miclescu şi Andrei Velea, prieteni şi membri ai mai multor cenacluri succesive („Anton Holban”, „Gellu Naum”, „Cubul Critic Oblio”); Ionel Creţu, Anca Şerban Gaiu, Adrian Haidu, Nicoleta Onofrei, Simona Toma, Radu Vartolomei, membri fideli ai cenaclului „Noduri şi Semne”. Dacă cei de mai sus au debutat deja sau sunt în pragul debutului, iată câţiva tineri care abia învaţă tainele scrisului: Florin Buzdugan, Elena Donea, Radu Dragomir, Sabina Penciu, Claudia Samoilă. Precum se vede, „lista” nu este scurtă, cei enumeraţi fiind doar partea considerată ca reprezentativă de către autorul acestor rânduri.

4. Fizionomia generaţiei 2010 din Galaţi.

A discuta despre înfăţişarea unei generaţii literare a cărui membru activ eşti, nu este o întreprindere comodă. Aşadar, pentru a se consemna la un dosar imaginar, simulez o declaraţie negru pe alb cum că părerile exprimate mai jos sunt subiective, îmi aparţin în totalitate, iar părerile contrare, în măsura în care sunt bine argumentate, sunt îndreptăţite la existenţă.

Trăsăturile mai sus amintite, de scepticism la idee coagulării sub umbrela unei generaţii literare, apetenţa către dispersia faţă de centru, miza pe individualitate în dauna unui „program estetic unitar” se manifestă fără doar şi poate în cadrul tinerilor cenaclişti din Galaţi.

Ezitarea în faţa debutului este o altă caracteristică a tinerei generaţii din Galaţi. Cred că explicaţia este o imposibilitate de a vedea miza literaturii. Chiar dacă sunt foarte mulţi tineri care scriu (a se observa efervescenţa creatoare şi pseudo-creatoare din zona site-urilor literare), totuşi nu există succes de public sau succes de critică. Publicul citeşte sporadic, iar critica, aşa cum se spune adeseori, a trădat tânăra poezie, demisionând în masă. Înţepeniţi în discuţii (mai mult sau mai puţin fertile) pro sau contra douămiismului, criticii ezită încă să investigheze masa impresionantă de cărţi care apar an de an (aparţinând unor autori „post-douămiişti”). Fără miza succesului la critică (care a constituit în general miza ultimilor douăzeci de ani în literatură) şi fără miza succesului la public (ba chiar, de multe ori, ca reflex anti-douămiist, privit ca „toxic”), tinerii scriu şi ezită să debuteze, să publice, să îşi asume vizibilitatea publică. Doar trei din cei douăzeci şi trei de participanţi la antologia „Cuvinte noi pe Domnească” aveau cărţi publicate în momentul lansării.

Apoi, acolo unde se întâmplă, debutul este acompaniat de un fel de dezamăgire, dată fiind lipsa de înţelegere a rostului promovării şi a „managementului” imaginii scriitorului. Poate că şi „provincialitatea” mediului cultural gălăţean este responsabilă de o astfel de situaţie, iar o anumită repulsie în faţa „marketingului cultural” este un reflex anti-douămiist (foarte vocal şi vizibil). Dacă ne uităm la alte exemple din zona Galaţiului, nouăzecişti precum Mihail Gălăţanu sau Florina Zaharia, putem conchide că această timiditate excesivă este în special o trăsătură a tinerei generaţii, mai puţin a scriitorilor gălăţeni în general.

Lipsa unui „program estetic”: coagularea tinerilor în jurul a două cenacluri nu a avut loc „pe principii estetice”. Nu există nicio viziune artistică unitară în rândul tinerilor cuprinşi în antologie. Funcționează din plin noul scepticism faţă de manifestele literare. Se scrie „din suflet, din trăire sinceră”. Va fi rostul criticii să identifice trăsăturile comune ale acestor scriitori în formare. Cel puţin în ceea ce priveşte situaţia de fapt, ei nu pornesc de la nici un manifest comun. Este, ca să spun aşa (raportându-mă la primul capitol), un fel de „generaţie biologică”, chiar dacă nu ne place ideea că vârsta este un criteriul esenţial. Este, raportat la terminologia postmodernistă (Vattimo), o „generaţie slabă”, una „tare” fiind axată pe un manifest estetic. Sau nu este nicio generaţie. Oricum, e prea devreme pentru concluzii…

Andrei Velea, ianuarie 2012

Cuvinte noi pe Domneasca - poza de grup

Fotografie de grup de la lansarea Antologiei "Cuvinte noi pe Domneasca" (Editura Centrului Cultural Dunarea de Jos, Galati, 2011) - Antologia tinerei generatii din Galati.

Lansarea a avut loc pe data de 13 februarie 2012, Centrul Cultural Dunarea de Jos, Galati.

De la stanga la dreapta: Ionel Cretu (Ana Tropos), Gabi Ghimpu, Matei Leonard, Octavian Miclescu, Anca Serban Gaiu, Andrei Velea, Cristina Dobreanu, Sabina Penciu, Laurentiu Pascal, Simona Toma, Sergiu Dumitrescu (directorul Centrului Cultural Dunarea de Jos, Galati), Nicoleta Onofrei, Cristina Balan, Florin Buzdugan, Nona Tatiana, Claudia Samoila, Marian Stroe, Mihaela Galu si a.g.secara (Anonimul Galatean).

Proză scurtă în Zon@literară

Am apărut cu o proză scurtă în revista „Zon@literară”, nr.1-2, ian.-febr. 2012. O puteţi citi aici (p.105). Lectură plăcută!

Generatia 2010 la Galati - Afisul

a.g.secara si Andrei Velea la Salonul Axis Libri

Generaţia 2010 la Galaţi (antologie)

Repere pe drumul devenirii unei generaţii

~Generaţia 2010 la Galaţi~

Mai degrabă decât a fi un manifest estetic, antologia „Cuvinte noi pe strada Domnească” (ed. Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2011) este martor istoric al unei tinere generaţii de scriitori gălăţeni, aflată de mai bine de zece ani într-un proces de formare şi care, iată, a ajuns la maturitate. Sau, dacă e prea mult spus maturitate, atunci a ajuns în punctul în care îşi asumă actul publicării, al „ieşirii din ghindă”; acel „Break on through”, după cum spun americanii (nu numai prin versurile formaţiei „The Doors”). Iar această „ghindă”, acest incubator de tinere condeie gălăţene, a constat în activitatea a două cenacluri cu profil diferit (după cum se va vedea în rândurile de mai jos): „Anton Holban” (actualmente „Cubul Critic Oblio”) şi „Noduri şi semne” (înşiruirea este în ordine alfabetică).

Aflat ca un fel de ostrov între Iaşi şi Bucureşti (este aproape la propriu un oraş înconjurat de ape!), trăind din amintirea unui aport consistent la generaţia nouăzeci (Mihail Gălăţanu, Cristian Pavel, Alina Durbacă, Florina Zaharia), neavând (încă!) niciun „douămiist” cunoscut, Galaţiul priveşte, după cum se vede, cu speranţe spre o aşa zisă „generaţie 2010” – repet, nu neapărat într-un sens estetic, cât mai degrabă într-unul cronologic. În momentul în care sunt scrise rândurile de faţă, nu se vorbeşte nicăieri cu tărie despre o eventuală generaţie estetică 2010, ci, maximum, e deplânsă intrarea într-o stare de colaps a ultimei generaţii cât de cât articulată din acest punct de vedere: „generaţia 2000” (de altfel „Colocviul tinerilor scriitori” din 2011 a avut drept temă: „Generaţia 2000. Predarea ştafetei?”). Istoria ultimului secol ne-a învăţat că, în linii mari, o dată la zece ani o nouă „generaţie” de creaţie apare pe scena culturii. Poate că, în mai multe cazuri, diferenţele dintre aceste „generaţii de creaţie” nu sunt într-atât de mari încât să justifice tratarea lor „în capitole separate”, însă vom respecta această „periodizare” impusă de istoria literaturii, fără a construi un „bastion generaţionist” şi fără a crede că ea suprimă libertatea de exprimare a tânărului creator.

Activitatea cenaclului „Cubul Critic Oblio” se desfăşoară în cadrul Centrului cultural „Dunărea de Jos” şi beneficiază de suportul revistei aceluiaşi centru, „Dunărea de Jos”. Acest cenaclu continuă, de fapt, activitatea altor două cenacluri (în sensul că, în mare, este vorba de aceiaşi oameni şi aceleaşi idei): „Anton Holban” (Casa Corpului Didactic, 1995-2002) şi „Gellu Naum” (Casa de Cultură a Studenţilor, 2001-2005), cenacluri care au fost coordonate de către criticul şi profesorul literar C-tin Dimofte. Talentul critic şi profesoral al domniei sale a făcut ca un nucleu de tineri elevi să devină, deja, tineri scriitori. Şi asta pe parcursul, după cum se vede, a cincisprezece ani de activitate. Între tinerii formaţi sub bagheta profesorului Constantin Dimofte, următorii merită menţionaţi: Marius Grama, Matei Leonard, Octavian Miclescu, precum şi subsemnatul, Andrei Velea. Mai târziu, acestui „nucleu” s-a alăturat şi Adi G.Secară, tânăr poet, critic literar şi prozator, care organizează şi coordonează întâlnirile din „Sala cu pian” sau de la mansarda „Centrului Cultural Dunărea de Jos”.

Cenaclul „Gellu Naum” şi revista „Drumeţul Incendiar” au funcţionat în tandem, sub egida Casei de Cultură a Studenţilor, susţinându-se reciproc pe întinderea a patru-cinci ani. Acelaşi model, însuşit în cadrul şedinţelor de la „Anton Holban”, de critică pozitivă şi constructivă, de dezbateri asupra textelor, de şcoală literară, de învăţare perpetuă, de adoptare flexibilă a noului, de deschidere către persoane şi experienţe literare noi, au constituit atât baza cât şi succesul cenaclului „Gellu Naum”, devenit bine cunoscut în cadrul întâlnirilor cenaclurilor studenţeşti din întreaga ţară.

Odată ce tinerii care formau nucleul mişcărilor de mai sus au depăşit acea perioadă de viaţă intitulată „studenţie”, au încercat crearea unui grup închis, numit „Lampisterii”. Însă orice grup închis, care se izolează de restul manifestărilor, duce, încet şi sigur, la sterilitate. Publicaţi în mai multe rânduri în antologiile literare, precum şi în revista Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, unirea dintre acestă grupare şi instituţia mai sus amintită a avut loc în toamna anului 2009, cu susţinerea lui Adi G.Secară (în cadrul şedinţelor de cenaclu) şi a Florinei Zaharia (în paginile revistei şi a editurii).

Cenaclul „Noduri şi Semne” a luat fiinţă la câteva zile după dispariţia poetului Nichita Stănescu, în 1983. Nume extrem de importante ale culturii gălăţene au trecut pe la şedinţele acestui cenaclu. Aici sunt câteva dintre numele care fac şi astăzi faima cenaclului: Simon Ajarescu, Ruxanda Anton, Ion Avram, Petre Barbu, Victor Cilincă, Gelu Ciorici, Costel Crângan, Adina Dabija, Alina Durbacă, Mirel Floricică, Mihail Gălăţanu, Stela Iorga, Dimitrie Lupu, Dan Manole, Tudor Neacşu, Eugen Neculiţă, Cristi Pavel, Ion Potolea, Viorel Ştefănescu, Maria Timuc, Ion Zimbru. Nu are rost să trecem în revistă întreaga activitate a acestui cenaclu, ci, mai degrabă, să ne axăm pe influenţa şi însemnătatea ei în ceea ce priveşte tânăra „generaţie 2010”.

Câteva personalităţi ale culturii gălăţene s-au ocupat în ultimii ani de acest cenaclu: prozatorul Dimitrie Lupu, un adevărat mentor al multora dintre scriitorii care s-au format în cadrul acestui cenaclu, prozatorul Ion Avram şi poeta Stela Iorga; nu la fel de regulat, însă cu dăruire, au trecut pragul cenaclului poetul Ion Zimbru şi prozatorul Victor Cilincă. De ei se leagă devenirea unor tineri precum Cristina Dobreanu, Adrian Haidu, Alexandru Maria (pseudonim pentru Ionel Creţu), Nicoleta Onofrei, Laurenţiu Pascal, Anca Şerban Gaiu, Simona Toma sau Radu Vartolomei.

În rândurile despre „Cubul Critic Oblio” subliniam o anumită orientare de „cenaclu-şcoală”, o atmosferă de discuţii subtil-didactică, împletită cu elemente de cursuri de creative writing. În ceea ce priveşte cenaclul „Noduri şi Semne”, această caracteristică, fără a fi absentă, trece, totuşi, parcă, într-un plan secund, lăsând loc unui ring de opinii mai pronunţat individualiste. Există o anumită „răutate” cultivată de-a lungul existenţei cenaclului „Noduri şi Semne”. Iată cum descrie scriitorul Dimitrie Lupu însuşi această caracteristică, vorbind despre istoria mişcării: „Am hotărât de comun acord că întrunirile noastre se vor desfăşura sub semnul sincerităţii crude. Multe seri se lăsau cu scântei, când <<demontam păpuşa>> – cum, cu bună răutate, numeam dezbaterile pe marginea textelor prezentate. Însă disputele în cadru organizat, la obiect, aveau altă ţinută şi finalitate. <<Cititorul>> se alegea cu ceva-ceva şi nici ceilalţi nu rămâneau fără un ce câştig. Ne păstram <<răi>> din dorinţa de a ne ajuta întru dibuirea căii personale spre literatura de valoare, <<adevărată>>. Şi unii şi-au şi găsit-o în substanţa acelor <<dispute>>, chiar dacă ea s-a dovedit a fi alta decât cea întrezărită şi indicată de <<grup>>.”

Un grup de elevi (unii deja studenţi) se formează „beneficiind” de avantajele ambelor cenacluri: de „răutatea” şi de atmosfera mai bine conturată din „Noduri şi Semne” (întâlniri săptămânale, cronică de cenaclu ţinută „cu sfinţenie” de către prozatorul Ion Avram, on-line şi în paginile cotidianului „Viaţa Liberă”, ieşiri după fiecare şedinţă „în oraş”), dar şi de atmosfera mai „didactică”, mai aplecată spre „spiritul şi litera” criticii literare, cultivată sub bagheta profesorului Constantin Dimofte (mai puţin activ în ultima perioadă din cauza problemelor de sănătate) sau a celui care semnează critica sa literară, ca şi textele literare, a.g.secară. Între aceşti tineri (chiar dacă nu fac parte, cronologic vorbind, din ceea ce încercăm să conturăm aici ca „generaţie 2010”) merită menţionaţi: Florin Buzdugan, Elena Donea, Andra Pelineagră, Sabina Penciu şi Claudia Samoilă.

Rezultantă, iată, a două cenacluri literare cu personalitate distinctă, având „precursori”, „urmaşi” şi „mentori”, chiar dacă mai puţin cunoscută (încă) la nivel naţional, o nouă generaţie de creaţie ia fiinţă în Galaţi. Antologia „Cuvinte noi pe strada Domnească” nu face altceva decât să fie un manifest de existenţă şi mai puţin unul estetic. Ori poate cheia estetică de interpretare nu este evidentă astăzi şi ne va fi mai uşor să citim textele acestei cărţi atunci când se va vorbi, cu anvergură, de o adevărată „generaţie 2010”, iar trăsăturile ei vor fi reliefate de către critici. Până atunci vă invităm pe drumul devenirii noastre, sperăm în continuare Stradă Domnească să fie, şi afirmăm, cu putere, că, iată, Galaţiul are tineri scriitori!

* Lansarea antologiei „Cuvinte noi pe strada Domnească” va avea loc pe data de 13 februarie 2012, orele 17, Centrul Cultural Dunărea de Jos, Galaţi

INTERVIU - Andrei Velea colecţionează premii literare

Interviu publicat în cotidianul Viaţa Liberă (Galaţi, 21 ianuarie 2012). Poate fi citit şi aici. A consemnat Angela Ribinciuc.

Despre Andrei Velea am tot auzit vorbindu-se cu admiraţie în rândul scriitorilor gălăţeni. Astăzi vă prezentăm un dialog cu cel mai tânăr colecţionar de premii literare din breasla scriitorilor noştri.

---

- Când şi cum ai debutat editorial?
- În Galaţi, tinerii debutează târziu. Cauzele sunt multiple, de la decuplarea faţă de centrul cultural gălăgios şi vizibil (Bucureştiul), până la complexele şi timiditatea de tip provincial. Eu am făcut-o în toamna lui 2010, la vârsta de treizeci de ani, asumându-mi ieşirea „la rampă” cu un volum de poeme intitulat „Gimnastul fără plămâni” (Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, Galaţi). Volumul este o antologie ce reuneşte cele mai importante cicluri de poeme pe care le-am scris pe parcursul a paisprezece ani de când „mă învârt” prin cenaclurile gălăţene, ca membru simplu, fondator sau chiar coordonator.

- Anul 2011 ţi-a adus câteva premii naţionale. Te aşteptai?
- Mi-a adus, într-adevăr, un succes la care nu mă aşteptam. Am primit nu mai puţin de patru premii pentru debut, ceea ce e o performanţă notabilă, ţinând cont de faptul că editura nu este una naţională, ci una locală! Asta demonstrează clar că se poate, că a debuta la o editură mică nu e un soi de condamnare la lipsa de vizibilitate. Dintre aceste premii, cele mai importante sunt „Porni Luceafărul” (Botoşani), un premiu de talie naţională, de prim rang, precum şi Premiul Uniunii Scriitorilor Filiala Sud-Est (Galaţi). Am mai fost premiat şi în cadrul festivalului „Emil Botta” din Adjud, precum şi în cadrul „Serilor de poezie de la Negrileşti” (Liga Scriitorilor din Vrancea).

- 2011 a însemnat şi publicarea celui de-al doilea volum al tău…
- „Hotel în Atlantida” se numeşte şi a apărut la Editura Fundaţiei Culturale Antares. Lansarea a avut loc în cadrul Festivalului Internaţional „Serile de poezie ale revistei Antares”. Ca să revin la 2010, el a însemnat pentru mine nu numai debutul editorial, ci şi debutul (în cadrul cenaclurilor) cu proză scurtă. Am lecturat pentru prima dată o proză scurtă la o şedinţă a „Cubului Critic Oblio” (Centrul Cultural „Dunărea de Jos”), cu două săptămâni înaintea debutului editorial cu poezie! Anul trecut am început să trimit proză scurtă la diverse concursuri din ţară şi chiar de la prima participare am obţinut Marele Premiu „Eusebiu Camilar” în cadrul Festivalului Naţional de Literatură „Eusebiu Camilar – Magda Isanos”. Norocul începătorului? Nu doar noroc, deoarece am reuşit să confirm de-a lungul anului şi la alte concursuri, ceea ce nu se întâmplă foarte des la proză (rar vezi aceleaşi figuri de mai multe ori pe podium, ceea ce nu e cazul la poezie). Am mai obţinut, în toamnă, Premiul al III-lea la Concursul Naţional de Proză „Marin Preda”, Menţiune la Concursul Naţional de Proză „Mihail Sadoveanu”, iar anul l-am încheiat „pe cai mari”, cu Premiul I la secţiunea proză scurtă din cadrul Concursului Naţional „Text Construct”.

- Cum crezi că va fi pentru tine 2012?
- Îmi doresc să devin membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala Sud-Est, pentru acea formă de prestigiu pe care ţi-o dă calitatea de membru al celei mai vechi şi importante organizaţii de breaslă. Apoi, probabil tot în cadrul Festivalului „Antares”, voi lansa cea de-a treia carte de poeme, de data asta la Editura Brumar. A doua lansare va avea loc în toamnă la Târgul Internaţional de Carte „Gaudeamus”, Bucureşti. Profit de ocazie pentru a divulga titlul: „Lumea e o pisică jigărită”. În rest? Cronici de carte la revista „Dunărea de Jos” şi cât mai multă proză, pentru că se apropie şi momentul debutului cu un volum de proză scurtă!

Recitand pe scena Teatrului Muzical din Galati

Antologia Artã sfâşiatã

Am aparut cu un ciclu de poeme in antologia "Artã sfâşiatã" (editura Arhip Art, Sibiu, 2011), realizata de doamna Valentina Becart. Antologia este consistenta: 73 de poeti contemporani (454 pagini!). Intre cei pe care ii cuosc se numara doamnele Cezarina Adamescu si Eleonora Stamate. Felicitari tuturor celor antologati si in special coordonatoarei proiectului!

Grupaj de poeme în Algoritm Literar nr.5

Am apărut cu un ciclu de poeme intitulat "Aplaudăm vidul" în revista Algoritm Literar nr.5, ianuarie 2012. La secţiunea "Cărţi primite la redacţie" figurează şi volumele mele!
Revista este disponibilă în format electronic aici.

Despre invizibilitate, împreună cu Nedelciu

Mi-a fost publicată o proză scurtă în revista Oglinda Literară, numărul 121 (ianuarie 2012) - "Despre invizibilitate, împreună cu Nedelciu". Proza a obţinut Premiul I la secţiunea proză scurtă din cadrul Concursului Naţional de Poezie şi Proză Scurtă de Ficţiune "Text Construct", decembrie 2011. Cine este curios, o poate citi aici (pg.7633):

Pro şi contra Divinei Tragedii (de Medeea Iancu)

Cronică zgârcită în citate, dar bogată în polemică. Apare şi Chuck Norris.

„Divina Tragedie” (ed.Brumar, 2011), volumul de debut al poetei Medeea Iancu, a fost lansat, într-o companie selectă, la Târgul de Carte Gaudeamus de la sfârşitul lui 2011. Au vorbit despre carte Luigi Bambulea, Daniel Cristea-Enache şi Robert Şerban. Dacă primul a ţinut un adevărat curs de estetică, al doilea a detensionat atmosfera cu un banc: „De ce în calendarul lui Chuck Norris nu există data de 1 aprilie? Deoarece nimeni nu îl păcăleşte pe Chuck Norris! Vă invit să citiţi această carte şi să aflaţi cum puteţi să-l păcăliţi pe Chuck Norris…”

Istoria cărţii începe în 2009, când manuscrisul volumului a fost premiat în cadrul Concursului de Poezie „ProVERS” de către un juriu format din: Daniel Cristea-Enache, Nichita Danilov, Ion Mureşan, Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Es.Pop şi Ştefan Manasia. El a apărut în condiţii grafice de excepţie cu sprijinul Clubului Cultural Euphorion, care i-a decernat poetei Premiul Naţional de Poezie „Radu Săplăcan” (juriu: Ion Mureşan, Nichita Danilov, Viorel Mureşan, Ioan Mărginean şi Luigi Bambulea).

După cum se poate vedea, Medeea Iancu debutează în forţă. Este clar că va fi unul dintre cele mai discutate şi premiate debuturi în 2012.

Pentru a trece efectiv la dezbaterea cărţii, voi începe prin a reda opinia lui Al. Cistelecan (unul dintre semnatarii de pe coperta a patra), care consideră cartea nu un simplu debut, ci de-a dreptul un „eveniment în ordine lirică; unul care mută autenticismul în autenticitatea acută şi face din convenţia biografică o tramă confesivă dureroasă”. Apoi continuă: „Nici nu cred că e un volum de poeme; e tot ce poate da mai mult poezia ca limbaj de împărtăşire, de exorcizare, de asistenţă”. Citind cartea Medeei Iancu, am avut acelaşi sentiment: că nu e ceea ce numim în mod obişnuit o carte de poeme. Este un poem lung, cât tot volumul, care dezvoltă ramificaţii, ca nişte vase subţiri de sânge. O arhitectură frumoasă, de anvergură, care arată că Medeea Iancu are forţă poetică, are suflu. Totuşi, poemele care intră în alcătuirea tabloului de ansamblu, „sub-poemele”, nu sunt toate egale ca intensitate lirică şi valoare. Ba chiar am avut impresia că tocmai această intenţie de „mega-poem”, de „carte-poem”, îi joacă feste, pagini întregi putând fi condensate. Uneori se simte prea mult ambiţia ansamblului în detrimentul detaliului.

În ceea ce priveşte noutatea liricii Medeei Iancu („eveniment în ordine lirică”), nu sunt de acord cu Al.Cistelecan. Mi se pare că lirica feminină (şi nu numai, dar în special cea feminină) din ultimii douăzeci de ani se învârte în aceeaşi paradigmă a autenticismului/hiper-autenticismului. O dovadă a locurilor comune la care apelează autoarea sunt desele referiri la „piele” sau „inimă” – elemente care aproape că nu lipsesc din nici un poem. E ca şi cum ar dori să ne inducă toată această atmosferă senzorială, ultra-senzorială, prin invocarea obsesivă a receptorilor tactili sau a organelor fiziologice implicate (repetiţia este un procedeu prezent în toată cartea, devenind astfel motorul principal al poeticităţii la Medeea Iancu).

E drept că reluând obsesiv combinaţia de cuvinte „aer-aripi”, se creează ideea de zbor. Însă pare o lipsă de imaginaţie să abuzezi de un astfel de procedeu. Dar aici e situăm în zodia limbajului de care vorbea Al.Cistelecan: acela de „exorcizare”. Cartea e plină până la refuz de repetiţii incantatorii, care te fac să simţi într-adevăr o anumită vrajă a realităţii acute: „inima mea este o balerină./ inima mea este o străinătate./ inima mea s-a fărâmiţat ca o casă de melc./ inima mea este un cer” (p.39). Peste trei pagini: „tata a căscat o gură mare/ tata înghiţise toate jucăriile mele/ gura tatei se târa precum un gândac burtos/ gura era o mireasă gravidă.” Un vers pauză, apoi: „tata are nasul meu/ tata are ochii mei/ tata are urechile mele/ tata are gura mea/ tata are sprâncenele mele/ tata este o petală de hârtie”. De mare efect este repetiţia din finalul cărţii, apogeu al acestui procedeu şi al acestui document de existenţă: „dumnezei căzuţi, dumnezei puturoşi, dumnezei provinciali/ dumnezei atletici în costume de mişcare înghițind flăcări/ dumnezei cu chip de clovn speriind copiii dumnezeilor/ dumnezei instalatori reparând conductele cerului/ dumnezei cu teama de întuneric/ dumnezei mulţi şi surzi cu decoraţii pe piept/ dumnezei cu coroane de staniol pe cap dumnezei reparând alţi dumnezei/ dumnezei graşi dumnezei slabi dumnezei rahitici dumnezei claustrofobi/ dumnezei birocraţi numărând dumnezeii cerurilor/ dumnezei cu iepuraşi sub mânecă dumnezeu fără nici un dumnezeu;/ viaţa aceasta: dumnezeii noştri plini de alţi dumnezei, mai mici.”

De-a lungul lecturii volumului m-am jucat pe o foaie de hârtie, simulând un fel de tabel cu două coloane: „pro” şi „contra”. Schematic vorbind, mi-am imaginat următoarele puncte în prima categorie („pro”): faptul că această carte este, indiscutabil, un document liric existenţial tulburător; am subliniat curajul pe care îl are poeta de a-şi aşterne pe hârtie şi de a aduce în lumina tiparului „monştrii interiori” (există referinţe la boli concrete, la tratamente sau perioade de spitalizări); tot aici intră, după cum am spus şi mai sus, faptul că arhitectura cărţii este una de anvergură – la o vârsta destul de fragedă, tânăra poetă scrie o carte-poem, nu o poezie, două sau trei; dincolo de toată starea de boală şi moarte care creează fundalul poemului, această carte propune un poet sănătos (estetic vorbind) – sensibilitatea demonstrată de-a lungul întregii cărţi este autentic poetică.

Cât despre cealaltă categorie, „contra”, iată ce remarci a strâns sub ea (le voi reda aşa cum figurează pe foaia de hârtie, de dragul sintezei, chiar dacă o parte dintre ele au fost deja exprimate): apelul excesiv la elemente senzoriale („pielea” şi „inima” apar aproape pe fiecare pagină); poezia este, adeseori, prea diluată, de unde rezultă o anumită sărăcie a mijloacelor şi a vocabularului poetic; discursul poetic suferă de un fel de inflaţie; paradigma acut autenticistă sub care este scrisă această carte-document îi răpeşte din originalitate (situând-o pe autoare într-un fel de pluton compact de poete „ale sângelui şi trupului”).

Lectura cărţii nu m-a lămurit cum l-aş putea păcăli pe Chuck Norris... Volumul de debut al Medeei Iancu este, după cum bine spune Al.Cistelecan pe coperta a patra, „o condensare a suferinţei pure”. Este un poem demn, prin sensibilitate, de titlu. Găsiţi fiecare în parte motivele pentru care doriţi să o citiţi. Pentru mine, un motiv suficient de bun este acela că este o carte bună, provocatoare (chiar dacă, pe alocuri, doar prin intenţionalitate).

Andrei Velea

*cronică publicată în revista Dunărea de Jos nr.119, ianuarie 2012

Revista Dunărea de Jos, nr.119, ianuarie 2012

Open publication - Free publishing - More articole

Revista Dunărea de Jos, nr.118, decembrie 2011

Open publication - Free publishing - More critica

Antologia tinerei generaţii din Galaţi

"Cuvinte noi pe Domnească"

Antologia cuprinde un Argumentum de a.g.secară, poezie şi/sau proză de Adrian Haidu, Alexandru Maria, Anca Şerban Gaiu, Andra Pelineagră, Andrei Velea, Claudia Samoilă, Cristina Bălan, Cristina Dobreanu, Elena Donea, Florin Buzdugan, Gabriel Ghimpu, Laurenţiu Pascal, Leonard Matei, Marian Stroe, Marius Grama, Mihaela Galu, Mitruţ Popoiu, Nicoleta Onofrei, Octavian Miclescu, Sabina Daniela Penciu, Simona Toma, Sorin Atanasiu, Tatiana Nona Ciofu, Repere pe drumul devenirii unei generaţii de A. Velea şi Fişe de… dicţionar ( de istorie a literaturii, evident!).

Andrei Velea - Premiul I, Proză Scurtă, "Text COnstruct"

Buna ziua stimati participanti,

Odata cu sarbatorile de iarna si in apropierea Craciunului, am placerea de a va anunta castigatorii Concursului National de Poezie si Proza Scurta de Fictiune "Text COnstruct", castigatori desemnati de catre juriul format din d-nul Cornel Udrea, d-nul Traian Ursente şi d-nul Radu Vida :

Sectiunea Poezie:
Premiul I - Belea Miruna - Din Istoria Recenta a Satului Meu
Premiul II - Chiriţă Alexandra - Scâncet - Şerpii Cerului
Premiul III - Lucaci Sorin - În Burta Grasă a Peştelui de Duminică

Secţiunea Proză Scurtă:
Premiul I - Velea Andrei - Respectul între Vecini- Despre Invizibilitate, împreună cu Nedelciu
Premiul II - Balan Violeta - Mesaj din Adâncuri
Premiul III - Taylor Nicoleta - Roata Sorţii - Ultimul Autobuz

Dorim sa felicitam pe aceasta cale pe toti participantii si sa va invitam sa pastrati legatura cu noi pentru urmatoarele editii ale concursului.
Ne cerem scuze pentru intarzierile neprevazute si ne bucuram ca am reusit sa ducem la capat aceasta prima editie.

Sarbatori Fericite si numai bine!

Premiul USR Sud-Est pentru debut

Alaturi de Florina Zaharia, care a obtinut Premiul USR Sud-Est pentru Poezie. Eu am obtinut Premiul USR Sud-Est pentru Debut (in poezie). Vivat Centrul Cultural Dunarea de Jos, Galati!

PS: Premiul l-am obtinut pentru cartea "Gimnastul fara plamani", editura Centrului Cultural Dunarea de Jos, Galati, 2010

Grupaj de poeme in "Litere"

Mi-a fost publicat un grupaj de poeme in revista Litere (din Targoviste), nr.10-12, oct.-dec.2011.

Un gimnast fără plămâni la Gaudeamus

Joi şi vineri am avut parte de două zile pline la Târgul Internaţional Gaudeamus. Am participat la mai multe lansări, în special ale unor debutanţi foarte promiţători. Îi amintesc aici pe Laurenţiu Belizan ("Pareidolia", ed. Humanitas), care debutează la vârsta lui Arghezi şi pe Medeea Iancu ("Divina Tragedie", ed. Brumar). Luigi Bambulea a ţinut un adevărat curs de estetică cu ocazia lansării cărţii Medeei Iancu; atmosfera s-a destins doar atunci când Daniel Cristea-Enache ne-a spus un banc cu Chuck Norris. Voi scrie despre cei doi în Dunărea de Jos (Laurenţiu şi Medeea, desigur; despre Luigi Bambulea şi Daniel Cristea-Enache va scrie Chuck Norris!). Nedebutant, dar în plină efervescenţă creatoare, hunedoreanul Ioan Barb, căruia îi dădeam 40 de ani, dar se apropie de 50, a lansat două cărţi: "Babilon" (ed. Brumar) şi "Sabatul Interior" (ed. Limes). I-am cunoscut "face to face" şi i-am ascultat recitând (poezie şi proză scurtă) pe Adrian Suciu şi pe Leonard Ancuţa. În goana dintre două lansări am cunoscut-o şi pe doamna Cristina Ştefan (ne ştiam doar virtual de pe Lira21.ro). A promis că va veni la Galaţi! O revedere plăcută: Carmen Steiciu. I-am mărturisit că festivalul de la Udeşti a fost cel mai bine organizat (dintre cele la care am participat eu în acest an). Ea mi-a împărtăşit dragostea ei pentru scrierile lui Matei Vişniec (a cărui lansare am sacrificat-o pentru Laurenţiu Belizan). La sfârşit, dar nu în cele din urmă, multe mulţumiri lui Daniel D. Marin şi Ofeliei Prodan, care m-au ghidat paşii (fizici şi spirituali) prin labirintul Târgului, precum şi prin cel al Bucureştiului. Două zile pline, cu un sanviş dimineaţa şi multă bere seara.

Andrei Velea in Convorbiri Literare

Am aparut in numarul din octombrie al revistei Convorbiri Literare cu un grupaj de poeme intitulat "Poeme intro ghinda". Aici sunt publicate pe site-ul Convorbiri Literare. Iata unul dintre ele:


o cină puţin romantică, puţin suprarealistă

*
un vierme trage după el un pian într-un măr

prin umerii unei handbaliste trece goală poetesa sapho

cineva a întinat luna aruncând peste ea
cortina tuturor cunoştinţelor noastre despre bine şi rău…
şi tocmai ce-mi invitasem iubita la o cină romantică
acolo, exact acolo!

însă e loc suficient să cinăm şi-ntr-un măr,
necunoscători despre morală,
inocenţi

un vierme cu frac şi papion ne-ar încânta
cu valsuri din chopin

cât despre lună, propun s-o uităm!
au scris prea mult romanticii despre ea;
acum doar sapho, goală,
ar lua-o drept minge de handbal

şi s-ar juca într-un vers cu ea

Paul Blaj – Poetul miazănoapte, cu mănuşi pe nisip

Poetul miazănoapte ştie nisipul burgului tecucean de treizeci şi patru de ani. Crezul artistic (aşa cum îl citim pe site-ul Hermeneia la adresa hermeneia.com/users/yester): „mi-e dor de dumnezeu şi asta e bine/ numai de artizani sau visători mi-e aşa dor/ uneori mă ridic pe vârfuri să zgârii cerul cu un cui”. Tot acolo aflăm că Paul Octavian Blaj (sau „yester”), a debutat în România Literară în 1997 şi că este membru fondator în colectivul redacţional al revistei „Tecuciul Literar-Artistic”. Atle câteva lucruri despre poetul miazănoapte: „autor cu drepturi depline pe site-urile literare www.hermeneia.com, www.poezie.ro şi reţeaua literară; membru U.S.R din iunie 2006”.

„Mănuşi pe nisip” şi „poetul miazănoapte” sunt două volume de versuri apărute la editura „Napoca star”, Cluj, 2010. Ambele purtând, desigur, semnătura lui Paul Blaj. Cu titlu de amănunt: ambele volume au, pe copertă, fotografii semnate Michel Gauthier şi au, ca număr de pagini, fix cincizeci şi şase fiecare. Poemele lui Paul Blaj sunt organizate pe cicluri, fiecare corespunzând, cu aproximaţie, câte unei luni calendaristice. Astfel, „mănuşi pe nisip” cuprinde poemele scrise spre sfârşit de toamnă şi început de decembrie (posibil ale anului 2009), iar „poetul miazănoapte” cuprinde poemele scrise între noiembrie 2009 şi martie 2010. De ani nu suntem siguri, însă lunile sunt chiar indicate în titlurile secvenţelor lirice.

„Mănuşi pe nisip” începe cu un ciclu de poeme care se intitulează „undeva afară este o lume care se descurcă şi fără mine”. Din chiar prima poezie (p.11), Paul Blaj ne întâmpină cu o imagine reuşită: „sunt un excentric într-un oraş apus/ cumpăr frunze/ pe o alee întunecată/ până când se va găsi cineva/ să mă aresteze”. Al doilea poem, „weed room”(p.12), este reprezentativ pentru întregul ciclu. Atmosfera din poem e una a camerei poetului, statică, plictisită. În acest scenariu, poetul ascultă jazz şi muşcă dintr-o felie de pepene glaben. Oraşul este apus, camera este plictisită. Discursul poetic este voit diluat. Totuşi, „în cameră era linişte şi toate pluteau”, iar „prizele musteau de energie”. În toată această disoluţie (a oraşului în primul poem, a camerei poetului în cel de-al doilea), se întâmplă adevărate scântei metafizice. În lentoarea cotidiană, poetul surprinde obiectele plutind, energiile mustind în prize. E o caracteristică pe care o întâlnim frecvent în poemele lui Paul Blaj: din realitatea banală, cotidiană, se alunecă, uşor, în metafizic. Ca un fel de somn, ca o amorţeală a simţurilor.

Al doilea ciclu, „stau la ocazie”, nu debutează tocmai fericit. Poemul de dragoste „oceans house mirror”(p.21), e prea melancolic, prea „dulce”, şi, în ciuda titlului, nu convinge. Chiar dacă poetul traduce, rebel, un „track”, se adresează iubitei cu un vers cu aromă de clişeu „mi-e dor de tine ca de lampa cu petrol a bunicilor”. Şi continuă astfel: „era bine/ eram frumoşi/ mi-era dor de tine ca de o melodie ce se duce departe”. Însă, în poemele care urmează, Paul Blaj echilibrează balanţa, venind cu versuri profunde, cu adevărat la înălţimea timpurilor: „privim înafara noastră crispaţi/ cum vin doi gândaci gânditori pe covor/ cu scuturile sfărâmate/ în mers indian”(p.24), „astăzi am plecat ca un foşnet de bani/ mă dezic de toamnă/ senzual e să dezlipeşti o frunză de asfalt cu limba”(p.26) sau „m-am trezit dintr-un vis erotic/ cu mâna/ pe şpreiul paralizant”(p.30).

„Poemele scrise într-un taxi”, al treilea din cele patru cicluri de poeme ale volumului „mănuşi pe nisip”, nu par a fi scrise într-un taxi, simbol al spaţiilor prin excelenţă citadine, moderne. Un poem ca cel de la pagina 35, „toamna nu ştie când e toamnă”, sigur nu a fost scris într-un taxi (în accepţia simbolului): „iau ţărână în pumni/ îmi curg printre degete castane/ şi înţepenit în timp/ îmi arunc gândurile/ peste oraş unde/ mireasă tristă în rochia ei/ amiaza flutură/ părul tău somnoros”, iar „deasupra burgului/ cerul fandează ca un spadasin mort”. Pare a fi un poem dintr-o şaretă, nu un poem dintr-un taxi. Totuşi, ca şi în celelalte locuri, Paul Blaj ştie să vină cu metafore care să ne amintească de timpul în care trăieşte: „sunt un cărturar cercetând cerul/ prin telescop/ ca pe o propunere indecentă”(p.40) – iată cu adevărat un vers scris într-un taxi. Sau, un alt exemplu demn de remarcat, poemul „din perspectiva unui şofer de tir”, de la pagina 38 – un poem de dragoste actual, cu multă ironie şi cu un sfârşit remarcabil. „am întâlnit-o pe acea terasă în răcoarea lui septembrie/ nu vorbea cu cineva anume/ lăsa cuvintele să intre în aer suple şi erotice// [...] bea sprite purta o bluză uşoară/ grena/ pe care mi-am ogihnit/ capul// [...] rămânea simplă/ ca o apă ca respiraţia/ avea drumul ei/ aştepta o lipsă finală de personalitate/ într-un lotus imaginar/ se lega de fiecare gest/ cu toată fiinţa// caut şi acum liniştea demnă de un poem ca ea/ când o privesc cum intră zâmbind”.

Din ultimul ciclu de poeme, „un decembrie divorţat”, voi aduce în discuţie poemul de la pagina 48, „l’approche du nuage”. Aici Paul Blaj se slavează în mod remarcabil de un patetism pe care-l enunţă patriotic, cu putere, din primele versuri: „mă doare ţara asta”. Acum, în epoca postmodernă, a comunităţilor supra-naţionale, a Uniuniii Europene, pe Paul Blaj „îl doare ţara asta”. Pare desuet, nu? Totuşi consider că poetul se salvează în ultimele două versuri, când ironia, arma de taină a oricărui scriitor profund, îl scoate la liman: „mă doare ţara asta ca un picior amputat pe care încă îl simt/ şi râd mişcându-mi degetul mare apoi degetul mic/ tot aşa”. E ca bucuria stranie a unui bolnav...

A doua carte publicată în 2010 de către Paul Blaj, „poetul miazănoapte”, cuprinde trei cicluri de poeme: „decembrie”, „noiembrie” şi „martie”. Aceeaşi caracteristică, remarcată şi la începutul celuilalt volum, o vedem chiar în primul poem al cărţii de faţă: „în cameră e cald ca într-o piersică/ ridic ochii şi las cartea pe genunchi/ se deschide firesc/ o altă dimensiune”. În ordinea banalităţii, a cotidianului, „alte dimensiuni”, metafizice, se deschid „firesc”. Atât de frumos spus şi atât de caracteristic poeziei lui Paul Blaj!

În „poem pentru merele coapte”, autorul se vede ca „un bătrân într-un sanatoriu cu aer uscat”, cu „surâsul pierdut/ de mire îndrăgostit pe jumătate”. Această imagine (bacoviană) oferă oportunitatea de a mai aduce în discuţie un alt aspect al poeziei lui Blaj: există peste tot în cele două volume e faţă o pendulare între modernitate (postmodernitate, actualitate) şi o realitate „de burg”, provincială (asumat-provincială). Cred că structura lui Paul Blaj e una clasică (simbolistă), iar metafora ultra-modernă (numiţi-o cum vreţi), nu face altceva decât să-i asigure supravieţuirea în actualitate şi să dea un farmec nou unei structuri poetice „provinciale”. Paul Blaj aduce playere, ketchup, track-uri în burgul tecucean. Aş spune că e o pendulare care, la un moment dat, va înclina către unul dintre poli. Dar luându-mă după numărul volumelor de poeme scrise de Paul Blaj (în jur de zece), aş spune deja că este o manieră proprie de a concepe poezia. Ar trebui, totuşi, să ne rezervăm posibilitatea de a fi surprinşi de unul dintre volumele viitoare de poeme...

Ţinând cont de observaţia de mai sus, mi s-a părut justificat să „împart” versurile şi imaginile lui Paul Blaj în două categorii: „cele clasice, simboliste, provinciale” şi „cele moderne, actuale”. Spre exemplu, tot din primul ciclu, „toată săptămâna admir spitalele/ cu merii lor înflorind pansamente de aer” sau „sunt un dor fructifer/ care nu se miră/ de ce îi cad fructele prea coapte”(p.16), alături de imagini cu penetrante, originale, ca „nimic din interiorul meu nu pare să se desprindă/ cum cojeşti pielea la primul bronz”(p.19) sau „închidea uşile aproape lent/ cu gingăşia vidă a primului pas pe Lună”(p.21).

În „noiembrie”, a doua secvenţă lirică a volumului „poetul miazănoapte”, sunt cel puţin patru poeme remarcabile. „Fumuriu de noiembrie”(p.29) e un poem reuşit de cafenea – poemul unei domnişoare „încă studentă distrată” care vrea să facă „ceva important în viaţă” – să fie „o Ioana D’arc”, să fie „cineva”. Iar poetul îi dă „speranţe”: „uite i-am zis termini doctoratul şi după aia/ stârnim noi o revoluţie ceva sau mai bine mor/ m-a privit ca şi cum s-ar uita la o ceşcuţă doldora de zahăr/ afară intrase ceaţa în maşini”. „Din tot întunericul ăsta disponibil”(p.31) e un poem de dragoste mai abstract, în care distanţele sunt trişate, în care „autostrada se prelungeşte venă prin antebraţul meu”, „briza îmi flutură pletele şi sângele/ pe câmpia asta spuneai că ai vrea să dansezi goală/ cu mine”. O câmpie inventată, strabătută de o autostradă inventată. „Eu zic că e o toamnă sexy”(p.34) face parte tot din categoria poemelor de dragoste reuşite. De data asta nu mai e un decor abstract, ci unul extrem de concret: „primeşte-mă printre lucrurile din poşetă/ poartă-mă amestecat/ cu pixurile şi cardurile/ poate am să îţi memorez/ legănarea coapselor”.

Dintr-un cu totul alt registru face parte „poem cu babe”(p.36). Plin de umor şi critică socială, Paul Blaj constată: „babele/ ştiu totul despre ceva/ una ştie totul despre antibiotice/ alta ştie totul despre vecinii de vizavi/ ailaltă ştie totul despre juan si juanita/ se mai găseşte câte una care ştie totul despre poezie/ şi să te fereşti de aia/ că poezia nu e cimbrişor sau peltea”. În acelaşi timp, „întotdeauna când bărbaţii îmbătrânesc şi devin moşnegi/ dar întotdeauna/ au impresia că ştiu totul despre babe”, aşa că „se mai găseşte câte una care să îl prindă/ cu o puştoaică în pat şi să urle (habar nu am de ce):/ ia uit impotentu’ dracu”.

„Martie” este ultimul ciclu al volumului „poetul miazănoapte”. Remarcabil este chiar poem „subtitlu” sau „motto”(p.41): „priveam oraşul cu femei desculţe/ şi vene seci în serile când plouă/ pe-un putred trotuar zăcea o rablă/ chircită de coşmarul că e nouă”. În „evidenţe pentru husa albă”(p.45) avem un exemplu de „plus” versus „minus”: „era o vreme de huilă/ cu păsări care se izbeau în geam” versus „poetul bulionului îmbătrânin fără roşii” (imagine pe care nu şi-ar dori-o niciun poet aplicată ca etichetă!).

O imagine foarte reuşită, o aluzie la un poem cunoscut de-al lui Nichita, găsim la pagina 52: „dacă ţi-aş săruta într-o zi tocul pantofului/ nu-i aşa că te-ar duce capul/ să îl pui la vânzare pe ebay?” Între poeme remarcabile din acest ciclu de poeme voi aminti „estetica autoexilării”(p.50): „sunt echilibrul constant între sâmbure şi miez/ când ne povestim extremele fumul în ploaie”, precum şi „auportret pe o roşcovă (ars poetica)”(p.55): „îmi place să cred despre mine/ că sunt fiul risipitor/ în drum lejer spre casă,/ privind degajat în jurul meu/ povestind ce se vede/ după care îmi place să cred/ că adam plângea în hohote/ în timp ce muşca şi mânca din fruct/ mai îmi place să cred/ că fratele meu mă aşteaptă/ eu nu ştiu cum să cer iertare”.

Voi încheia prin a remarca, pe coperta a patra a volumului „mănuşi pe nisip”, un poem vizual, care subliniază simţul fin şi atracţia irezistibilă către actualitate a lui Paul Blaj (în ciuda „pendulării” semnalate mai sus). O fereastra de „yahoo messenger” şi un dialog între Paul Blaj şi Raluca Blezniuc. Deasupra, două „webcam-uri” deschise. În cea din stânga, Raluca zâmbeşte către un Paul adormit în fereastra din dreapta. Iar dialogul de pe „messenger” e doar un monolog al Ralucăi: „mă simt ff bine”, îi spune ea poetului. „Că tu dormi/ şi eu vorbesc de una singură”.

Debut in revista cu proza

Am aparut pentru prima data cu o proza scurta in paginile unei reviste. Este vorba de revista "Caligraf", Alexandria, Teleorman, care mi-a acordat premiu de revista cu ocazia Festivalului "Marin Preda", 2011.

Proza poate fi citita aici.

Virtualia – un tablou al poeziei actuale (interviu cu Alina Manole)

(interviu publicat în revista „Dunărea de Jos”, Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, Galaţi, nr.117, noiembrie 2011)

Pe 14 octombrie 2011, la Iaşi, într-o zi frumoasă de toamnă, concomitent cu Sărbătoarea Sfintei Parascheva, a avut loc un nou cenaclu Virtualia. Alina Manole, coordonatoarea proiectului, a avut amabilitatea de a răspunde la câteva întrebări (axate, în special, pe antologia cenaclului):

Iată-ne ajunşi la cea de-a treisprezecea ediţie a cenaclului Virtualia (eveniment unde a avut loc şi lansarea celei de-a noua antologii). Departe de a fi un număr cu ghinion! Cum a pornit proiectul şi de unde acest nume?

Cenaclul Virtualia s-a născut într-o seară din iarna lui 2003, când mi-a trecut prin cap ideea de a desfăşura în Iaşi, la Casa Pogor, un cenaclu de literatură, unde să se întâlnească prietenii de pe site-ul www.poezie.ro. Numele de Virtualia a fost dat de o prietenă de-a noastră, Violeta şi „aprobat” de poetul, publicistul şi omul de mare valoare literară şi umană, cel ce a fost Mihai Leoveanu (1953-2009).
Prima întâlnire cu câţiva membri ai acelui site a fost pe 8 februarie 2003, în hrubele de la Casa Pogor… când zăpada era cât casa… Cenaclul a fost înscris în programul cultural al Muzeului Literaturii Române, încă de la prima ediţie.
La ediţiile Cenaclului au participat poeţi din ţară şi chiar din străinătate, din Republica Moldova şi Germania. Acum, Cenaclul Virtualia aparţine în exclusivitate Muzeului Literaturii Române Iaşi şi are ca ţintă promovarea literaturii de calitate şi a artelor frumoase în general.

Ne puteţi împărtăşi câteva impresii de la ediţia din acest an? Unde s-a desfăşurat, programul, invitaţii…

Ediţia din acest an a avut loc la Galeriile Anticariat Dumitru Grumăzescu, din Iaşi, un loc feeric şi un popas mereu primitor pentru scriitorii ieşeni, precum şi o ţintă de vizitat pentru turiştii care trec prin Iaşi. Am avut ca invitaţi pe doamna Ionuţa Necula, coordonatoarea librăriei Humanitas din Iaşi, pe dl. Dumitru Grumăzescu. Alţi invitaţi... intră cine vrea, rămâne cine poate! ... vorba străbunilor junimişti, mai actuală ca oricând.

Cum sunt selectaţi participanţii la antologie? Are internetul un rol important (sau chiar exclusiv) în această privinţă?

Avem un blog: virtualia.wordpress.com, o adresă de email: cenaclul_virtualia@yahoo.com, un site partener: hermeneia.com. Textele sunt trimise exclusiv via internet. Lucrez volumul exclusiv electronic, însă ultima corectură o fac întotdeauna „pe hârtie”. Ochiul percepe mult mai bine o greşeală pe hârtie decât pe ecranul computerului.

Cine realizează selecţia? Există criterii de valoare, vârstă sau notorietate?

Selecţia pentru antologie este realizată de mine, consultându-mă, tot via internet, cu poetul Vlad Turburea (din Bucureşti), cel care a realizat şi coperta volumului. Criteriile sunt doar cele care ţin de valoare. Valoarea unui scriitor este dată de talent, însumat obligatoriu cu bagajul cultural pe care acesta îl poartă cu sine, în minte, inimă şi suflet.

Consideraţi că această antologie joacă un rol în conturarea unei noi generaţii de poezie (post-douămiiste)? Sau se vrea doar un tablou al poeziei actuale aşa cum este ea, dincolo de orice pretenţii generaţioniste?

Mai degrabă să ne aducem în memoria vizuală un tablou de Monet, acel răsărit de soare în care parcă aerul, lumina sunt pictate corpuscular. Ei, bine, să ne imaginăm, fără a avea vreo pretenţie vizionară, că tabloul Virtualiei este format din toate acele linii fine lăsate de fiecare scriitor participant la antologie – dacă priveşti de aproape, nu percepi decât câteva linii, însă ansamblul este impresionant! Aş îndrăzni să afirm că antologiile Virtualia, fiecare în parte, încearcă să impresioneze printr-o tehnică a eclerajului, având ca instrument cuvântul, frumos scris, cuprins în poezie. Fără nicio intenţie iniţială, prin Virtualia, am scris, la Iaşi, o frază din istoria Literaturii Române.

Va ajunge antologia pe masa celor mai importante reviste culturale din ţară? Ce canale de popularizare mai folosiţi?

Personal, nu mă interesează popularitatea. Voi trimite antologia la câteva reviste de cultură. Suntem cunoscuţi, suntem din 2003 „pe piaţa culturală”. Avem şi noi, ca toată lumea, ai noştri „cârcotaşi şi mâncători de pişcoturi”. Reclama negativă tot reclamă e, vorba maestrului Radu Herinean, de pe site-ul căruia am pornit cu toţii (mă refer la poezie.ro). Am avut, ca parteneri media, de-a lungul timpului, Radio Iaşi, Radio Lynx din Bucureşti, Radio StillOnline, TV Iaşi Life, postul de televiziune TeleM din Iaşi, revista de cultură TheChronicle, site-urile de literatură poezie.ro, Hermeneia.com, ba chiar am ajuns şi ca subiect de discuţii în Jurnalul Naţional!

Va fi antologia Virtualia disponibilă în librării? Cum poate intra cineva în posesia unui exemplar?

Poezia zace în librării, rareori vezi pe cineva cumpărând un volum de poezie. Revistele sunt pline ochi şi plictisite de cărţi. Mai degrabă, voi lua cele zece exemplare, câte mai am, cu mine, într-o zi însorită de toamnă, voi merge pe stradă şi voi alege zece oameni necunoscuţi, obişnuiţi, fără fiţe, cărora le voi face cadou câte un volum. Dacă tu, cititorule necunoscut, vrei să fii printre acei zece „primitori de virtualii”, poţi să îmi scrii un email pe adresa cenaclului. Am în intenţie, cândva, să donez toată colecţia către Biblioteca Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi.

Ne puteţi spune câteva cuvinte despre tiraj şi despre o posibilă versiune electronică a cărţii?

Tirajul antologiei a fost de 150 exemplare, realizat la editura PIM din Iaşi. Versiunea electronică, în format pdf, o veţi putea citi pe blogul cenaclului, la fel ca şi celelalte antologii din anii trecuţi.

Alte lucruri care doriţi să fie cunoscute despre antologia Virtualia, înafara celor deja menţionate mai sus?

Ce ar mai fi de spus despre antologia Virtualia... În spatele acestor volume stau zeci de ore muncă, nopţi nedormite şi câţiva oameni. Despre aceşti oameni aş vrea să vă vorbesc. Despre doamna Măriuca, „şefa” Editurii PIM, care, de ani de zile, ştie că ajungem cu tiparul în ultima clipă şi mereu ne-a susţinut cu o vorbă bună către angajaţi; „lăsaţi alte comenzi, Virtualia e urgenţă!”. Despre oamenii simpli, modeşti, de la tipografia PIM din Iaşi, cărora nici nu le ştiu numele, dar care, cu cea mai mare atenţie şi răbdare, lucrează pentru ca „să iasă nuanţa de culoare potrivită” sau „să taie şi acel 1 milimetru în plus pentru ca marginile să fie perfecte”. Despre cei care au contribuit financiar pentru tipărirea antologiei din acest an, Silvia Bitere din Constanţa, Maria Dobrescu din Câmpina şi Florin Caragiu din Bucureşti. Şi, nu în ultimul rând, despre poetul şi graficianul Vlad Turburea, cel care a realizat, într-un mod desăvârşit, coperta antologiei.

Participanţii la cea de-a IX-a antologie Virtualia sunt: Adrian A.Agheorghesei, Mihaela Aionesei, Leonard Ancuţa, Şerban Axinte, Ioan Barb, Laurenţiu Belizan, Silvia Bitere, Paul Blaj, Raluca Blezniuc, Eugen Bot, Daniel Bratu, Florin Caragiu, Magda Chiosac, Ştefan Ciobanu, Dorin Cozan, Maria Gabriela Dobrescu, Şerban Georgescu, Paul Gorban, Raluca Gorcea, Carmen Tania Grigore, Katya Kelaro, Maria Doina Leonte, Alina Manole, Rareş Petrişor, Maria Prochipiuc, Călin Sămărghiţan, Florian Silişteanu, Sebi Şufariu, Cristina Ştefan, Virgil Titarenco, Dan Tristian, Vlad Turburea, Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), Andrei Velea, Oana Zahiu

A consemnat Andrei Velea

Stela Iorga în două poeme

Ultimul volum de poeme al Stelei Iorga, "Coffin Blues" (editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2011), va fi lansat diseară (14 noiembrie 2011, orele 17) în cadrul cenaclului Cubul Critic Oblio.

coffin blues

m-am uscat toată pe dinăuntru
mâinile arată ca nişte gheare
ale unei făpturi din subpământuri
ochii îmi clipesc speriaţi de noaptea care s-a lăsat nedrept peste mine
şi din pământ ţâşnesc rând pe rând mâinile mele căutând lumina
de dincolo de unde am fost azvârlită
doamne ce luptă hidoasă
care şi cine dă să moară veşnic în mine
încă nu ştiu pe cine îngrop
şi dau să mă salt afară
din mormânt
să urc la loc pe crucea de mi-a lăsat-o darnic
Domnul.

break-down blues

când te desparţi
e simplu
se cheamă îngerul aproape
mai aproape
şi el vine
ca un câine credincios
apoi se aşează cu capul pe genunchi
şi i se scot ochii din găvane
apoi se mângâie îngerul pe cap
i se dă o pălmuţă la fund
şi i se spune cu blândeţe
acum du-te să vezi lumea
şi pe dumnezeu.

Andrei Velea în baza de date a Bibliotecii Naţionale a României

Cu aceste intrări figurez în baza de date a Bibliotecii Naţionale a României. Apăsaţi aici.

Gellu Dorian despre "Gimnastul fără plămâni" în "Convorbiri literare"

Articol original aici

Debuturi

ANDREI P. VELEA – GIMNASTUL FĂRĂ PLĂMÎNI

Gellu DORIAN

Blindată cu prefată (semnată de Constantin S. Dimofte) si postfată (semnată de a.g secară), cartea de debut a lui Andrei P. Velea – Gimnastul fără plămîni –, apărută la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos în 2010, pe lîngă faptul că vine destul de tîrziu (la treizeci de ani) pentru un debut, este si un soi de antologie din creatia acestui poet prezent, pînă la această aparitie, în mai multe antologii si pe paginile de net ale unor site-uri ale nenumăratelor cluburi literare internautice, ceea ce pare insolit pentru un debut editorial. Într-un fel gălăteanul Andrei P. Velea repetă metoda de debut de dinainte de 1989, cînd cei mai multi poeti din promotia optzeci debutau editorial abia după ce ieseau în mai multe antologii, fie în urma unor concursuri ale editurilor (Eminescu, Albatros, Cartea Românească, Junimea etc.) fie în atitudini cenacliere, cum au fost antologiile Aer cu diamante si Cinci, care au făcut carieră si încă mai fac acum la reeditare. Atunci metoda era impusă, acum, dacă a fost făcută constient, este autoimpusă si demonstrează o capacitate de selectie demnă de luat în seamă a autorului, care, de altfel, ar fi putut debuta mult mai devreme, de prin anul 2000, însă, circumspect, a tatonat zona si propria-i poezie si si-a spus că e mai bine asa. Cele sase sectiuni ale cărtii sînt selectii din poeziile scrise în perioada 2001-2006, fiecare cu un posibil titlu de carte, sugerînd rigoarea selectiei.

Omul vag, cu care ar fi trebuit să-si înceapă cartea si care ar fi putut fi si titlul acesteia, este scris în 2001 si mi se pare sectiunea cea mai împlinită a cărtii, cum Versuri pentru Lolita, cea mai slabă sectiune. Însă voi reveni asupra acestui aspect. Abordarea severă a imaginii omului vag, o notiune ce pare a fi desprinsă din Robert Musil – omul fără însusiri – reprezintă o noutate, la nivel de idee poetică, în arealul liricii noi de la noi, si mai putin la nivelul realizării poetice, ca text. Portretele realizate de poet sînt elocvente; usorul narcisism al acestui tip de om, iscat cumva din trunchiul «omului nou», se poate usor depista în fragmentele incluse în această sectiune: „omul vag se priveste-n oglindă aranjîndu-si atele sprîncenelor;/ e acolo o fată ca de borcan pe care omul vag/ si-o prezintă siesi nesatisfăcut;/ se tot dă cu gel pe sprîncene, se priveste-n oglindă,/ / acceptă pentru cîteva minute, după care, nemultumit, reia –/ intens travaliu, cu transpiratii siroind sub piele,/ pe care omul vag simte că abia de-l mai poate-ndura./ încearcă, tot încearcă pînă cînd/ / firul răbdării se sparge: omul vag, într-un acces/ de panică interioară, îsi mută sprîncenele spre ureche; abia acum multumit, cu atele sub adăpostul pînzelor,/ închide borcanul cu gel, rînjind satisfăcut’’. Plecînd, poate, de la teoria lui Constantin Virgil Negoită, din domeniul ciberneticii, cea a «teoriei fuzzy», cea a «vagului», Andrei P. Velea reuseste, din cuvinte, să contureze, caricatural, un portret de tip Dali, lucru ce se repetă si în celelalte fragmente ale cărtii. O mistificare a demistificării, ca un fel de racursi, poate fi descoperită usor la o primă lecturii a acestor fragmente. Pare a fi totusi un delir. Si atunci îl întelegi pe Andreo P. Velea de ce si-a deschis cartea cu “cinci poeme” scrise cu un an mai tîrziu, în 2002: „citesti versurile astea ca pe-un delir/ si crezi că nu-i nimic în realitate care să le corespundă(…)’’. Si poate că are dreptate: este destul de greu să găsesti corespondentul în realitate în astfel de versuri, însă «omul vag» de care vorbeam mai sus se poate vedea la tot pasul. Al doilea fragment din cele cinci poeme selectate poartă un titlu care te provoacă – (poemul consistentei). Citindu-l te detasezi de această idee si intri în substraturile lui, descoperind, în fond, aceleasi tehnici pe care poetul nostru le exersează cu abilitate: „stăteai înfoiată pe-o linie a înserării,/ cu urechea dreaptă lipită de trecerile aerului pe lîngă tine./ nu te vedeam decît după desen:/ în seara aceea scăpasesi de-a dreptul de consistentă.’’. Fuga lui Andrei P. Velea prin «hătisurile» poemului este una a căutării dublului, a celuilalt, care nu este, în fond, un alter ego, ci o altă fiintă chiar, de alt gen – corespondentul reflectiei este o femeie, o «ea», pe care poetul o priveste numai prin sine, ca într-o introspectie. Acest lucru nu se vede în sectiunea dedicată Lolitei – personaj nabokovian cunoscut, arondat acelei realităti, exigent si liber filtrate de scriitorul american de origine rusă, preluat de altfel cu o insistentă aproape supărătoare si de un alt poet, Virgil Diaconu –, ci în alte texte din carte unde «oglinda» este mult mai conotativă, ca element stilistic, decît imaginea din realitate care, fie că se vaită, fie că este încîntată de ce vede, poate fi usor decriptată. Chiar dacă Andrei P. Velea se pune în pielea personajului Humbert-Humbert, preluînd pasămite fragmete dintr-un caiet al acestuia, realizările poetice sînt sub nivel, desuete pe alocuri, nici lascive, nici incitante, ci doar evidente, însă deloc rău scrise: „mă privesti azi de parcă pui ceva la cale,/ însă te-asigur:/ tesi intrigi în ceată, zeito!/ / toată această mreajă,/ atent pusă la cale, scriind-o pe hîrtie,/ se-arată mai clară, mai limpede ca sticla./ aici te ocolesc,/ pentru că scriu despre tine – în versurile astea/ n-ai să mai joci niciodată,/ Lolita!/ / o sigurantă firavă/ cu fiecare rînd…/ stiu: mint Lolita…mint…”. Acest mod de adresabilitate, vocativizat – pustoaico, zeito – sau repetarea obsesivă a numelui, proprietate a altuia, chiar dacă ea – Lolita – aici tine loc de substitut, de pseudonim, de poreclă dacă vreti, nu este în favoarea poeziei, ci dimpotrivă.

Că poezia lui Andrei P. Velea tinde să se transforme în bliz-uri, în preluare de imagini, în fragmente care pot trăi separat (dar mult mai bine într-un întreg!) se poate vedea în sectiunea printre obiecte (jurnal liric 2004). Jurnalieră în fond, cu tensiunile decantate din exercitii sustinute de scriere si de trăire poetică, poezia lui Andrei P. Velea, robustă, perfectibilă, se sustine si se autodistruge prin astfel de abordări ale realului, fie că vin din afară, fie că vin din interior: „toate acele certitudini de vată, animal bizar…/ ea îti spunea la telefon atît de natural că nu te mai iubeste,/ prea natural,/ că închipiai scenarii dezlînate:/ / tu nu vedeai prin vocea ei atunci,/ era locul îngust ca-ntr-un pai/ / si o sunai, cu telefonul-ureche o sunai; nu-ti răspundea, animal bizar:/ prin unghiurile de taină ale unui loc ieftin de ocolea,/ iar tu sunai plictisind eterul,/ / sunai pe cînd ea astepta/ în cochilie melcul să-i vorbească de-un lucru pătrat’’. Scrise la persoana a doua, unele poeme schimbă oarecum tonul si dau un usor aer de mister, de angoasă. Telefonul devine un loc comun aproape, este prezent, face liantul între real si imaginar, între aici si acolo, între el si ea. Unele fragmente sînt mici scenarii: „irositi în fata unor aparate de alcool,/ fiecare în camera lui,/ ne povestim sticla de pe phalange/ / cadru: cîtiva cîini între clădirile noastre,/ gunoaie,/ eu care desenez un dialog aberant/ pe un ecran din camera mea/ / si ea care, la capătul celălalt, o cunosc sau n-o cunosc:/ / cabluri, cîteva săptămîni, totuna…”. Alte poeme sînt puse în oglindă, se reflectă în imagni de peliculă, negative si pozitive. Arderile imaginilor sînt topite în texte ce întregesc un jurnal, iar toate o carte, fie ea si o antologie, cum este această carte de debut a lui Andrei P. Velea.

Psalmii recenti sau poemele cu dumnezeu, din perioada 2004-2005, sînt foarte convingătoare, cu imagini insolite, curajoase, dar nu eretice: „de cîteva zile cu dumnezeu într-o nucă, încercînd să-l conving de contrariu,/ eu în posesia cîtorva fantezii despre lume, el a existentei/ si sustinînd cî nu se poate si una si alta;/ însă insist, mai mult decît lîngă craniul unei femei frumoase, insist/ / un argument într-o rotulă, unul sub limbă, alt argument la subrat:/ pe toate le desfăsor cu certe abilităti de vînzător;/ prieteni, că v-anunt cînd am rezolvat ceva…/ pînă atunci am să mai scriu cîteva poeme/ printre diversele mele tertipuri si scamatorii’’. Din păcate Dumnezeu, scris cu literă mică, devine ceva comun, impersonal, topit în tertipurile si scamatoriile poetului, un liber cugetător care, totusi, ia în seamă existenta divinitătii.

Peisajele pariziene, cosmopolite în felul lor, în fond descrieri stufoase, cu cioburi desprinse din ochiul aparatului de fotografiat, scrise în perioada 2005-2006, închid paginile acestei cărti, usor remarcabilă printre atît de multele si destul de bunele cărti de poezie ale debutantilor ultimilor ani. De remarcat la Andrei P. Velea este faptul că s-a desprins de stilul internautic, atît de usor vizibil în cartile multor debutanti care, prin aparitiile lor pe suport de hîrtie, se completează unii pe altii, de parcă ar scrie, în comun, la o carte a unui autor cu numele Calculator Internetescu. Poemele sale din Gimnastul fără plămîni – un titlu nu prea inpirat, pentru că nu transpare din totalul cărtii – sînt foarte bine selectate, bine scrise, netehniciste, deloc artificiale, izvorîte dintr-un talent nativ mult prea supravegheat, constientizat. Pe viitor se impune fuga din această autosupraveghere, care, negresit, duce la sterilitate.

Andrei Velea în revista "Plumb"

Mi-au fost publicate câteva poeme în numărul din iulie al revistei "Plumb". Am aflat abia acum, scotocind internetul.
Aici puteţi citi online revista.
Iată unul dintre poeme:


fabrica de absolut
*
loc rotund ca o monedă, în centrul oraşului,
unde-ntâlnesc un hrist răstignit,
claxonat din mai multe părţi deodată
pentru că ocupă un loc de parcare

zece maidanezi muşcă din scândura subţire,
cu iz de muguri proaspeţi,
cât pe ce să-l dărâme

dau să-i alung,
însă mi se strigă apăsat de la balcoane:
„lasă-i, mă, ce ai cu ei?!?
câinii nu latră niciodată fără motiv!”

câţiva locatari, intrigaţi, în pijamale,
bântuie ca nişte stafii prin faţa blocului:
„e vina primăriei, ei l-au abandonat aici!
nici bine n-a apărut şi ne-a băgat în sperieţi copiii!”

hristul bâiguie nişte cuvinte încâlcite,
de parc-ar deschide
prea multe perechi de buze deodată

pe la colţurile gurii i se preling
firişoare lungi de lumină

spre seară aud că s-au făcut disponibilizări
la o fabrică din oraş;
în disperare de cauză,
un muncitor s-a răstignit într-o parcare

Andrei Velea în revista "Salonul literar"

Mi-au fost publicate câteva poeme în revista "Salonul Literar" (nr.74) - revista fundaţiei social-culturale "Mioriţa", Odobeşti-Vrancea.
Aici este revista în format electronic.
Iată unul dintre poeme:

dunăre, barcă de praf

“dunăre, drum fără pulbere” - vorbă din bătrâni

*
dunăre, barcă de praf,
te-am cumpărat ieri dintr-un târg ilegal
într-un vas de apă rară

acum ţi-s pescarii mânjiţi de vaselină,
intestinele pieptănate de barje

am auzit că vor să te sece,
că sunt schimbări climaterice majore,

după ce ţi-au sorbit bălţile,
de ai ţâţele uscate de peşte, iar sângele
ţi l-au amestecat cu gesturi otrăvite din oraşe

bunicul purta la pescuit cravată;
acum, tata adună apa de ploaie-ntr-o barcă

Calea mea

Lepşa, noiembrie 2011

Menţiune la "Mihail Sadoveanu"

Am obţinut una dintre Menţiuni la concursul Naţional de proză "Mihail Sadoveanu". La fel şi Nicoleta Onofrei. Suntem singurii gălăţeni care au obţinut ceva la acest concurs.
Aici este clasamentul complet.

Un atlant printre noi

(cronică publicată în Weeekend Magazin - supliment gratuit al cotidianului Viaţa Liberă, Galaţi, săptămâna 28 octombrie - 3 noiembrie 2011)

Mitul Atlantidei este mereu în actualitate deoarece fiecare dintre noi are ascunsă în memorie (ca să nu spunem suflet!) câte o catastrofă (poate sentimentală, poate existenţialistă) ori, mai ales, câte un ideal (sfărmat sau nu)...

De aceea nu este deloc surprinzător că un tânăr poet gălăţean, Andrei Velea, şi-a intitulat cea de-a doua carte de poeme, apărută la Editura Fundaţiei culturale Antares, „Hotel în Atlantida”.

„Aşteptând apocalipsa care se-apropie” (p.10) – autorul nefiind însă ca fire un pesimist! - , Andrei Velea meditează po(l)emizând, caută luciditatea vers cu vers, portretizează iubita, nemurind-o cu meşterită ironie. Se mai uită şi la televizor („repede, dă drumul la televizor:/ s-a-ntors mesia/ şi vor să-l pună preşedinte!”, p.13), se compromite cu muza (care-l corupe), se întoarce la probleme vechi, presocratice („mai bine vorbesc despre materie şi suflet”), nu uită să-şi vadă şi bârna gimnastului din privirea-i pătrunzătoare, critică (A.Velea se mai îndeletniceşte şi cu critica literară iar primul său volum de poeme se intitulează „Gimnastul fără plămâni”). După cum am mai scris undeva, scrierile lui Andrei Velea pot fi, dihotomic, reducţionist, împărţite în două: în „poeme lucide” şi în „poeme fără intenţie”, ambele putând fi însă savurate cu sau fără intenţie, împreună cu Platon sau fără... În cele lucide pune multe sub semnul întrebării: de la calitatea vieţii ( în primul poem se referă la „momentele când se trăieşte în gol”) până la calitatea poemelor („dacă m-aş contopi într-o zi cu o idee,/ vânzându-mi sufletul precum faust,/ cum m-ai privi a doua zi, când aş reveni la tine/ răvăşit, rătăcit/ îndoindu-mă de toate poemele pe care le-am scris,/ inclusiv de cele dedicate ţie?”)... În cele fără intenţie, am aprecia firescul liric, nealterat de cartezianismul la care se face aluzie la un moment dat.

Între revelaţii şi pseudo-revelaţii (un poem foarte reuşit se numeşte „Pseudo-revelaţie” – p.18), poetul surprinde starea poetică generată de diverse imbolduri în fotografii de grupuri de cuvinte potrivite după inspiraţie: „pitit în umbră, îţi muşc sfârcurile pe-ndelete,/ sufletul ţi-l împart zgârcit între un pol şi celălalt;/ demult n-am mai scris un poem care să te exalte/ şi-i numai vina ta!” Aşadar, dacă scriitorul se înfurie, nu-i a bine! El spune lucrurilor pe nume, chiar dacă le pune mănuşi metaforice! De pildă, „primăria oraşului nu mai funcţionează de o săptămână,/ pe la ghişee se recită din shakespeare şi eminescu,/ catastifele prăfuite se transformă-n romane erotice,/ iar planurile de urbanism în tablouri suprarealiste// câinii poartă covrigi în coadă, iar pe dunăre,/ la galaţi, curge numai lapte şi miere/ (oricine se plimbă pe faleză are câte o cană/ în fiecare mână)// în toată risipa asta generalizată/ mi-e tot mai greu să mă adun:/ exersez o echilibristică suicidală/ între acceptare şi refuz” ( p.75).

Intrând în război cu „maşina de poetizat” (dacă nu chiar cu tot Imperiul Poeziei, unde provincie prosperă este Atlantida Felix; scriu aceasta şi deoarece autorul deja îşi încearcă tastatura cu proză, obţinând câteva prestigioase premii la diverse concursuri de gen; şi gurile potrivit de rele chiar ar spune că ar fi mai bun prozator decât poet; deşi premiile naţionale obţinute la poezie spun că ar putea fi chiar un scriitor total, un predactor de orice fel de literatură), Andrei Velea promite, napoleonian, o campanie literar-militară lungă, plină de surprize...

„Maşina de poetizat” este, în plan concret, unul dintre cele trei grupaje propriu-zise ale cărţii, alături de „o atlantidă care nu s-a pierdut” şi „poemele din ultima cameră de hotal”, o secţiune a cărţii apărute la sfârşitul primăverii lui 2011 cuprinzând 10 poeme în limba engleză, în traducerea maestrului Petru Iamandi.

Aşadar, ca să mă mai repet un pic, cine vrea să răspundă la o somaţie la sinceritate va găsi în scrierile lui Velea un bun impuls... Şi o bună poezie (şi auto-critică): „scenariu cu muzica lui vivaldi pe fundal:/ după ce-am făcut dragoste,/ tu-mi corectezi, în surdină, câteva poeme// hârtia pe care-o ţii în mână e-o folie de glaspapir// (...) nu mă mir cum de observi în versurile mele/ suficiente locuri pentru a construi/ un port mineralier sau un aeroport// într-un fel mă bucur -/ aşa iese la iveală până şi cea mai ascunsă rupere de ritm,// într-alt fel mă-nspăimânt,/ când văd cum tăvălugul aerului aduce înspre noi/ nu fire de praf, ci bolovani,/ nu adieri de vânt, ci tornade” (p.27).

Deoarece, nu-i aşa, fără sinceritate nimic nu este. Frumos şi durabil.

Cât mitul Atlantidei...

a.g.secară