marți, 30 martie 2010

Prezentarea viitorului volum de versuri

Prezentare aparuta pe site-ul AgentiaDeCarte.ro

Volumul de versuri despre care doresc să vă vorbesc urmează să apară în câteva luni sub egida Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi. Evenimentul coincide cu debutul meu în volum personal. Asupra titlului nu sunt încă decis, deci nu voi vorbi despre el. Cartea este o antologie ce reuneşte cele mai importante cicluri de poeme pe care le-am scris între 2001 şi 2006. Fiecare serie este unitară ca ideatică şi estetică, ceea ce le aduce împreună fiind faptul că reprezintă puncte de referinţă pe harta devenirii mele ca scriitor. Vi le prezint pe scurt pe fiecare:

- “Cinci poeme” sunt poeme de dragoste, bogate în imagini, postmoderniste ca respiraţie, introductive
- “Omul vag” reprezintă o critică la adresa omului contemporan, în tuşe groase, stridente, pamfletare, sarcastice chiar pe alocuri. Având drept motto un citat din “Revolta maselor” a lui Jose Ortega y Gasset, poemele ce alcătuiesc ciclul “Omul Vag” muşcă fără milă şi pun la zid mediocritatea omului de azi
- “Versuri pentru Lolita” sunt poeme de respiraţie interioară, de zbucium intelectual şi sufletesc, de spovedanie, de sinceritate lucidă ca o lamă de cuţit. Sunt poeme imaginare scrise de personajul lui Nabokov, Humbert-Humbert, în preajma “supliciului” Lolita
- “Psalmii recenţi”, poeme profane, vorbesc despre apropierea conştiinţei actuale de divinitate. Sunt poeme în care Dumnezeu e descoperit în nuca poeziei minte în minte cu poetul, ambii creatori de universuri
- “Jurnalul liric” sau “Gimnastul fără plămâni” sunt poeme despre echilibristica existenţială pe muchia ascuţită a fiecărei zile. Apar aici iubitele, prietenii, cărţile, poemele – tot apanajul poetului ca om în viaţa de zi cu zi
- “Peisajele pariziene” sunt poeme descriptive, desprinse din călătoriile frecvente pe care le-am avut la Paris. Sunt peisaje neconvenţionale, atât exterioare cât şi interioare, ale ceea ce este Parisul astăzi pentru un tânăr poet din Europa de est. Parisul e surprins şi analizat subiectiv, din camera de hotel, de pe stradă, din avion, din metrou, din ziare, de la televizor.

Dacă ar fi să fac un exerciţiu de imaginaţie şi să-ncerc să ies puţin din ghinda propriei mele subiectivităţi, aş spune că acest volum este bogat în experimente literare, în idei şi propuneri estetice. Inerente unui volum de debut, eventualele stângăcii sunt semnele unei căutări intense a formulei poetice. Formula poetică nu este un dat natural, ci se construieşte prin efort conştient şi talent înnăscut. Este un volum care promite şi poate aici e cheia faptului de a fi (adică a deveni) poet: să promiţi la debut şi să rafinezi în volumele viitoare.

Andrei P. Velea

luni, 15 martie 2010

Miralia – poetizând între cer şi pământ, între online şi sertar


de Andrei P. Velea

Sâmbătă seara, 6 martie 2010, în sala principală a clubului Sidex, Galaţi, a avut loc debutul Mirelei Burhuc (Miralia ca pseudonim literar), debut format din două volume, “Între cer şi pământ”, precum şi “Poeme cu fragmente de pluş”.
Atmosfera a fost una de spectacol, Miralia dovedindu-se o adevărată organizatoare. Ea a condus spectacolul, ea a recitat, ea a oferit, evident, autografe. Un adevărat “one woman show”, punctat de recitări şi melodii la chitară, care din creaţia poetului preferat, Nichita Stănescu, care din creaţia personală. Nu au lipsit nici dansurile, de respiraţie latină.
Dincolo de spectacol, remarc totuşi absenţa literaţilor de profesie. Sala a fost plină de prieteni ai tinerei poete, de tineri cu diverse talente artistice, însă niciun critic literar nu a prezentat-o pe Mirela Burhuc. Cunoscută mai mult pe internet, dezamăgită de cercurile literare ale oraşului natal – Galaţi, Mirelei îi lipseşte contactul imediat cu practica literară.
Vă invit în rândurile care urmează la o scurtă analiză a volumului „Între cer şi pământ”. Poetizând la limita dintre “literatura de sertar” şi “literatura ca destin asumat, publicabil”, poeta încearcă un joc, un joc poate indecis, un joc încă incert, undeva “Între cer şi pământ”.

“Între cer şi pământ” e un volum destul de consistent. Poetul George Asztaloş semnează postfaţa. El remarcă un lucru esenţial în ceea ce o priveşte pe Miralia: “melanjul ameţitor de ritmuri clasice şi moderne”. Pendularea nichitastănesciană între modern tehnologizat, magnetic, electric şi “dulcele stil clasic” o urmăreşte într-adevăr pe poetă de-a lungul acestui volum. Sunt poeme întregi scrise în ritmuri clasice, clişee sau cuvinte ieşite din circuitul actual, ca “Alienare”, “Şi joc şi plâng” sau “Coşmar”. Am început, poate, cu ce e mai puţin reuşit în volumul Miraliei. Pentru a avea o idee despre stilul poetizării, voi reproduce o strofă din poezia “Alienare”: “În cuiburi de argint, azi, plouă / ca-ntr-un pocal ne’ndurător, / sorbindu-mi buzele-amândouă, / ameţitor, ameţitor”. Nu insist mai mult în această direcţie, ci remarc doar că, poate, lipsa unui contact cu lumea reală a literelor, nu doar cu cea “online”, au făcut-o pe autoare să includă în volum şi poeme într-un stil ieşit din actualitate.
Dar poetesa vine, conform principiului antinomic enunţat în titlu, cu reversul medaliei. E vorba de poeme actuale, desprinse cu doza necesară de curaj şi nebunie din actualitate, din cotidian. Sunt poeme în care vedem o Miralia total opusă celei de mai sus, poeme ca “Dacă în timp, ploaia”, “Aruncaţi cu ce vreţi” sau “În starea de criză”. Poeta, nici mai mult nici mai puţin, aşteaptă ca ploaia “să corecteze absurdul” în demersul ei existenţial în care “trebuie să se convingă că totul nu e un calambur”. Iată cum descrie poeta starea de criză, o criză concretă, de 2009, mai puţin acea criză nichitastănesciană, abstractă: “minciunile le transformăm / în furnizori de energie / şi facem blocaje cerebrale la adevăruri”. În altă parte, “un gunoier cu fes mirosind a gaz / se tot piteşte într-un colţ / […] rumegând cuvinte / sanguine”. Da, vedem o Miralia care îşi însuşeşte actualitatea şi se adresează contemporanilor, nu unor stafii ancestrale.
În alt plan remarc o altă antinomie. Poemelor dure, chiar ca metaforă, ca limbaj, li se opun alte poeme, fine, meditative, ca nişte miniaturi japoneze. Poeme excelente, care încântă şi surprind, care dau volumului o savoare aparte. Amintesc aici “Rătăcire”, “Săgetare” sau “Ai fi crezut’. Iată cu ce prufunzime şi delicateţe discută poeta despre cer şi pământ în primul dintre poemele abia mintite: “Dacă cerul ar fi o tavă cu fructe / mi-aş dori să fie mânuită / din când în când / de îngeri nepricepuţi”.
Poemul “Între cer şi pământ” este poemul manifest în viziunea autoarei. El dă titlul volumului. Dincolo de trupul material, poeta nu e decât ideea de ea însăşi, idee ce ocupă, dilatată extrem, spaţiul dintre jos şi sus. Poeta nu are trup, ci doar cuvinte, şerpii îi împletesc sărbători prin oase, poeta e doar un gând, un gând “altoit”. A altoi presupune o unire a două principii, unul al materiei vaporoase a poziei şi al doilea al minţii desprinse de trup. Amintesc pe final că mai există un poem care, în viziunea mea, ar fi putut fi un manifest. E vorba de “Pe aici nu se trece”. Poemul începe bine, cu emfază şi zgomot, poezia este un câmp deschis, cuprinzând totul între cer şi pământ, un spaţiul fără prejudecăţi, unde oricine poate intra, dar puţini reuşesc să rămână. Din păcate poemul nu se termină la fel de bine şi meditaţia rămâne supendată, undeva “Între cer şi pământ”.

Trăgând o linie de final, cred că Miralia (Mirela Burhuc) este o poetesă talentată şi cu un adevărat potenţial. Cele două volume de debut, onorabile per ansamblu, nu sunt omogene, arată căutarea unei formule, a unei expresii, conţin atât poeme foarte interesante, cât şi altele care lasă de dorit. Prezenţa ei pe internet este activă, însă literatura înseamnă mai mult de atât. Se simte în creaţia ei absenţa unui contact direct cu lumea literaturii, cum ar fi un cenaclu. Împrejurări dincolo de voinţa autoarei îi vor purta paşii spre alte ţări. Îi doresc succes autoarei în creaţia viitoare!

marți, 9 martie 2010

Arghezi recitand

Va invit sa-l ascultati pe Arghezi recitand... O voce ascutita, monotona, de baba, de salahor, o intonatie minimalista... Te poti concentra la esential. Arghezi, ca poet, nu vrea sa "triseze". Nu vrea sa ne fure cu inflexiunile vocii. El e poet si atat. Recita cu sinceritate si respect fata de poezie. Nicio muzicalitate, doar vers pur, primordial. Asa-i sta bine un poet, doar e creator si nu interpret!

Ion Ion
Cina

Auditie placuta!

sâmbătă, 6 martie 2010

semn (botezat)

*
iubita păşeşte c-o eşarfă pe buze într-o biserică
crucea-ntre omoplați e doar o sugestie existenţială
un cal verde şi-aprinde o ţigare
creştinează-l nietzschi nu bănuie câte păcate are

trupurile s-au reprodus sub un copac ancestral centrala
nucleară ai aprins-o lumânare înserarea
avea un disc cu muzică pentru noi orchestra ne-aplauda
specia-şi contabiliza separat devenirea

hai să scuipăm în dreapta şi-n stânga nietzschi nu ştii
unde-i cel al cărui nume nu se pronunţă că-i păcat
dacă nimerim vreun poet o fi gândit el fantezii
nu-i întinde batista sigur are lânga inimă cearceaf

o poemă-n oglindă
în care să pretindă că nu-i lebădă
ă

_________________________________________

joi, 4 martie 2010

Sonata "Trilul Diavolului" de Giuseppe Tartini

Deschid seria fragmentelor de muzica clasica prin cateva cuvinte despre Tartini si a lui sonata "Trilul Diavolului". Nu vreau sa fac critica de specialitate, nici istorie a muzicii clasice, ci doar sa invit la meditatie, la auditie, la impartasire: muzica clasica asa cum o percep, cum o gust cotidian, cu trairile, ideile si conexiunile care mi le trezeste. Nu am nici cunostinte de specialitate, nici talent intepretativ... Dar asta nu ma impiedica sa-mi placa, sa ascult...

Sonata "Trilul Diavolului" e cea mai cunoscuta lucrare a lui Giuseppe Tartini, un compozitor italian din perioada baroca, un tip ciudat, mistic,a carui viata si opera au multe capitole ramase obscure.
Scrisa in jurul anului 1749, sonata "Trilul Diavolului" are o poveste foarte interesanta. Se zice ca Tartini l-a visat pe diavol, care i-a propus sa fie ucenicul lui in manuirea viorii. Tartini a acceptat, i-a oferit Diavolului cateva lectii, dupa care, la sfarsit, i-a inmanat acestuia vioara sa demonstreze daca a invatat ceva. Diavolul a interpretat o piesa cu atata virtuozitate incat Tartini, cand s-a trezit din somn, a incercat s-o puna pe hartie. Asa s-a nascut sonata Trilul Diavolului, despre care autorul recunoastea: in vis Diavolul a interpretat-o mult mai bine!

Sonata are un ritm superb, bine sustinut, pasaje de o virtuozitate intalnita doar mai tarziu la Niccolo Paganini (e vorba chiar de "trilurile" la vioara care dau numele sonatei). E o incantare s-o asculti, sa-ti imaginezi povestea, nu are absolut nimic macabru, ci doar o melancolie pentru o piesa ideala, visata, a carei realizarea e doar un crampei.

Mi s-a-ntamplat si mie sa visez o poema. M-am trezit electrizat, am inceput s-o scriu, dar am abandonat-o... Retineam sentimentul care l-am avut in vis, retineam un vers, dar n-am fost in stare sa reproduc intregul... N-am fost atat de norocos precum Tartini, sa reusesc sa ramana ceva, dar nici nu l-am visat pe Diavol!

Sonata "Trilul Diavolului" am amintit-o intr-un poem din ciclul "Versuri pentru Lolita":

"bănuit în preajma ta,
n-are rost să mă ascund, Lolita!
după ferestre murdare,
precum tartini după aţele mânăstirii,
încep încet să-mi precizez sensul...

straniul vis al celui cu viora,
cu degete alunecând în torsiuni bizare,
brusc adunate-n în sine,
precum vaporii aciuaţi pe un obiect rece,
mai denşi în intimitatea lor cum eu,
nu-i aşa, lângă tine."

Pe atunci stiam povestea ca Tartini se afla chiar intr-o manastire cand a compus aceasta sonata si o repeta seara pe ascuns, de teama de-a nu deranja calugarii... Povestea reala cunoaste mai multe forme, insa noua ne ramane nostalgia "faustica" dupa creatia perfecta, visata. Parca ne-am vinde sufletul Diavolului, precum Faust, pentru asa ceva, nu?...

Va invit sa ascultati a 2-a parte a sonatei, precum si o interpretare pop marca Vanessa Mae.

Auditie placuta!



miercuri, 3 martie 2010

semn (inevitabila confesiune)

*
în combinat furnalele au tăcut ca la teatru năpăditi
de nostalgii beţivii nu mai au ce să-şi spună
amantele fac dragoste în surdină de parcă
-n camerele de-alături s-ar afla soţiile

greierii au botniţe în seara asta pământul a-nlemnit
prea mult zgomot în rotirea-i
atomii circulă pe varfuri curentul electric
abia de mai susură timid prin fire

e-atâta linişte încât varful peniţei pe foaia de hârtie
ar băga-n sperieţi îngerii aşezati
de-a dreapta şi de-a stânga tronului în paradis

se-aude cum undeva un spermatozoid
curtează un ovul se-aude cum duc un război cu mine
însumi să-ţi spun sau nu

iubito în seara asta te-am înşelat c-o poezie

_________________________________________